IPS Ieroteos Vlahos – Cuvant la Inaltarea Domnului: cununa sarbatorilor Imparatesti

La patruzeci de zile dupa invierea Sa, Hristos S-a inaltat la c ceruri, de unde venise, asa cum El insusi Ie-a spus candva ucenicilor Sai: Va sminteste aceasta? Daca veti vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai inainte? (loan 6, 61-62). Desigur, acest lucru nu inseamna ca, incepand din ceasul intruparii, Hristos nu a mai existat ca Dumnezeu in ceruri, ci inseamna ca avea sa urce acolo mai tarziu, cu trup omenesc. De altfel, coborarea Sa din ceruri se intelege ca bunavoire dumnezeiasca, nu ca mutare din loc.
In intervalul dintre inviere si inaltare, Hristos S-a aratat ucenicilor Sai de mai multe ori. El Ie-a dezvaluit acestora tainele imparatiei lui Dumnezeu, dupa cuvantul Sfantului Evanghelist Luca: …carora S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu (Fapte 1,3).
Sarbatoarea imparateasca a inaltarii are o mare importanta pentru viata crestina si duhovniceasca, pentru ca este legata de indumnezeirea omului. In continuare, prin prezentarea celor mai importante aspectele hristologice ale acestui praznic imparatesc, vom incerca sa-i intelegem insemnatatea.

Pentru inceput, este necesar sa vedem ce anume spune Sfanta Scriptura despre inaltarea Domnului. Acest mare eveniment imparatesc este proorocit in Vechiul Testament si este infatisat in Noul Testament. Nu vom expune aici toate fragmentele care contin referiri la aceasta sarbatoare, ci numai pe cele mai graitoare, cu atat mai mult cu cat, in analiza care urmeaza, vom prezenta si alte texte care se refera la inaltarea lui Hristos.
In Vechiul Testament, exista profetii despre sfanta inaltare, asa cum exista pentru toate celelalte evenimente imparatesti. Profetul lezechiel a avut o vedenie care se refera cu certitudine la inaltarea lui Hristos: Atunci slava Domnului s-a dus de la prag si s-a asezat pe heruvimi. Iar heruvimii, intinzand aripile, s-au ridicat de la pamant inaintea ochilor mei si s-au dus insotiti de roti si s-au oprit la poarta cea dinspre rasarit a templului Domnului, si slava Dumnezeului lui Israel era asupra for (lezechiel 10,18-19).
O profetie si mai reprezentativa care se refera la inaltarea lui Hristos este cuprinsa in Psalmii lui David. intr-unui din acesti psalmi este scris: Suitu-S-a Dumnezeu intru strigare, Domnul in glas de trambita (Ps. 46, 5); iar intr-un alt psalm, se spune: Si a plecat cerurile si S-a coborat si negura era sub picioarele Lui. Si S-a suit pe heruvimi si a zburat; zburat-a pe aripile vantului (Ps. 17,11-12).
Din analize anterioare cunoastem faptul ca revelatiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelatii ale Cuvantului neintrupat. Ceea ce s-a proorocit in Vechiul Testament s-a infaptuit prin intruparea lui Dumnezeu Cuvantul. Asadar, in Noul Testament se vorbeste de multe ori despre inaltarea lui Hristos. in continuare, vom analiza trei categorii de referiri la inaltarea Domnului.
Mai intai de toate, despre inaltare vorbeste insusi Hristos in invatatura Sa. Adresandu-Se ucenicilor Sai, inainte de a patimi, El a spus: lesit-am de la Tatal si am venit in lume; iarasi las lumea si ma duc la Tatal (loan 16, 28). De asemenea, cu o alta ocazie, Hristos a afirmat: nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer (loan 3,13).
In al doilea rand, subiectul inaltarii se regaseste in relatarile unora dintre Evanghelisti. Mai concret, este vorba despre Sfantul Evanghelist Marcu (Marcu 16,19) si despre Sfantul Evanghelist Luca, la acesta din urma, atat in Evanghelia sa (Luca 24, 50-53), cat si in Faptele Apostolilor, la scrierea carora a participat nemijlocit (Fapte 1, 3 si 9-10). Amanunte despre inaltare, ca si despre felul in care aceasta a avut loc, sunt cuprinse in Cartea Faptelor Apostolilor, asupra careia vom arunca o privire mai jos.
in al treilea rand, exista multe fragmente apostolice din care putem vedea lipsa oricarei indoieli a^ Apostolilor in legatura cu acest eveniment. in vechea Biserica, inaltarea era unul dintre simbolurile fundamentale din ceremonia Botezului; cu alte cuvinte, ea era inclusa in marturisirea de credinta de dinainte de Botez. Atunci cand se refera la cele mai importante aspecte ale lucrarii mantuitoare a lui Hristqs, adica a lucrarii sfintei iconomii, Sfantul Apostol Pavel include si inaltarea: Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava (I Tim. 3, 16). Referindu-se la puterea Tatalui, el spune ca pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o in Hristos, sculandu-L din morti si asezandu-L de-a dreapta Sa, in ceruri (Efes. 1, 20). Desigur, asa cum am mai spus, puterea Tatalui este si puterea Fiului. Dupa ce ne-a curatit de pacat, Hristos a sezut de-a dreapta slavei, intru cele prea inalte (Evrei 1, 3) si a fagaduit tuturor celor care se vor uni cu El ca vor sedea si ei pe tronul Tatalui Sau: Celui ce biruieste ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu, precum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui (Apoc. 3,21).
Din fragmentele pe care le-am expus reiese foarte clar faptul ca Biserica da o mare importanta evenimentului sfintei inaltari, deoarece, asa cum vom vedea in continuare, inaltarea lui Hristos exprima cel mai adanc inteles al vietii duhovnicesti.
Inainte de a intra in teologia inaltarii trebuie sa vedem de ce anume Hristos S-a inaltat la patruzeci de zile de la invierea Sa, avand in vedere faptul ca El nu a facut niciodata ceva fara un motiv determinat. Toate au avut un anumit scop.
Invocand marturiile Sfantului Grigorie al Acragandelor si ale lui Macarie Hrisochefalul, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca, prin intrupare, Hristos a primit trei nasteri: prima din Fecioara Maria, a doua prin Botez si a treia prin inviere. in toate cele trei nasteri, El a fost numit intai nascut, pentru ca a fost intai nascut „intre multi frati”, in sensul existentei Sale in trup, apoi a fost intai nascut al noii zidiri si, in al treilea rand, a fost intai nascut din morti. Daca privim cu atentie, vom observa ca, la patruzeci de zile dupa fiecare din aceste trei nasteri, a avut loc un eveniment important: la patruzeci de zile dupa Nastere, Hristos a fost adus la templu, fapt ce corespunde sarbatorii intampinarii Domnului; la patruzeci de zile dupa Botezul Sau in raul Iordan, l-a biruit pe diavolul care il ispitise de trei ori; la patruzeci de zile de la inviere, S-a inaltat la ceruri, unde a adus Tatalui Sau jertfa firii noastre.
Desigur, Hristos ar fi putut sa urce la ceruri cu firea omeneasca imediat dupa invierea Sa, dar nu a facut acest lucru pentru ca invierea sa nu para o inchipuire. Dupa inviere, Hristos S-a aratat ucenicilor Sai si a facut minuni, intarind astfel credinta acestora si facandu-i martori ai invierii Sale. Dupa ce Ie-a spulberat indoielile legate de adevarul invierii si Ie-a spus ce avea sa se intample in legatura cu venirea Duhului Sfant si cu inaltarea, Hristos i-a facut pe ucenici martori ai inaltarii (Sfantul Atanasie cel Mare). Astfel, s-a constituit o marturie de netagaduit a acestui eveniment hotarat de Dumnezeu.
In fine, din multa Sa iubire de oameni, Hristos S-a smerit prin intelegerea si prin acceptarea neputintei omenesti. Asa cum a luat asupra Sa toate acele patimi nepacatoase, la fel a inteles si neputinta firii omenesti si S-a golit pe Sine, savarsindu-le pe toate astfel incat sa-I mantuiasca pe om.
