Sfantul Luca al Crimeei – Cuvinte in Miercurea Mare: Inima curatita prin dragoste si pocainta

Astazi am ascultat pericopa evanghelica despre cele petrecute in Miercurea Mare. Doar vorbind despre cumplita faradelege ce nu are asemanare in toata istoria lumii si simt ca ma cuprinde tulburarea. Ce ar mai fi de adaugat? Nimic. Vreau doar sa va adun luarea-aminte asupra celor auzite, fiindca pe acest subiect se poate vorbi la nesfarsit, patrunzand in fiecare cuvant al Evangheliei, iar a va invata sa faceti, asta e datoria mea, deoarece cuvintele evanghelice sunt sfinte, mari; cuvinte mai adanci si mai mari ca ele nu se gasesc in cartile omenesti.
Asadar, inaintea ochilor nostri duhovnicesti s-au infatisat niste suflete omenesti cu totul deosebite intre ele: unele negre, cumplite, altele gingase, pline de dragoste. Iata, sub acoperamantul noptii merg, ca niste lilieci, carturarii si fariseii cei rai, „facand sfat asupra Domnului si asupra Hristosului Lui”, ca sa se implineasca cele spuse prin prorocul David cu o mie de ani inainte: Statut-au de fata imparatii pamantului, si capeteniile s-au adunat impreuna asupra Domnului si asupra Unsului Lui (Ps. 2, 1). Merg in taina, fiindca se tem de popor si de Cel pe Care vor sa Il omoare si se sfatuiesc cum sa-L ucida; schimba soapte cu limbile lor rele, ticaloase, ca sa se implineasca prorocia: Asupra mea sopteau toti vrajmasii Mei, asupra Mea gandeau rele Mie. Cuvant faradelege au pus asupra Mea (Ps. 40, 7-8).
Dar iata ca s-au adunat arhiereii, si carturarii, si mai-marii poporului in curtea arhiereului numit Caiafa, facandu-si in sfatul lor planul de a-L prinde pe Iisus prin viclenie si a-L ucide; insa au spus: Nu in ziua praznicului, ca sa nu se faca tulburare in popor (Mt. 26, 5) – caci in adancul inimilor lor negre simteau ce faradelege pusesera la cale, simteau ca Cel pe Care voiau sa il omoare era cinstit si iubit de catre popor ca Mare Facator de Minuni si ca multi il socoteau drept Mesia.
Pentru ce vreti sa-L omorati, nenorocitilor? Pentru ca a invatat lumea ce este bunatatea si dreptatea? Pentru ca a luminat intunericul lumii cu lumina Duhului Sau Celui dumnezeiesc, cu dumnezeiasca lumina a propovaduirii Sale? Pentru ca a facut asemenea multime de minuni? Pentru ca a vindecat bolnavi, pentru ca a inviat morti? Pentru ca a poruncit marii si vanturilor sa se potoleasca si acelea s-au supus Lui? Da, tocmai pentru aceasta, fiindca, dupa cum spune evanghelistul Ioan Teologul, arhiereii si fariseii au adunat sinedriul si ziceau: „Ce facem, pentru ca Omul Acesta face multe minuni? Daca-L lasam asa, toti vor crede in El, si vor veni romanii si ne vor lua si tara si neamul” (In. 11, 47-48).
Asadar, se temeau ca din pricina multimii minunilor toti aveau sa creada in El. Asa si trebuia sa fie, ca toti sa creada in El din pricina minunilor negraite, a cuvintelor cum nu mai auzise nicicand lumea, si ar fi fost dupa dreptate! S-ar fi cuvenit sa se bucure pentru faptul ca poporul credea in Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul sau, Mesia! Punand pricina pentru planul lor cel nelegiuit izbavirea de navalirea romanilor, ei minteau, fiindca romanii pusesera deja stapanire pe Palestina, aceasta se intamplase mai inainte. Nu cumva pentru romani pretextul de a pustii toata Palestina avea sa fie faptul ca acolo Se aratase Cel mai mare invatator al Dreptatii si binelui? Nu, sa nu-i invinuim de asta pe romani; este o clevetire impotriva lor.
Si totusi, ce a dus la aceasta infricosatoare faradelege? De ce erau pline cu o asemenea rautate inimile carturarilor, fariseilor si arhiereilor? De ce il urau ei pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, invatatorul dragostei, Mantuitorul lumii? Tocmai din pricina invidiei josnice, negre – caci inainte de venirea lui Hristos ei erau stapani pe mintile si inimile poporului israelit, erau capeteniile si invatatorii lui; poporul ii socotea drept sfinti si drepti, supunandu-se orisicarui cuvant al lor. Acum insa ei pricepeau ca stapanirea lor, intemeiata pe urata fatarnicie, in care nu era dreptate, nu era putere duhovniceasca adevarata, se va surpa in atingere cu adevarul dumnezeiestii stapaniri a Mantuitorului. Ei vedeau si simteau ca nimeni n-ar fi putut rosti vreodata cuvinte ca ale Lui, si se temeau ca isi vor pierde autoritatea, ca din capetenii vor ajunge supusi – si dorind sa-si intareasca josnica stapanire, ei nazuiau sa curme viata lui Hristos.
Despre faptul ca ii calauzeau invidia si rautatea josnica si urata da marturie Hristos insusi, infierandu-i cu asprime in public si vorbindu-le in fata asa cum nimeni n-ar fi cutezat nici macar sa gandeasca despre ei: Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inchideti imparatia Cerurilor inaintea oamenilor: ca voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu lasati (Mt. 23, 13).
