† APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam şi ţară Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
Luni
”In tot locul sunt ochii Domnului: ei vad pe cei rai si pe cei buni” (Pilde 15, 3). O, de si-ar aminti pururea de asta faptura intelegatoare! Atunci nu numai ca nu ar indrazni sa-si faca de cap pe fata si sa se dedea netrebniciilor trupesti, ci nici launtric, in gandurile mintii sale si in miscarile inimii sale n-ar ingadui nici un lucru neplacut lui Dumnezeu. Ar sta atunci cum sta un ostas aflat pe front inaintea imparatului, cu toata luarea-aminte si asprimea fata de sine insusi, pentru a nu se arata necunoscator al regulamentului si a nu avea de suferit mania si pedeapsa imparateasca. Pentru noi, regulamentul sunt poruncile lui Dumnezeu, care arata si felul de ganduri care se cuvine, si felul de simtaminte si stari sufletesti pe care trebuie sa-l avem; intru toate acestea trebuie sa ne aratam in buna regula.
Marti.
”Iadul si pierzarea descoperite sunt inaintea Domnului: cu atat mai mult inimile fiilor oamenilor” (Pilde 15,11). Iar pacatosul se tot gandeste ca nimeni nu il vede si, ascunzandu-se de ochii oamenilor prin intunericul noptii sau pustietatea locului, socoate ca nu e zarit de nimeni. Ochiul lui Dumnezeu a vazut tot; ingerul pazitor si constiinta au fost martori. Vei merge candva la judecata si atunci, toate cele ascunse se vor vadi; martori ce nu pot fi mituiti vor sta de fata si vei ramane fara cuvant. Osinda va ramane de neschimbat. Un singur mijloc poate abate acest sfarsit de neinlaturat: pocainta. Usa spre ea este deschisa. Grabeste-te sa intri pana n-a sunat ceasul care te izbeste cand nu te astepti, curmand si pacatele tale, dimpreuna cu orice nadejde de a afla mila.
Miercuri
”Inteleptul merge pe cararea vietii care duce in sus, ca sa ocoleasca drumul iadului care merge in jos” (Pilde 15, 24). Toti stiu ce este iadul si ca fiecare poate nimeri acolo pentru faptele sale; insa nu toti isi amintesc asta si nu toti traiesc cum se cuvine, asa incit sa se vada ca se ingrijesc sa scape de iad. Traiesc asa, in voia sortii: ”poate avem noroc si nu nimerim in iad”. Dar unde ne este ratiunea? si in treburile lumesti ”norocul” poate sa ne scape din miini, insa intr-un lucru atit de insemnat, care o data savirsit ramine neschimbat in vecii vecilor, folosirea cuvintului ”noroc” vadeste cea mai mare lipsa de ratiune. Deci nu te fali, ratiune, cu puterea ta de intelegere, daca nu-ti aduci aminte de aceste lucruri si nu ne imbii cu cugetari ale vietii, despre cum am putea, fugind de iad, sa ne mintuim.
Joi
“Inaintea caderii merge cugetarea la rele” (Pilde 16, 18). Asta inseamna ca daca nu vei ingadui gindurile rele, n-ai a te teme de cadere. Si, cu toate acestea, ce lucru este mai nebagat in seama de oameni? Gindurile. Oamenii le ingaduie sa flecareasca cum si cit vor si nici nu se gindesc sa le astimpere, ori sa le indrepte spre indeletniciri rationale. Si in aceasta invalmaseala launtrica se furiseaza vrajmasul, strecoara in inima raul, o amageste si o pleaca spre acest rau. Si omul, fara sa bage de seama, se arata gata sa faca raul. Nu ii ramine decit fie sa implineasca raul ascuns in inima, fie sa lupte. Nenorocirea noastra e ca mai nimeni nu face alegerea aceasta din urma, ci toti urmeaza raului de parca ar fi dusi legati.
Vineri.
”Sufletele dreptilor sunt in mina lui Dumnezeu” (Intelep. Sol. 3, 1). Iar sufletele pacatosilor in mina cui sunt? Mantuitorul le-a spus apostolilor ca satana a staruit sa-i cearna cum se cerne graul, adica sa-i abata de la calea cea dreapta, sa-i ia in mainile sale si sa faca ce vrea cu ei. Ca atare, toti cei care se abat de la Domnul sunt in mainile satanei, care ii cerne si ii arunca incotro vrea. Pacatosii sunt tot timpul ametiti, fiindca vrajmasul ii invarte intr-o parte si intr-alta, nedandu-le vreme sa se dezmeticeasca; si cum baga de seama ca vreunul din ei incepe sa-si vina in fire, il zgaltaie si mai tare, ca sa i se tulbure iar capul si gandurile sa i se imprastie.
Sambata
[Evr. 9, 24-28; Mc. 8, 27-31]. Domnul i-a intrebat pe Apostoli ce cred despre Dansul. Prin Sfantul Apostol Petru, ei au raspuns: ”Tu esti Hristos”. Nu deodata s-a copt marturisirea aceasta, ci, parguindu-se, s-a salasluit in adancul inimii si a inceput sa o carmuiasca. Ea a fost intunecata, dar nu clatinata, de moartea Domnului si a inviat cu mai mare putere prin invierea Lui, facandu-i pe apostoli sa propovaduiasca toata viata intregii lumi. Este o clipa in viata fiecarui credincios cand el striga din toate puterile sale: ”Tu esti Hristosul, Domnul si Mantuitorul meu. Tu esti mintuirea mea, lumina mea, puterea mea, mangiierea mea, nadejdea mea si viata vesnica”. Atunci se savarseste un lucru ce-l face sa strige dimpreuna cu apostolul: ”Cine ma va desparti de dragostea lui Hristos?” – si asemenea lui va incepe sa alerge dupa tot ce este placut lui Hristos Domnul, pana ce va ajunge la masura varstei Lui.