Nu se poate face o ierarhie a praznicelor imparatesti. Fiecare dintre acestea este un eveniment mantuitor randuit de sfanta iconomie, prin care Hristos a lucrat mantuirea neamului omenesc. Hristos S-a intrupat, a propovaduit, a patimit, a inviat si S-a inaltat la ceruri. intre toate acestea exista o unitate minunata. inaltarea este ultimul praznic imparatesc, in sensul ca este punctul final al lucram de mantuire a neamului omenesc.
Totusi, Sfintii Parinti stabilesc o anumita comparatie prin determinare a acestor sarbatori. Spunem prin determinare, deoarece, daca Hristos nu S-ar fi intrupat, nu ar mai fi existat invierea si inaltarea, iar daca nu ar fi inviat, zadarnica ar fi fost intruparea.
Analizand dimensiunea si valoarea inaltarii, Sfantul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune ca multi oameni o considera mai prejos decat celelalte sarbatori, deoarece nu ii cunosc insemnatatea. insa, la fel cum capul este podoaba trupului, sarbatoarea inaltarii este podoaba tuturor sarbatorilor si plinirea tuturor praznicelor imparatesti: prima sarbatoare este infricosatoarea si minunata Nastere a lui Hristos dupa trup; a doua este sarbatoarea Bobotezei, la care Dumnezeu S-a aratat intr-o masura mai mare decat la prima; a treia este sarbatoarea invierii, care a fost mai slavita decat celelalte, deoarece, prin ea, moartea a fost biruita, dar nici aceasta nu a avut plinatatea desfatarii, deoarece Hristos Se afla inca pe pamant. insa praznicul inaltarii Ie-a umplut pe toate de bucurie, pentru ca, dupa ce a deschis cerurile, Hristos ne-a dat sa vedem priveliste straina, adica „propriul nostru trup asezat pe tronul imparatesc”. Prin urmare, insemnatatea inaltarii consta in aceea ca, dupa ce a fost indumnezeita prin unirea cu firea dumnezeiasca in ipostasul Cuvantului, firea omeneasca a fost asezata pe tronul imparatesc, de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal.
Prin intruparea Sa, Hristos a indumnezeit firea omeneasca, insa oamenii nu cunosteau prea mult din maretia slavei Sale si tocmai de aceea nu L-au putut cunoaste intru adevar, L-au clevetit si, in cele din urma, L-au rastignit. insa, atunci cand Hristos S-a inaltat la ceruri, oamenii au cunoscut cine este El cu adevarat. Astfel, prin inaltare, lucrarea lui Hristos a umplut lumea de cunoasterea lui Dumnezeu (Sfantul Diadoh al Foticeei).
Referindu-se la cele doua mari sarbatori, adica la inviere si la inaltare, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca sarbatoarea invierii ne daruieste armele biruintei asupra mortii, in vreme ce inaltarea lui Hristos ne urca la cer. Cu alte cuvinte, dupa ce este schimbata comportarea omului pe pamant, el este urcat la ceruri. Prin urmare, biruinta asupra mortii este o lucrare diferita fata de urcarea firii omenesti la tronul lui Dumnezeu. Tocmai de aici intelegem superioritatea inaltarii sau, ca sa ne exprimam mai bine, prin acest eveniment putem constata desavarsirea si plinirea sfintei iconomii.
O alta diferenta dintre inviere si inaltare este ca ucenicii nu au vazut inceputul invierii, ci numai sfarsitul ei – pentru ca nimeni nu L-a vazut pe Hristos in ceasul in care a iesit din mormant, El fiind vazut abia dupa aceea, cand El insusi a voit sa fie vazut – in vreme ce, in cazul inaltarii, ucenicii i-au vazut inceputul, adica L-au vazut pe Hristos cum Se ridica la ceruri, si cautau cu privirea in sus pentru a-i vedea sfarsitul (Macarie al Filadelfiei).
Din nou trebuie sa spunem ca evenimentele imparatesti sunt unite intre ele si nu se poate sa acordam o importanta mai mare unuia sau altuia dintre ele. Totusi, in functie de receptarea lor de catre om, putem sa observam anumite diferente, avand in vedere faptul ca, de-a lungul vietii duhovnicesti si pe parcursul urmarii lui Hristos, exista un traseu ascendent. Mai intai, ne nastem in Hristos, dupa aceea, biruim stapanirea diavolului si inviem, iar in cele din urma, putem sa traim indumnezeirea. Sfintii Parinti leaga sarbatoarea inaltarii de indumnezeirea omului.
In acest context, Sfantul Grigorie Palama spune ca invierea I este specifica tuturor oamenilor, in vreme ce inaltarea are loc numai in I cazul sfintilor. Acest lucru inseamna ca, prin invierea Sa, Hristos a > ., biruit moartea si a oferit tuturor darul invierii, pentru ca toti vor invia la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, si cei drepti si cei pacatosi, dar nu se vor inalta cu totii. Numai cei drepti, adica cei indumnezeiti, se vor invrednici de aceasta mare traire. Sfantul Apostol Pavel marturiseste: cei morti intru Hristos vor invia intai, dupa aceea, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti impreuna cu ei, in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh (I Tesal. 4,16-17).
Asadar, cu totii vor invia, dar numai dreptii se vor inalta si vor fi rapiti in nori pentru a-L intampina pe Hristos venind din cer. Aceasta presupune o mai mare unire si comuniune cu El. Cei care participa la i, inaltare participa practic la indumnezeire si tocmai de aceea, din punct I de vedere soteriologic, inaltarea este o sarbatoare mai insemnata. ^
Din invatatura Sfintilor Parinti pe care am infatisat-o anterior se vadeste limpede faptul ca intelesul sarbatorii nu este numai hristologic, ci si antropologic. Prin inaltarea Sa la ceruri, Hristos a inaltat si firea noastra omeneasca.
De altfel, scopul lucrarii sfintei iconomii a fost „ca Hristos sa nu ne lase pe pamant, ci sa ne inalte la ceruri. Pentru ca acolo este adevarata mantuire si acolo ne vom desfata din dulceata vederii preabunului nostru imparat” (Sfantul Nicodim Aghioritul).
Coborarea Cuvantului de la cer la pamant nu a insemnat o deplasare spatiala a Acestuia, ci o bunavoire dumnezeiasca, pentru ca El nu Si-a lasat nici un moment tronul, ci a sezut pe acesta fara incetare, alaturi de Dumnezeu Tatal. Iar acum, prin inaltarea Sa, Hristos nu ridica la ceruri Dumnezeirea, pentru ca El nu a fost niciodata despartit de Parintele Sau, ci aseaza pe tronul ceresc firea noastra pe care a luat-o asupra Sa.
Asadar, prin praznicul inaltarii, sarbatorim intronarea in ceruri a firii noastre. O data cu invierea si cu inaltarea firii omenesti, sarbatorim si inceputul invierii si inaltarii fiecarui credincios in parte. De aceea, atunci cand omul participa la inaltarea lui Hristos, el nu mai este un om de pe pamant, asa cum era primul om, ci este om al cerului, asa cum a fost cel de-al doilea om, adica Hristos (Sfantul Grigorie Palama).
Exprimarea care spune ca, dupa ce S-a inaltat la cer, Hristos a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16,19) provine din teologia simbolica. Ea arata Dumnezeirea Cuvantului – adica faptul ca Hristos a fost mereu de o fiinta cu Parintele Sau, pentru ca El insusi era Dumnezeu – dar si ca, fiind Dumnezeu-Om, Hristos a inaltat firea omeneasca la ceruri si a facut-o asemenea lui Dumnezeu. Dupa cum spune Sfantul loan Damaschin, de-a dreapta lui Dumnezeu inseamna slava si cinstea Dumnezeirii, adica faptul ca Fiul are slava Dumnezeirii pe care o are Parintele Sau, iar dupa intruparea Fiului si dupa inaltarea firii omenesti, si aceasta (firea omeneasca) participa la slava Dumnezeirii, iar Hristos este slavit de intreaga zidire ca Dumnezeu-Om. Astfel, dreapta Tatalui inseamna unimea in fiinta a Fiului si a Tatalui, deoarece Fiul are aceeasi fiinta sau fire cu Tatal.
Verbul a sedea are o mare importanta. Sensul lui este de oprire, de instaurare, desemnand, asa cum afirma Sfantul Vasile cel’ Mare, stabilitatea si statornicia firii. Cu alte cuvinte, Hristos are aceeasi fire cu Tatal, fara sa sufere nici o schimbare. El ramane Dumnezeu in’ veci. Astfel, „a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu” inseamna ca „este de aceeasi cinste [cu Dumnezeu]”.