Era vreo farama de curatie, de sinceritate in inimile lor? Nu: acolo se afla intuneric de nepatruns, bezna nestrabatuta a pacatelor, urii si rautatii. Iata alt chip, si mai cumplit: chipul apostolului lui Hristos Iuda, caruia Domnul i-a spalat picioarele, pe care l-a impartasit cu Trupul si Sangele Sau si care merge sa il vanda pentru treizeci de arginti.
O, groaza! O, negraita josnicie, ticalosie neasemuita! El si-a vandut invatatorul, de la Care vazuse atata bine! Dar ce s-a intamplat in sufletul acestui om nenorocit? El era stapanit in intregime de catre dracul iubirii de bani; traia prin iubirea de bani, era un hot, cum spune Sfantul Evanghelist Ioan, purta ladita cu daniile pentru Mantuitorul si ucenicii Sai, din care fura bani pentru sine. Iubirea de bani l-a adus in asemenea hal ca numele lui a ajuns urat de intreaga lume: numele de Iuda a devenit sinonim cu tradarea, cu josnicia, cu miselia. Sfantul Apostol Pavel ne spune ca iubirea de bani este radacina tuturor relelor (l Tim. 6, 10). Oare nu vedem intarirea acestor spuse in Iuda cel necredincios? Care dovada poate fi mai limpede? Nici una, fiindca orice alt rau este nimic pe langa acel rau cumplit la care l-a impins pe el iubirea banilor. Si doar era apostol! Evanghelia nu ne infatiseaza insa doar intuneric; ea ne arata si lumina curata, harica.
Iata in fata noastra chipul curvei pocaite, pe care toti o dispretuiau si o calcau in picioare. Cat de luminos este acest chip! Trebuie amintita aici si cealalta curva, care a spalat cu lacrimi picioarele Mantuitorului, le-a sters cu parul sau si a primit de la Domnul iertarea tuturor pacatelor (Lc. 7, 38-48). Manata de aceleasi simtaminte ale dragostei si recunostintei, s-a apropiat de El o femeie, avand un alabastru cu mir de mare pret, si l-a turnat pe capul Lui pe cand sedea la masa. Si vazand ucenicii, s-au maniat si au zis: „Pentru ce risipa aceasta?” (Mt. 26, 7) – si lumea a auzit uluitoarele cuvinte ale Mantuitorului: Pentru ce faceti suparare femeii? Caci lucru bun a facut ea fata de Mine (Mt. 26, 10).
O, sfanta, curata dragoste, pe care a pus atat de mare pret Domnul Iisus Hristos, dragoste din care noi avem atat de putin si careia suntem datori sa ii urmam! Izbitoare este deosebirea dintre acele capetenii (Ps. 2, 2) si apostolul-tradator – suflete negre, necredincioase, ticaloase – pe de o parte, si curva dispretuita de catre toti, dar cu inima curatita prin dragoste si prin pocainta, pe de alta.
Sa urmam ei si dragostei ei fata de Domnul. Oare nu suntem pacatosi cu totii? Avem cumva multa dragoste? Si avem macar o picatura de pocainta adevarata? Este oare plina inima noastra de dragoste care sa stoarca rauri de lacrimi ori sa sparga intr-un avant evlavios vas de mult pret pentru Domnul? Deci, iata cum sunt oamenii care s-au perindat prin fata ochilor nostri duhovnicesti cand s-a citit Evanghelia de acum. Asa sunt si oamenii ce se perinda zilnic prin fata ochilor nostri, adica oamenii care ne inconjoara.
Legiuita este nemultumirea noastra impotriva carturarilor si a fariseilor – dar Sfanta Scriptura, nu ne arata degeaba chipuri de oameni plini de nedreptate, rautate si necredinta, ci ca pilda a ceea ce nu trebuie sa devenim noi insine.
Nu trebuie sa ne fie indeajuns tulburarea si nemultumirea, ci trebuie sa cugetam si la noi insine cu adanca sinceritate: oare nu este si in noi ticalosia acestor carturari, farisei si arhierei? Domnul Iisus Hristos i-a numit fatarnici, fiindca fatarnicia si prefacatoria erau trasaturile de capetenie ale caracterului lor. Iata, se cuvine sa ne gandim daca nu este si in noi aceasta trasatura a fatarniciei – dupa care va trebui sa marturisim ca este. Daca Domnul le-a spus fariseilor ca ei se indeletnicesc doar cu curatirea pe dinafara a paharului si a blidului, in vreme ce pe dinauntru, sunt plini de rapire si viclenie, trebuie sa ne gandim si noi: nu cumva ne prefacem in fata oamenilor ca suntem buni, curati, evlaviosi, cum se prefaceau fariseii?
Din pacate, multi sunt si printre noi invatatorii de lege, fariseii, fatarnicii, care in Evanghelie sunt numiti pui de vipere (Lc. 3, 7), dar care se bucura de multa cinstire in popor. Se afla si printre noi unii asemenea cu Iuda, dar altii sunt asemenea curvei care s-a pocait, cu inima plina de dragoste pentru Domnul.
Sa luam aminte la inima noastra, sa cantarim ce iese din noi si din gurile noastre, nu ce intra in ele. Sa traim dupa poruncile sfintei dragoste, fiindca toata legea lui Hristos se cuprinde intr-o rostire: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Sa ne amintim de lucrul acesta si atunci Dumnezeu ne va binecuvanta si ne va ierta toate pacatele. Amin.