Sf. Nicolae Velimirovici: Hristos a facut ochii orbului din tina, dovedind ca El este Ziditorul

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu esti Dumnezeu, Care faci minuni! (Psalm 76:13,14). Nu sunt ochi care sa vada toate aceste minuni, nici limba care sa le poata numara, nici minte care sa le inteleaga.

Ochii au vazut; ei au vazut si au sfarsit in moarte. Limba a numarat si si-a pierdut graiul. Mintea a cugetat si a fost cuprinsa de uitare. Cine poate cunoaste minunile, fara sa cunoasca pe Facatorul de minuni? Si cine poate sa-L vada pe Facatorul de minuni si sa ramana viu?

Fratii mei, Hristos ca om nu este o minune mai mica decat Hristos ca Dumnezeu. Si unul si altul sunt minuni, si ei sunt impreuna Minunea minunilor. Dar aceasta nu este minune lucrata prin magie, vrajitorie sau indemanare a mainii; este minunea intelepciunii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu si iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Domnul nu a facut minuni pentru a primi lauda de la oameni. Merge vreunul dintre noi la spital, printre nebuni, surzi si muti si leprosi, ca sa primeasc lauda? Isi vindeca pastorul oile pentru ca acestea sa behaie laude pentru el?

Domnul a savarsit minuni numai pentru a da ajutorul Sau milostiv celor care se afla in nevoi si sunt neajutorati, si ca sa arate oamenilor ca Dumnezeu, in mila si iubirea Sa, S-a aratat printre oameni.

Pericopa Evanghelica de astazi istoriseste una dintre nenumaratele minuni savarsite de Dumnezeu, prin care se arata iubirea lui Hristos pentru oamenii in suferinta, si Dumnezeirea Sa sunt descoperite inca odata.

La vremea aceea, “trecand Iisus, a vazut un om orb din nastere“. Domnul cel milostiv S-a oprit langa acest om, gata sa-i fie de un ajutor adevarat. “Si ucenicii Lui L-au intrebat, zicand: Invatatorule, cine a pacatuit: acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb“? Faptul ca adesea copiii sufera pentru pacatele parintilor lor, s-a facut lamurit inca de la inceputuri.

Faptul ca Dumnezeu ingaduie ca suferinta sa vina asupra copiilor pentru pacatele parintilor este de asemenea lamurit din Sfanta Scriptura (I Regi 11:12; 21;29). Acest lucru poate sa para nedrept numai celor care s-au obisnuit sa priveasca oamenii ca pe persoane separate, cu totul despartite una de alta. Dar celui care priveste omenirea ca un organism intreg, aceasta nu i se va parea nici nedrept nici nefiresc. Cand un om pacatos se raneste, ceilalti, care nu au pacatuit, sufera.

Este mult mai greu de lamurit cum si cand putea sa fi pacatuit omul cel nascut orb, si de a lamuri pricinele orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii iau in socotinta cea de a doua posibilitate, fara sa se gandeasca indelung la aceasta, sau sa creada ca ar putea exista si o a treia posibilitate. In acest caz, pentru ei era cel mai probabil ca parintii orbului pacatuisera.

Cel mai intelept rabi a raspuns la intrebarea ucenicilor: “Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, asa cum spune Ioan Gura de Aur: “pricina orbirii lui nu se afla nici in pacatul lui, nici in cel al parintilor lui.” Despre Iov nu se spune nici ca a pacatuit el, nici ca parintii lui pacatuisera, ci faptul ca el a fost lovit de o boala cumplita, a fost astfel silit sa strige: “Trupul meu e plin de paduchi … pielea mea crapa si se zbarceste” (Iov 7:5).

Pe langa pacatul parintilor si cel propriu, trebuie sa mai existe si alte pricini ale suferintei oamenilor pe pamant. In cazul omului nascut orb, pricina statea in aceea “ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu“.

O, cum se vad lucrarile lui Dumnezeu in fiecare zi, in fiecare dintre noi! Bucurati-va pentru toti cei carora, prin aceste lucrari, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovnicesti, ca sa vada vedenia lui Dumnezeu! Amar de toti cei care, cu mainile imbelsugate de darurile lui Dumnezeu, Ii intorc spatele si merg orbeste, urmand caile lor intunecate si pline de slava desarta.

Mai mult, se arata prin acestea cum cel intelept, dandu-i-se lui un dar trupesc de la Dumnezeu, il va folosi ca sa-si sporeasca sufletul cu dreapta credinta. Si lucrarile lui Dumnezeu – nu una, ci multe – trebuie sa fie lucratoare in el, si se va spune in Evanghelie ca sunt spre mantuirea multora. Cu adevarar, anii de suferinta ai omului nascut orb vor fi rasplatiti insutit. Cu adevarat, rasplata pentru cei care sufera pentru Dumnezeu, macar si o zi, este nepieritoare.