Intelesul praznicului este foarte inalt si foarte important. Daca’ prin inviere a fost biruita stapanirea mortii si a diavolului, prin inaltare firea noastra s-a suit la tronul lui Dumnezeu. in acest fel, si noua ni s-a dat posibilitatea sa ajungem si la trairea inaltarii, adica a indumnezeirii.
Cuvantul analipsi (inaltare) provine din verbul analamvano, care printre altele, inseamna si a inalta ceva/pe cineva. Prin acest” cuvant, se desemneaza urcarea Dumnezeului-Om la cer si asezarea: Sa pe tron impreuna cu Parintele Sau. Hristos S-a aflat tot timpul pe tron impreuna cu Tatal, insa acum, El a adus pe tron si trupul omenesc. Observand inaltarea lui Hristos la cer, vedem „o priveliste straina”, deoarece Facatorul zidirii Se inalta purtand armura omeneasca (Sfantul Epifanie, Episcopul Ciprului).
In afara de cuvantul analipsi [inaltare), in Sfanta Scriptura mai este folosit si cuvantul anodos (urcare, suire): Suitu-S-a Dumnezeu intru strigare… intre inaltare si suire (urcare) exista o diferenta ce exprima taina acestui eveniment. A se sui (a se urca) se foloseste mai ales pentru a desemna Dumnezeirea, iar a se inalta, pentru a desemna firea omeneasca, trupul omenesc. Cele doua cuvinte se folosesc alternativ pentru ca noi sa credem ca Hristos este Dumnezeu si om intr-un ipostas. Asadar, prin aceste cuvinte se exprima taina Dumnezeului-Om (Sfantul Diadoh al Foticeei).
Hristos este primul si singurul Care S-a suit la cer cu trupul pe care l-a luat de la Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu. Despre acest lucru avem incredintare de la insusi Hristos, Care a spus: Si nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer (loan 3,13). Cuvantul nimeni nu lasa loc de nici o indoiala, deoarece a fost rostit de gura nemincinoasa a Domnului. Desigur, asa cum talcuiesc Sfintii Parinti, si Maica Domnului a urcat la cer cu trupul, insa acest lucru s-a facut dupa inaltarea lui Hristos si numai datorita faptului ca trupul lui Hristos a fost zamislit din trupul ei. Dar si in aceste conditii, trupul Nascatoarei de Dumnezeu primeste indumnezeirea, in vreme ce Trupul lui Hristos este izvor al harului necreat.
Incredintarea data de Hristos ca nimeni altul in afara de El nu a mai urcat la cer pare a fi in contradictie cu marturia Sfintei Scripturi care spune ca Profetul Ilie s-a inaltat la ceruri. insa, daca analizam cu atentie atat textul Sfintei Scripturi, cat si talcuirile Sfintilor Parinti, vom constata ca, in realitate, nu exista o asemenea contradictie.
Despre inaltarea Profetului Ilie este scris: deodata s-a ivit un car si cai de foc si, despartindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie in vartej de vant [ca] la cer (IV Regi 2, 11), in vreme ce, despre inaltarea lui Hristos se spune: Deci Domnul lisus, dupa ce a vorbit cu ei, S-a inaltat la cersi a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16,19). Observam asadar ca, in cazul Profetului Ilie, se foloseste sintagma ca la cer, in vreme ce, pentru Hristos, exprimarea este la cer.
Notand aceasta diferenta, Sfintii Parinti ai Bisericii spun ca nu este vorba despre o deosebire de exprimare, ci despre o diferenta teologica. Sintagma ca la cer are sens indoielnic, in vreme ce la cer desemneaza un fapt concret (Sfantul Epifanie). Asadar, nu este vorba despre acelasi lucru. Urcarea lui Hristos la cer nu poate fi pusa in nici un caz sub semnul indoielii, deoarece exprimarea este clara.[Desi apare in Septuaginta, cuvantul ca nu este redat in varianta sinodala a Bibliei romanesti, editata in 1988. in textul de fata, cuvantul ca a fost introdus, deoarece argumentatia autorului se bazeaza tocmai pe acesta. De mentionat este faptul ca el este prezent atat in editii mai vechi ale Bibliei, cat si in cea diortosita de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, si editata in anul 2001] Dincolo de aceasta diferenta, se pare ca mai exista inca una, care este mult mai importanta. Dupa cum afirma Parintii Bisericii, chiar daca s-a inaltat cu trupul, Profetul llie nu a urcat la cer, acolo unde este Dumnezeu, ci a mers intr-un alt „spatiu”. Dupa spusele Sfantului loan Gura de Aur, Profetul llie se gaseste acum in Raiul pamantesc, de unde a cazut Adam prin neascultare si prin calcarea poruncii lui Dumnezeu. Cuviosul Nil sustine ca llie se afla in vazduh, care este mai presus de aer, dar mai prejos decat cerul.
Mai precis este Sfantul Grigorie Palama, care, cu simtul sau teologic patrunzator, da acestui eveniment noi dimensiuni. El spune ca, asa cum, inainte de invierea lui Hristos, au existat mai multe invieri, si inainte de inaltarea Sa, au existat mai multe inaltari. In Vechiul Testament, se spune ca Profetul leremia a fost luat de un duh, Avacum, de un inger, iar Profetul llie a fost ridicat de un car de foc. insa inaltarea tuturor acestora a fost „ca o mutare din loc”, adica, intr-o anumita masura, a fost o deplasare in spatiu, prin care au fost luati de pe pamant, dar nu au fost scosi in afara lui. Cu alte cuvinte, nimeni dintre acestia nu a trecut de atmosfera care inconjoara pamantul. in mod similar, cei care inviau, mureau dupa o vreme din nou si se intorceau in pamant. insa Hristos a inviat, iar moartea nu a avut putere asupra Sa, dupa cum toate inaltarile la ceruri au fost mai mici decat a Lui.
Din aceste cuvinte patristice, putem sa tragem concluzia ca inaltarea Profetului llie in car de foc a fost ca o schimbare de loc, ca un fel de moarte, care arata cam cum ar fi plecat oamenii de pe pamant daca Adam nu ar fi pacatuit si daca moartea nu ar fi patruns in zidire. Din toate acestea, putem sa tragem concluzia ca nimeni nu s-a suit la ceruri in afara de Hristos.
Din Sfanta Scriptura, rezulta fara putinta de tagada ca Hristos a urcat la ceruri cu Trupul. De asemenea, din invatatura Bisericii noastre, stim ca firea dumnezeiasca si firea omeneasca nu s-au despartit niciodata.
Graitorul de Dumnezeu David scrie intr-un Psalm de-al sau: in soare si-a pus locasul sau; si el este ca un mire ce iese din camara sa. Bucura-se-va ca un urias, care alearga drumul lui (Ps. 18, 5-6).
Talcuirea fragmentului de mai sus este ca Dumnezeu Si-a facut din soare salas ales si ii porunceste acestuia sa iasa ca un mire din odaia miresei si sa strabata in fiecare zi, ca un urias, calea de la rasarit la apus. Sfantul Grigorie Teologul spune ca soarele este pentru lumea fizica ceea ce este Dumnezeu pentru lumea duhovniceasca. Soarele zidit lumineaza lumea vazuta, in vreme ce soarele nezidit lumineaza lumea nevazuta.
Talcuind gresit acest fragment din Psalmi, maniheistii, care erau niste eretici din primele veacuri ale crestinismului, sustineau, la fel ca Origen, ca odata urcat la ceruri pentru a se odihni la sanul Tatalui Ceresc, Hristos S-a lepadat ca de o greutate de firea omeneasca, pe care a pus-o in discul soarelui, si astfel, Dumnezeirea dezgolita S-a suit si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal. Dimpotriva, monofizitii credeau ca firea omeneasca a fost absorbita de cea dumnezeiasca, iar firea omului s-a transformat in Dumnezeire.
Din punct de vedere ortodox, aceste doua opinii nu au nici un temei. Sfantul Grigorie Teologul spune ca cine crede ca Trupul lui Hristos a fost lepadat si asezat in soare si ca Domnul a urcat la cer numai cu Dumnezeirea practic nu crede ca Dumnezeu exista in Trup si nici ca va fi in Trup la cea de-a Doua Venire. Adevarul este ca cei care cred un asemenea lucru nu vor vedea slava celei de-a Doua Veniri, caci cum ar putea sa o vada, atata vreme cat Trupul lui Hristos s-a pierdut si a fost dezintegrat de elementele naturii?
Asemenea conceptii au pentru om consecinte grave. Se stie feptul ca maniheistii dispretuiau trupul omenesc, acelasi lucru fiind observat si la monofiziti, insa, desigur, intr-un alt sens.
Asadar, invatatura Bisericii potrivit careia Hristos S-a inaltat cu intreaga fire omeneasca si cu trupul omenesc este strans legata de indumnezeirea propriei noastre firi si de valoarea trupului omenesc. Nu ne lepadam de trup si nu il consideram ceva rau, pentru ca trupul nu este o inchisoare care trebuie lepadata si distrusa pentru a ne elibera sufletul.
Profetul David spune: Suitu-S-a Dumnezeu intru strigare, Domnul in glas de trambita (Ps. 46, 5). Fara indoiala, aici este vorba despre o proorocie care s-a implinit o data cu inaltarea lui Hristos la ceruri. Tocmai din acest motiv, versetul de mai sus este rostit la inceputul sfintei Liturghii din ziua inaltarii Domnului. Talcuind acest fragment din Psalmi, Sfantul loan Gura de Aur spune ca nu se foloseste forma a fost suit, ci suitu-S-a, deoarece Hristos nu S-a suit cu ajutorul cuiva, ci prin propria Sa putere, ca un Dumnezeu. Hristos a urcat prin propria Sa putere, in vreme ce Profetul llie a fost inaltat de o alta putere. intru strigare si in glas de trambita arata biruinta stralucita asupra mortii. Referindu-se la acest fragment, Cuviosul Nichita spune ca intru strigare si in glas de trambita exprima imnul triumfal al ostirilor ingeresti, pentru ca acestea vedeau prin puterea Duhului Sfant ca Cel care avea chip de om era de fapt Dumnezeu.
Potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, intru strigare se refera la ingeri, iar in glas de trambita, la Apostolii care cantau cu glas de trambita imnele biruintei si ale triumfului.
inaltarea lui Hristos s-a petrecut in liniste, pentru ca numai ucenicii erau de fata. Cu toate acestea, ea s-a facut cunoscuta pana la marginile pamantului. Nu mai este nimeni care sa nu fi aflat de ea (Macarie Hrisochefalul). Acest lucru arata ca toate marile evenimente au loc in liniste si in tacere. Chiar daca renasterea omului este nevazuta pentru ochii oamenilor lumesti, ea produce o mare rezonanta in toata lumea. Nu exista o dovada mai clara a existentei lui Dumnezeu decat viata sfintilor. Cei mai multi dintre acestia au fost necunoscuti pentru lume, dar harul lui Dumnezeu i-a facut cunoscuti in toata lumea si in toate veacurile.
Sfantul Evanghelist Luca ne ofera amanunte reprezentative ale inaltarii lui Hristos la ceruri. Dupa ce i-a dus pe ucenici pana spre Betania, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer (Luca 24,50-51).
In Sfanta Scriptura, binecuvantarea este opusul blestemului. Binecuvantarea este legata pe de o parte de persoana care ofera ceva prin cuvant sau prin fapta, iar pe de alta parte, de oferirea harului si a energiei. Se stie faptul ca, in Sfanta Scriptura, transmiterea binecuvantarii lui Dumnezeu catre om se face prin diferite practici. Dupa facerea primilor doi oameni, Dumnezeu i-a binecuvantat (Facerea 1, 28). Este reprezentativ felul in care Patriarhul lacov i-a binecuvantat pe copiii lui losif. El si-a asezat mana dreapta pe capul lui Efraim si pe cea stanga pe capul lui Manase si i-a binecuvantat (Facerea 48, 13-15). De asemenea, inainte de moartea sa, Isaac I-a binecuvantat pe lacov (Facerea 27, 23-29). Aceasta inseamna nu ca se dadea binecuvantare doar in timpul vietii, ci si atunci cand oamenii plecau din aceasta lume. Este interesant faptul ca Elisei a luat binecuvantarea lui llie pe cand acesta din urma se urca la cer, pentru ca toti sa inteleaga ca duhul lui llie s-a odihnit peste el. De aceea, dupa ce l-au gasit pe Elisei, oamenii i s-au inchinat pana la pamant (IV Regi 2, 15). in Vechiul Testament, exista credinta ca, prin binecuvantare, Profetul sau Patriarhul transmite viata, adica harul lui Dumnezeu.
In Evanghelii, vedem ca Hristos i-a binecuvantat pe oameni de multe ori. Un caz aparte este acela al binecuvantarii date copiilor. Sfantul Evanghelist scrie: Si, luandu-i in brate, i-a binecuvantat punandu-Si mainile peste ei (Marcu 10,16). Elementul binecuvantarii se regaseste si in minunile pe care Hristos ie-a facut, mai ales in acelea care se savarseau prin punerea mainii Sale pe diferitele parti ale trupului celor bolnavi, asa cum a fost in cazul vindecarii soacrei lui Petru, cand S-a atins de mana ei si au lasat-o frigurile (Matei 8,15).
in vreme ce Hristos Se inalta la cer, El ii binecuvanta pe ucenici, trimitandu-le harul Sau. Este important de subliniat faptul ca Hristos nu S-a oprit sa-i binecuvanteze, pentru a incepe abia dupa aceea sa Se inalte la cer, ci ii binecuvanta in timp ce urca. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Cu alte cuvinte, a inceput sa-i binecuvanteze pe ucenici, dandu-le acestora puterea de a implini lucrarea poruncilor si, in timp ce ii binecuvanta, Se ridica la cer. Astfel, Hristos a aratat ca mereu ii va binecuvanta pe cei care asculta de El si le va da acestora bogatie nesfarsita de har (Macarie Hrisochefalul)
Aceasta imagine este prezenta in hagiografie sub chipul lui Hristos Care sade pe tron si ii binecuvanteaza pe oameni, fapt ce arata ca Hristos este imparatul si Domnul cerului si al pamantului, Cel ce trimite harul si binecuvantarea Sa catre oameni; El este singurul binecuvantat, Care, prin binecuvantarea Sa, intareste si binecuvanteaza pe cei vrednici de binecuvantare. Proorocul David spune: deschizand Tu mana Ta, toate se vor umple de bunatati (Ps. 103,29).
Dincolo de aceste talcuiri, faptul ca Hristos ii binecuvanta pe ucenici in timp ce Se ridica la ceruri a insemnat ca El va fi mereu alaturi de acestia. El insusi a dat incredintarea: Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Matei 28,20).
Imaginea inaltarii lui Hristos este maiestuoasa. Ucenicii ramasesera inmarmuriti de uimire si urmareau cu bucurie si cu nedumerire inaltarea Domnului la ceruri. Sfantul Evanghelist Luca scrie in acest sens: Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat… si privind ei, pe cand El mergea la cer… (Fapte 1,9-10).
Dupa spusele Sfantului Atanasie cel Mare, ucenicii nu il vedeau pe Hristos urcand la cer, ci priveau tot timpul cu atentie, ceea ce inseamna ca „incontinuu isi atinteau privirea in sus, spre Hristos”. Asadar, a fost vorba despre o concentrare continua a privirii. Am putea spune ca stateau tintuiti locului si-L priveau pe Hristos, Care Se inalta la cer.