“Acestea zicand, a scuipat jos si a facut tina din scuipat si a uns cu tina ochii orbului. Si i-a zis: Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului (care se talcuieste: trimis) “.

De aceea el a mers pe cale, si s-a spalat si a vazut. Tot ceea ce spusese Domnul ucenicilor Sai pana atunci, se petrecuse in fata orbului, cu scopul precis ca orbul sa auda cuvintele Lui, caci Domnul daduse intaietate deschiderii ochilor duhovnicesti ai orbului. Este mai greu de deschis ochii duhovnicesti decat cei trupesti; mai greu si de mai mare pret. Pentru a arata ca este mai usor de dat vederea trupeasca, si ca aceasta este de mai mica insemnatate, Domnul a scuipat pe pamant, a facut tina din scuipat si a uns cu tina ochii orbului, ca si cum ar spune: “Iata ca din scuipat batjocorit si din tarana, din tina batjocorita, el isi va primi vederea trupeasca si va vedea.

Dar cum va primi vederea duhovniceasca? Ganditi-va mai mult la duh decat la trup, caci trupul este vesmantul si arma duhului.” In chipul acesta, Domnul a mai vrut sa aminteasca ucenicilor despre facerea omului din tarana pamantului. Atunci El a dovedit ca El este Ziditorul care a facut trupul omului din tarana, atunci cand a facut ochii orbului din tina. Domnul a mai vrut sa arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiasca din duhul Lui, nu numai prin cuvintele Sale, prin care El a inviat morti si a dat vederea multor orbi; nici numai prin mainile Sale, pe care le punea peste bolnavi ca sa-i tamaduiasca; nici numai prin atingerea vesmantului Sau, prin care, femeia cu scurgere de sange numai s-a atins de vesmantul lui, s-a vindecat de indata – dar chiar si prin scuipatul Sau.

Dar de ce Domnul il trimite pe orb la scaldatoarea Siloamului? De ce nu i-a redat vederea de indata, ci l-a trimis la apa, cu ochii unsi cu tina, ca sa se spele? Aceasta este singura imprejurare din Evanghelie in care Domnul Se foloseste de lucruri facute in facerea minunilor Sale. Poate ca Domnul a voit prin aceasta sa cinsteasca natura zidita. Poate fi bine pentru oameni, sa  caute ajutor pentru bolile lor folosind leacuri naturale si ape minerale. Dar oamenii trebuie sa stie ca toate leacurile naturale si toate apele minerale sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu. Fara puterea lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, si toate izvoarele de ape minerale sunt apa moarta.

Cati orbi se spalasera in scaldatoarea Siloamului pana atunci, fara sa primeasca tamaduirea nadajduita? De cate ori trebuie sa se fi spalat orbul in scaldatoarea aceea fara nici o izbanda? Puterea lui Hristos a tamaduit pe acest orb, iar nu Scaldatoarea Siloamului; fara aceasta putere, orbul s-ar fi putut spala in fiecare zi in acea scaldatoare, si sa se fi intors acasa tot orb. “Siloamul, care se talcuieste: trimis”, lamureste Evanghelistul. Numele tainic al acestei ape vindecatoare nu este simbolic al Vestitorului si Doctorului facator de minuni din cer, Domnul Hristos? Daca s-ar socoti intelesul duhovnicesc mai larg al intregii intamplari, s-ar putea spune ca omul nascut orb reprezinta intreaga omenire, si Scaldatoarea Siloamului Il reprezinta chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da inapoi vederea intregii omeniri, care orbise din pricina pacatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfant, prin sfintirea Botezului.

Cat de bland si ascultator era orbul! El nu numai ca a ingaduit Domnului sa unga cu tina ochii lui, dar apoi, a si ascultat indata porunca de a merge la Scaldatoarea Siloamului ca sa se spele. Spunand cand omul acela era de fata ca El este lumina lumii, Domnul raspunde duhului orbului, ca sa se nasca credinta in duhul lui. Acum, El il invata ascultarea, trimitandu-l la Scaldatoarea Siloamului, caci credinta este nedespartita de ascultare.

Omul care crede in Dumnezeu asculta Voia lui Dumnezeu indata si de buna voie.

Binecuvantati sunt cei in care se arata lucrarile lui Dumnezeu; care le simt, si le folosesc pentru mantuirea sufletului lor.

Binecuvantat este omul cel sarac pe care mila lui Dumnezeu il face bogat si vestit, si el simte aceasta mila a lui Dumnezeu cu recunostinta.

Binecuvantat este deznadajduitul neputincios caruia Dumnezeu ii da inapoi sanatatea, si el isi inalta inima la Dumnezeu ca spre singurul si neasteptatul sau Binefacator.

 extras din Predica la Duminica vindecarii orbului din nastere,
de sfantul Nicolae Velimirovici