Dincolo de simtamantul maretiei imaginii lui Hristos Care Se inalta la ceruri, aceasta atintire a privirii are si intelesul ca cei care sunt crestini cu adevarat, au in permanenta ochiul sufletului – care este gandul – intors spre cer. in acest context trebuie sa analizam indemnul „sus sa avem inimile”, pe care il rosteste preotul, sau „sus sa avem gandul si inimile”, din sfanta Liturghie a lui lacov, ruda Domnului. Cuvintele acestea sunt importante deoarece, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, patria noastra nu se afla pe pamant, ci in cer. Cetatea noastra este in ceruri, de unde si asteptam Mantuitor, pe Domnul lisus Hristos (Filip. 3, 20). Cu o alta ocazie, Apostolul Pavel recomanda:
Cugetati cele de sus, nu cele de pe pamant (Col. 3,2). Aceasta atintire a privirii inspre Hristos si inaltarea mintii la El se afla in legatura cu I isihia mintii, adica de viata isihasta, care inseamna desprinderea mintii de orice dorinta lumeasca si raportarea lui numai la Hristos. Desigur, in acord cu teologia isihasta si neptica, aceasta inseamna intoarcerea mintii in inima, prin Hristos; in acest fel, gandul urca la Dumnezeu. Asadar nu este vorba despre o deviere a drumului firesc al mintii, ci despre curatirea si iluminarea acestuia.
in timp ce ucenicii priveau la cer, ingerii, despre a caror participare la inaltare vom vorbi mai jos, au spus ca, asa cum Hristos S-a urcat la ceruri, la fel Se va si cobori: Acest lisus Care S-a inaltat de la voi la cer, asa va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer (Fapte 1,11). Aceasta inseamna ca, desi nu-L mai vedeau pe Hristos, ucenicii au ramas cu privirea spre cer, in extaz si in uimire.
Analizand mai atent aceste cuvinte ingeresti, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca, in realitate, ingerii le faceau cunoscut ucenicilor ca Hristos ramane Dumnezeu-Om in veac si ca va veni iarasi cu Trupul Sau, deoarece nu a luat trup de la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu doar pentru a se folosi de el, ci pentru a ramane in creatie de-a pururi. Nu S-a intrupat numai pentru o vreme, ci pentru totdeauna. Hristos ramane Dumnezeu-Om in veac.
Cuvantul Arhanghelului se refera la cea de-a Doua Venire intru slava a lui Hristos, pentru ca sa judece viii si mortii. Referindu-Se la cea de-a Doua Sa Venire, insusi Hristos a spus: Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El… (Matei 25, 31). De altfel, invatatura Sfantului Apostol Pavel referitoare la faptul ca sfintii vor fi rapiti si inaltati pentru a-L intampina pe Hristos, Care va veni cu slava multa, se refera tocmai la aceasta venire. De aceea, in Simbolul Credintei, marturisim: „Si iarasi va sa vina cu slava”.
Cuvintele prin care ingerii vorbesc despre cea de-a Doua Venire a lui Hristos sunt prezente si in Vechiul Testament sub forma de proorocie. Profetul Daniel spune: Am privit in vedenia de noapte, si iata pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului si El a inaintat pana la Cel vechi de zile si a fost dus in fata Lui (Daniel 7, 13). La aceasta venire se refera si cuvintele lui Hristos: si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa (Matei 24,30).
Din ceasul inaltarii lui Hristos si pana in cel al venirii Sale din nou nu este un loc gol, pentru ca, intre aceste doua momente, se afla Biserica, prin care ne facem madulare ale Trupului lui Hristos si prin care suntem in comuniune cu El. De altfel, cei care sunt parte organica a Bisericii si madulare adevarate ale Trupului lui Hristos, vor putea trai, dupa masura la care au ajuns, atat inaltarea lui Hristos, cat si slava venirii Sale.
Hristos este Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, adica Dumnezeu-Om adevarat. Fiindca, prin intruparea Sa, Hristos nu a pierdut nici Dumnezeirea si nici sederea pe tron alaturi de Parintele Sau, El era insotit in permanenta de ingeri. ingerii si-au facut aparitia la toate evenimentele imparatesti: ei au fost cei care au slavit intruparea lui Dumnezeu, cei care l-au slujit dupa biruinta Lui asupra diavolului din pustie, L-au intarit in timpul rugaciunii din gradina Ghetsimani si le-au vestit femeilor mironosite invierea Sa. De asemenea, ingerii au fost de fata si la urcarea lui Hristos la ceruri.
In legatura cu evenimentul inaltarii, se spune ca, in vreme ce ucenicii il vedeau pe Hristos Inaltandu-Se la cer, un nor L-a luat de la ochii lor. Dupa aceea, au venit langa ei doi barbati imbracati in haine albe, care le-au spus ca Hristos va veni iarasi in acelasi chip (Fapte 1, 9-11). Asadar, la inaltarea lui Hristos, au fost prezenti multi ingeri, atat in chipul norului, cat si in chipul barbatilor care purtau vesminte albe. Sfantul loan Gura de Aur spune ca acest lucru nu este de mirare, caci daca in permanenta intreg vazduhul este plin de ingeri, cu atat mai firesc era ca, atunci cand Hristos S-a inaltat la ceruri, sa fie de fata multe puteri ingeresti.
ingerii sunt duhuri create de Dumnezeu, care au un rol dublu. Primul este de a-L slavi fara incetare pe Dumnezeu, asa cum vedem din multe texte ale Vechiului si Noului Testament, iar al doilea este de a sluji spre mantuirea omului. Cuvantul anghelos (inger) provine din in limba greaca [anghelo (a anunta) si ii desemneaza pe cei care anunta ceva, care duc oamenilor vestile legate de mantuirea lor. Prezenta ingerilor la inaltarea lui Hristos a fost proorocita in Vechiul Testament. Profetul lezechiel a avut o vedenie uimitoare: Iar heruvimii, intinzand aripile, s-au ridicat de la pamant inaintea ochilor mei si s-au dus insotiti de roti (lezechiel 10,19). La randul sau, graitorul de Dumnezeu David spune: Si S-a suit pe heruvimi si a zburat; zburat-a pe aripile vantului (Ps. 17,12). Aceste profetii nu sunt diferite. Ele se refera la acelasi eveniment, chiar daca intr-una se vorbeste despre heruvimi, iar in cealalta, despre heruvimi si despre aripile vantului. Este vorba de acelasi eveniment, deoarece aripile vantului sunt heruvimii, a caror lucrare este sa poarte tronul lui Dumnezeu, asa cum se spune in (Vechiul Testament. Norul care a aparut in timpul inaltarii si care L-a ascuns pe Hristos de ochii ucenicilor era in realitate prezenta heruvimilor, care s-au aratat in chip de nor, adica asa cum stim noi ca arata un nor.Cu adevarat, „heruvimii iau chip de nor pentru cei indumnezeiti” (Macarie Hrisochefalul). De altfel, norii fizici sunt simbolul cerului, iar Hristos urca pe nori pentru ca sa arate puterea sfanta pe care o are (Sfantul loan Gura de Aur). Dincolo de aceste talcuiri mai exista si una alegorica, care spune ca heruvim inseamna „multimea cunostintei si revarsarea intelepciunii”. Cu alte cuvinte, Hristos sade si se odihneste asupra celui care are cunostinta si intelepciune (Sfantul Nicodim Aghioritul).
In afara de heruvimii care L-au insotit pe Hristos in chip de nor, i s-au mai aratat si doi barbati imbracati in vesminte albe. Dar de ce au i aparut ingerii cu infatisare de om? Desigur, ingerii nu au trup omenesc, pentru ca sunt fiinte imateriale, dar s-au aratat in chip de om i pentru ca ucenicii sa nu se infricoseze (Macarie Hrisochefalul). Faptul ca purtau haine stralucitoare („imbracati in haine albe”) era semnul „firii curate… si infasurate in neprihanire”. De asemenea, era si semnul bucuriei acestora, pentru ca vesmintele albe simbolizeaza desfatarea ingereasca (Macarie Hrisochefalul). Cu adevarat, ingerii sunt fiinte luminate, care isi iau lumina de la Dumnezeu, iar vesmintele albe sunt chipul harului lui Dumnezeu cu care sunt inconjurati.
Sfantul loan Gura de Aur spune ca cei doi ingeri s-au aratat si le-au vorbit ucenicilor din doua motive. in primul rand, pentru a-i mangaia pe acestia in ceasul despartirii. De altfel, spusele ingerilor despre faptul ca Hristos va veni din nou se incadreaza in acest context. in al doilea rand, ingerii s-au aratat pentru a le spune.) ucenicilor ca Hristos S-a inaltat la ceruri, fiindca cerul era preainalt, iar» ochii ucenicilor nu puteau sa strabata vazduhul si sa vada unde S-a asezat Hristos. in plus, un alt motiv ar fi acela de a-i incredinta pe i ucenici ca Hristos nu a urcat ca la cer, ci la cer.
Intr-o analiza anterioara am amintit Psalmul lui David in care se cere capeteniilor sa deschida portile, iar aceasta cerere este repetata-de doua ori. Porunca este urmatoarea: Ridicati, capetenii, portile voastre si va ridicati portile cele vesnice si va intra imparatul slavei. Capeteniile intreaba: cine este acesta imparatul slavei? Raspunsul este: Domnul cel tare si puternic, Domnul cel tare in razboi; iar a doua oara: Domnul puterilor, Acesta este imparatul slavei (Ps. 23,7-10).
Atunci cand am dezvoltat subiectul legat de pogorarea lui Hristos la Iad, am analizat talcuirile Sfintilor Parinti care spun ca Arhanghelul Gavriil si toti ingerii care il insoteau pe Hristos porunceau stapanitorilor intunericului sa deschida portile pentru ca sa intre cu slava biruitorul mortii. in paralel, insa, Sfintii Parinti leaga acest Psalm si de inaltare, spunand ca el este si o proorocie care se refera marele praznic imparatesc al inaltarii lui Hristos.
Pentru ca aceasta talcuire sa fie inteleasa mai bine trebuie sa. spunem ca, asa cum rezulta din Traditia bisericeasca impamantenita in primele secole, ingerii, care sunt duhuri rationale, sunt impartiti in trei cete de cate trei, dintre care prima ceata97 se afla langa tronul lui. Dumnezeu, a treia ceata se afla pe pamant si slujeste oamenilor, iar ceata de mijloc99 se afla intre cer si pamant. Potrivit acestei talcuiri, cei mai de jos ingeri se afla pe pamant, cei care sunt superiori acestora se afla in cel de-al doilea cer, in asa-zisele tarii, iar ceilalti ingeri, care sunt cei mai inalti, se afla in primul cer, acolo unde este Dumnezeu.
in timp ce Hristos Se ridica spre cer, cetele ingeresti care ii slujeau Domnului pe pamant au poruncit capeteniilor din tarii, adica din cel de-al doilea cer, sa deschida portile pentru ca sa intre imparatul slavei. Portile sunt strajile ingeresti, care nu fusesera niciodata deschise. Ele erau inchise chiar si atunci cand Hristos S-a pogorat. De aceea, taina iconomiei intruparii lui Hristos nu era cunoscuta nici de ingeri (Sfantul loan Gura de Aur). ingerii din tarii au intrebat ca sa afle cine era acel imparat al slavei. intrebarea se referea la trupul si la simbolurile Patimii, adica la ranile de pe Cruce (Sfantul Grigorie Teologul). Asadar, ei se mirau de prezenta imparatului slavei in trup si de ranile Sale. Mai apoi, ingerii din tarii (din cel de-al doilea cer) au poruncit capeteniilor din primul cer ca si ei sa deschida portile pentru ca sa treaca imparatul slavei. La intrebarea corespunzatoare a acestor ingeri, raspunsul a fost ca Hristos este Domnul puterilor si imparatul slavei.
Nu trebuie sa ne mire intrebarea ingerilor: Cine este acesta imparatul slavei? De asemenea, nu trebuie sa consideram ca este o intrebare neintemeiata. Ea este reala din doua motive. in primul rand, deoarece ingerii sunt fiinte create si prin urmare ei nu stiu de dinainte ce se va intampla si nici nu sunt atotcunoscatori. Numai Dumnezeu are aceasta cunostinta, pe care o descopera doar celor carora voieste. La fel ca si sfintii, ingerii cunosc numai ceea ce li se spune (Teodoret). in al doilea rand, asa cum am subliniat si anterior, mirarea ingerilor se datora unirii firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, Patimii lui Hristos si felului in care Hristos purta ranile Crucii pe Trupul Sau inviat. Teama se naste in suflet din lucruri peste fire. Asa cum omul se teme atunci cand vede un inger si drept urmare, ingenuncheaza etc, si cetele cele fara de trup, vazand trup purtat pe nor, au simtit teama si nedumerire (Sfantul Atanasie cel Mare). De asemenea, mirarea ingerilor a venit din vederea felului in care Hristos a indumnezeit firea omeneasca, a urcat la cer trupul pamantesc si a asezat pe tron de-a dreapta Tatalui firea care cazuse, a facut Biserica din ingeri si din oameni si, in general, l-a indumnezeit pe om si l-a readus la slava de mai inainte (Macarie Hrisochefalul).
Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul a produs in randul ingerilor o puternica mirare. De aceea, in ziua Nasterii, ei au cantat imnuri de slava maretiei lui Dumnezeu. Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire! (Luca 2,14). Toate acestea au izvorat din faptul ca unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca in Persoana Cuvantului a fost o mare taina, pe care nici mintea omeneasca si nici cea ingereasca nu putea sa o incapa.
inaltarea cu trupul care purta pe el semnele ranilor de pe Cruce a produs mai multa uimire si nedumerire decat insasi Patima lui Hristos. ingerii s-au minunat vazand toate aceste lucruri mari, dar mai ales atunci cand au vazut cum trupul omenesc luat de Hristos a fost asezat de-a dreapta Tatalui.
Profetul Isaia infatiseaza aceasta mirare a ingerilor in cuvinte impresionante. ingerii au intrebat nedumeriti: Cine este Cel ce vine impurpurat, cu vesmintele Sale mai rosii decat ale celui ce culege la viem, cu podoaba in imbracamintea Lui si mandru de belsugul puterii Lui?… Pentru ce ai imbracamintea rosie si vesmantul Tau este rosu ca al celui care calca in teasc? (Isaia 63,1-2).
Ingerii il vedeau pe Hristos cum urca la ceruri si isi exprimau nedumerirea. Edomu este pamantul, Vosorul este trupul, iar vesmintele inrosite inseamna sangele varsat prin jertfa pe Cruce, imbracamintea este firea omeneasca si culoarea rosie inseamna sangele care a curs din coasta lui Hristos. Prin Patima, Trupul lui Hristos s-a infrumusetat. Astfel, acest Trup este rosu ca hainele celui care striveste strugurii in teasc (Cuviosul Nichita). Asadar, nu incape indoiala ca in acest fragment se vorbeste despre Patima lui Hristos.
Talcuind aceste cuvinte ale Profetului Isaia, intr-o referire la invierea lui Hristos, Sfantul Grigorie Teologul spune: „Trupul pe care l-a luat Hristos s-a infrumusetat, s-a luminat si s-a impodobit prin Patima si prin inviere”.
In timpul inaltarii Sale, Hristos a pastrat pe trup ranile de pe Cruce, dupa care S-a asezat cu acestea pe tronul Tatalui. Sfantul Nicodim Aghioritul a strans laolalta mai multe fragmente din Sfintii Parinti, din care reiese motivul pentru care, dupa invierea Sa, Hristos a pastrat pe Trup semnele sulitei si ale cuielor, avand in vedere faptul ca putea sa le vindece. Sunt prezentate cinci motive. in primul rand, s-a avut in vedere impodobirea si infrumusetarea trupului. Asa cum ferestrele caselor sunt impodobite, deoarece aduc lumina soarelui, la fel s-a petrecut si cu Trupul lui Hristos. in al doilea rand, El a lasat ranile deschise spre putea fi atinse de Toma, pentru ca si acesta sa teologhiseasca despre inviere si sa marturiseasca faptul ca Hristos este Dumnezeu si om. in al treilea rand, Hristos a vrut sa-Si arate marea Sa iubire pentru om, fiindca a patimit, iar acum Se lauda cu semnele primite pe Cruce. in al patrulea rand, El a lasat semnele cuielor deschise pentru ca noi sa alergam spre ele la vreme de ispita si sa ne acoperim cu ele, asa cum alearga porumbelul la cuibul sau atunci cand este urmarit de soim. in fine, in al cincilea rand, El a procedat astfel pentru a fi vazut si recunoscut de iudei in ziua judecatii, in Apocalipsa este scris: lata, El vine cu norii, si orice ochi il va vedea si-L vor vedea si cei ce L-au impuns (Apoc. 1,7).
La intrebarea ingerilor, Hristos raspunde: Eu sunt Acela al Carui cuvant este dreptatea si puternic este sa rascumperem… singur am calcat in teasc si dintre popoare nimeni nu era cu Mine; si i-am calcat in mania Mea, i-am strivit in urgia Mea, incat sangele lor a tasnit pe vesmantul Meu si Mi-am patat toate hainele mele (Isaia 63,1-3).
Dreptatea este propovaduirea Evangheliei, iar judecata Mantuitorului este modalitatea de mantuire. in plus, Hristos ii incredinteaza pe ingeri ca a biruit stapanirea mortii si a diavolului de unul singur, fara ajutorul nimanui. De aici se vede limpede ca Hristos este Dumnezeu, deoarece El a zdrobit moartea si a dat viata oamenilor prin sangele Sau.
Pe vremea cand traia pe pamant, raspunzandu-le carturarilor si fariseilor care carteau pentru ca ii primea pe pacatosi si manca impreuna cu ei, Hristos a spus ca acelasi lucru il face si pastorul cel bun atunci cand pierde o oaie dintr-o suta: le lasa pe celelalte nouazeci si noua in pustie si urca in munti pentru ca sa gaseasca oaia ratacita. Iar atunci cand o gaseste, o pune pe umerii sai si se bucura. Dupa aceea, ajunge acasa si, chemandu-si toti prietenii, le spune sa se bucure cu el, pentru ca oaia pierduta a fost gasita (cf. Luca 15,4-6).
In cuvantul sau din ziua inaltarii lui Hristos, Sfantul Epifanie al Ciprului foloseste aceasta frumoasa imagine soteriologica pentru a arata lucrarea pe care Mantuitorul a savarsit-o pe pamant. Mai apoi il infatiseaza pe Hristos dupa inaltare, cand ii vorbeste Tatalui Sau: „Am gasit, Parinte, oaia ratacita, pe care sarpele viclean a inselat-o si a facut-o sa mearga pe drumuri rele si sa se inconjoare de zei si sa murdareasca curatia cunostintei”.
Dupa aceea, Hristos spune Tatalui Sau ca a gasit oaia inecandu-se in mocirla vietii si, dupa ce a rapit-o cu dreapta Dumnezeirii Sale, a spalat-o in apele Iordanului, a umplut-o de mireasma Duhului Sfant si, inviind, a venit sa-l aduca oaia cea cugetatoare ca dar scump facut Dumnezeirii Sale.
Dupa ce prezinta oferirea de catre Hristos a oii cugetatoare care fusese ratacita, Sfantul Epifanie vorbeste despre jalea diavolului pentru ca a fost biruit de Hristos, Care, ca un „soim cu zbor iute” i-a rapit pe toti cei ce erau tinuti in robie. Diavolul mai jeleste vazand cum, prin inaltarea lui Hristos, trupul omenesc se urca la ceruri si pacatul se face nevazut precum fumul. Jeleste si se tanguieste marturisind ca Fiul Mariei l-a inselat. Prin vorbe mincinoase, prin prigoana si chiar prin Cruce, diavolul a facut tot ce i-a stat in putinta pentru ca Hristos sa dispara, dar in cele din urma toate acestea s-au intors impotriva lui. Acum, diavolul il vede pe Hristos urcand la cer intru slava, in vreme ce el se umple de rusine.
Durerea celui rau este mare, dupa cum spune Sfantul Epifanie. insusi diavolul marturiseste ca, pe vremea cand era Luceafar in cer, a pacatuit si a fost aruncat pe pamant ca piatra din prastie. S-a ascuns in ape, dar Hristos a venit pe pamant si, dupa ce l-a gasit in matca Iordanului, l-a prins si l-a lovit ca pe un demon. A vrut sa puna stapanire pe pamant, dar a auzit vocea: al Domnului este pamantul si plinirea lui; lumea si toti cei ce locuiesc in ea.
Din aceste cuvinte vedem ca, prin inaltarea lui Hristos, stapanirea celui rau a fost naruita cu totul, pentru ca diavolul a fost pus in fata biruintei finale a lui Hristos. Orice nadejde i-a fost zadarnicita atunci cand a vazut cum firea omeneasca luata asupra Sa de Hristos a fost ridicata la ceruri si asezata de-a dreapta Tatalui. De aceea, sarbatoarea inaltarii este incoronarea tuturor celorlalte praznice imparatesti.
Orice om, atunci cand pleaca de pe lumea aceasta, obisnuieste sa dea sfaturi celor dragi si sa ii binecuvanteze. in acelasi fel a procedat si Hristos. El a facut ucenicilor Sai o fagaduinta clara, Ie-a dat o porunca si i-a binecuvantat. Despre binecuvantare am spus cele necesare intr-un capitol anterior. in continuare vom analiza porunca pe care ucenicii au pazit-o si in urma careia au primit ceea ce li s-a fagaduit.
Printre altele, Hristos Ie-a spus: Si iata, Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu; voi insa sedeti in cetate, pana ce va veti imbraca cu putere de sus (Luca 24, 49). Din Faptele Apostolilor, aflam aceeasi informatie: ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata ludeea si in Samaria si pana la marginea pamantului (Fapte 1, 8). De asemenea, Ie-a dat porunca sa nu se departeze de Ierusalim, ci sa astepte fagaduinta Tatalui (Fapte 1, 4). Din toate acestea se vede limpede faptul ca Hristos Ie-a cerut ucenicilor ca, dupa inaltarea Sa, sa se intoarca la Ierusalim si sa nu plece de acolo pana ce nu vor primi Duhul Sfant in ziua Cincizecimii. Dupa ce se vor fi umplut de puterea Duhului Sfant, vor propovadui intregii zidiri si se vor face mucenici ai lui Hristos.
Ucenicii s-au supus poruncii lui Hristos si, dupa ce s-au inchinat, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare si erau in toata vremea in templu, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Desigur, asa cum este scris in Faptele Apostolilor, ei s-au urcat in incaperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”107] si intr-un cuget, staruiau in rugaciune impreuna cu femeile si cu Maria, Mama lui lisus, si cu fratii Lui (Fapte 1,12-14).
Talcuind aceste fragmente, care infatiseaza atat porunca lui Hristos, cat si ascultarea ucenicilor, putem sa observam cateva aspecte interesante.
Primul aspect. Ucenicii au plecat de la muntele Maslinilor plini de bucurie. Chiar daca le era dor de invatatorul lor, ei se bucurau cu bucurie multa tocmai pentru ca se incredintasera ca vor primi Duh Sfant, prin Care se vor face madulare ale Trupului lui Hristos. Cu adevarat, lipsirea de Hristos – dupa trup – s-a transformat intr-o mare binecuvantare, pentru ca au dobandit o noua comuniune cu Mantuitorul. De altfel, Hristos i-a incredintat: Iar Eu, cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine (loan 12, 32). Astfel, bucuria ucenicilor avea doua izvoare. Primul era nadejdea de impartasire din Sfantul Duh, iar al doilea era faptul ca s-au invrednicit sa se faca martori care au vazut si au auzit toate aceste mari taine.
Al doilea aspect. intre inaltare si Cincizecime a fost o perioada de rugaciune si de liniste, atat sufleteasca, cat si trupeasca. Nimeni nu se poate impartasi din Duhul Sfant daca nu se afla in stare de rugaciune si de liniste interioara. De altfel, viata practica, adica tinerea poruncilor lui Hristos, pregateste terenul pentru venirea asa-numitei rugaciuni curate, iar rugaciunea este principala cerinta pentru dobandirea impartasirii din darul Preasfantului Duh.
Al treilea aspect. Ucenicii erau in permanenta stransi laolalta, in asteptare, avand tot timpul in mijlocul lor pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu – pe Maica lui Hristos. Acest lucru arata valoarea cultului in Biserica, pentru ca in punctul central al acestui cult se afla cea mai iubita persoana a lui Hristos si a crestinilor, adica Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Maica Domnului nu a avut nicio demnitate in Biserica si nici vreo alta slujire. Cu toate acestea, ea era in centrul venerarii ca cea mai de pret comoara pe care Biserica a avut-o si o are in continuare.
Al patrulea aspect. Trebuie sa ne supunem in permanenta poruncilor lui Hristos, pentru ca acestea au rezultat bun si sfant. Daca ucenicii nu s-ar fi intors la Ierusalim, ci s-ar fi retras mahniti pe la casele lor, atunci nu s-ar mai fi invrednicit de marele dar de a primi Duh Sfant si de a se face madulare ale Trupului lui Hristos. Asadar, ei tinut o porunca si au fost aparati prin tinerea ei.
Ceea ce s-a petrecut in viata lui Hristos trebuie sa aiba loc si in vietile crestinilor. De altfel, urmarea lui Hristos nu inseamna o conformare exterioara fata de cateva recomandari sau porunci formale, ci reprezinta impartasirea din Hristos. Noi trebuie sa traim Patima, Rastignirea si invierea lui Hristos in vietile noastre personale.
Acelasi lucru este valabil si in legatura cu inaltarea Mantuitorului. Sfantul Apostol Pavel vorbeste limpede despre impartasirea din harul inaltarii lui Hristos: Pentru ca insusi Domnul, intru porunca, la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai, dupa aceea, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti impreuna cu ei in nori ca sa intampinam pe Domnul in vazduh, si asa pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4,16-17).
Desigur, in acest fragment, Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre oamenii care vor fi in viata in acea vreme cand Hristos va veni cu slava multa, dar asa cum am vazut si din alte analize, talcuirea Parintilor Bisericii se refera la sfintii care se vor inalta pentru a-L intampina pe Hristos, deoarece acestia se gasesc intr-o stare duhovniceasca inalta.
Sfantul Diadoh al Foticeei spune ca ceea ce s-a petrecut cu Hristos in timpul inaltarii, se va petrece si cu sfintii. Hristos a luat trup omenesc pe care l-a indumnezeit, astfel incat oamenii sa poata sa se indumnezeiasca si ei prin multimea harului lui Dumnezeu. „Ceea ce s-a facut cu Dumnezeul intrupat se va face si cu cei indumnezeiti prin bogatia harului Preaslavitului Dumnezeu, pentru ca si pe oameni ii poate face dumnezei”.
Pentru a ne desfata din inaltare, trebuie ca, prin practica (fapta) si prin teorie (vederea de Dumnezeu), sa ne ridicam acolo unde Se afla Hristos. Practica este curatirea inimii prin tinerea poruncilor evanghelice, iar teoria este iluminarea mintii si inaltarea sa la vederi duhovnicesti.
Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca, asa cum Profetul llie si-a lepadat mantia, dupa care a fost rapit „ca la cer”, la fel si noi trebuie sa ne dezbracam, prin practica, de placeri, de ambitii, de iubire de arginti si, in general, de orice straduinta a acestei vieti, adica de atasamentul fata de lucrurile din viata aceasta.
Trairea teoriei inseamna iluminarea mintii si a inimii si vederea de Dumnezeu. Analizand cuvintele Apostolului Pavel, Sfantul Grigorie i Palama spune ca trebuie sa privim spre Parintele din inaltime, pentru ca acum nu ne mai tragem numai din primul om, adica din omul pamantesc, ci si din cel de-al doilea om, adica din Domnul cerului. Asa cum Dumnezeu este ceresc, si noi trebuie sa ne facem ceresti si, asa cum ne-am imbracat in chipul pamantesc, trebuie sa ne imbracam si in chipul ceresc. Iar dupa ce vom reteza legaturile cu hainele de piele, j va trebui sa ne asezam in pamant sfant, unde, prin virtuti si prin | indreptarea nezdruncinata a vietii inspre Dumnezeu, fiecare dintre noi va putea sa prinda radacini. Inima noastra trebuie sa se inalte spre I cer, unde va vedea priveliste minunata, adica firea noastra invesnicita de focul Dumnezeirii.
Asadar, prin practica si prin teorie, omul poate trai inaltarea lui Hristos in viata sa personala. El se poate inalta cu Hristos, dupa cuvantul Sfantului Grigorie Teologul: „Urcand la ceruri, [Hristos] ne-a inaltat si pe noi”.
Teologia inaltarii nu trebuie sa ramana la nivel teoretic sau intelectual. Ea trebuie sa fie aplicata in practica. De altfel, teologia desprinsa de practica este demonica (Sfantul Maxim Marturisitorul).
Dinspre iconomie trebuie sa inaintam spre teologie. Aceasta inseamna ca, atunci cand traim in viata noastra personala Rastignirea, Patima lui Hristos si tot ceea ce a facut si a patimit Domnul prin taina sfintei iconomii, putem trai si taina teologiei, adica a indumnezeirii.
intre aceste coordonate se incadreaza invatatura Parintilor care spun ca, pentru a trai inaltarea lui Hristos si a intelege atat cat este cu putinta taina ei, trebuie sa pazim poruncile datatoare de viata ale lui Dumnezeu si sa dobandim virtutile dumnezeiesti, dar mai ales smerenia si dragostea, astfel incat sa putem indura orice tristete sau ispita care vine din faptul ca suntem crestini, avand in acelasi timp si dorinta de jertfire pentru slava numelui lui Hristos (Sfantul Nicodim Aghioritul).
Pentru ca suntem madulare ale Bisericii, in care traieste intreaga lucrare a sfintei iconomii, avem si obligatii. Ca impreuna-locuitori cu cei fara de trup, trebuie sa ne departam de orice dorinta trupeasca, iar ca membri ai sfintei comunitati si ca temple ale lui Dumnezeu trebuie sa traim in sfintenie. Este nevoie sa ne impacam cu Dumnezeu, fiindca in locul iadului, Dumnezeu ne-a facut daruri imparatesti (Sfantul Proclu, Patriarhul Constantinopolului).
Pentru aceasta, este nevoie de curatirea trupului si a sufletului. Omul trebuie sa tina in permanenta ochiul sufletului treaz, ca un paznic, pentru ca atunci cand diavolul jefuitor vine ca sa il murdareasca cu pacate trupesti sa fie gata sa ii spuna: „Nu ma fac pradator al pamanturilor imparatesti, diavole” (Sfantul Epifanie). Adica: nu tradez increderea imparatului Hristos, Care m-a pus sa veghez peste lucrurile Sale.
Dupa ce au trecut prin toate incercarile, prin curatire si prin trairea Rastignirii, ucenicii lui Hristos s-au strans laolalta intr-o casa si, astfel, au primit Duhul Sfant. Pentru ca ne inchinam si noi lui Hristos, trebuie sa ne intoarcem la Ierusalim, care simbolizeaza pacea. Trebuie sa facem pace cu noi insine si cu ceilalti. Si nu numai ca trebuie sa ne intoarcem la Ierusalim, dar si sa asteptam in casa, care este gandul nostru, unde sa ne rugam neincetat si sa ne ingrijim pentru a ne curati de manie si de gandurile josnice. in acest fel, Mangaietorul va veni la noi si ne vom inchina in adevar Tatalui si Fiului si Sfantului Duh (Sfantul Grigorie Palama).
Inaltarea lui Hristos este praznuita cu imnuri si cu cantece duhovnicesti, dar si prin practica si teorie, adica prin curatie si prin iluminarea mintii. Lupta duhovniceasca si iluminarea fac ca omul sa ajunga sa guste din semnificatia si din continutul profund al acestei sarbatori. Numai astfel omul poate sa se bucure de acest praznic imparatesc cu bucurie fara margini.
Aceasta bucurie, care nu este un sentiment [superficial], ci provine din trairea iconomiei si a teologiei, are doua cauze fundamentale. Prima este aceea ca, prin inaltarea Sa „unde era mai inainte”, Hristos a aratat ca nu era un om marunt (simplu), si nici fiul tamplarului losif, ci era Fiul lui Dumnezeu (Sfantul Nicodim Aghioritui). A doua cauza este ca firea omeneasca s-a inaltat, adica a fost ridicata la ceruri (Sfantul Grigorie Palama). Desigur, acest fapt are stransa legatura cu ridicarea la ceruri a fiecarui om care crede si se uneste cu Hristos. Astfel, Capul trupului nostru se afla pe tronul lui Dumnezeu si, prin urmare, madularele noastre se pot ridica si ele din somnul pacatului pentru a se indumnezei.
inaltarea lui Hristos este incununarea tuturor praznicelor imparatesti si desavarsirea a tot ceea ce a facut Hristos pentru noi, prin lucrarea sfintei iconomii. Aceasta sarbatoare desavarsitoare ne cheama si pe noj la desavarsire duhovniceasca si la implinire, la impartasirea din inaltarea lui Hristos si la trairea propriei noastre inaltari.

(din Predici la Marile Sarbatori – edit. Egumenita)
Octombrie 1994