Pacatul impotriva Duhului Sfant – pacat fata de fapte vadite

„Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie! Imparate ceresc –  Mangaietorule, Duhul Adevarului, Care pretutindeni esti si toate le plinesti, vistierul bunatatilor si datatorule de viata –  vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata spurcaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre!

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi! (de 3 ori). Slava Tatalui, si Fiului si Sfantului Duh. Si acum, si pururea si in vecii vecilor! Amin!”

Din ziua in care a fost zidit, omul s-a si pornit sa lupte impotriva Ziditorului si Stapanului sau Dumnezeu, punandu-se in slujba Potrivnicului (Satana), care i-a fagaduit o mincinoasa indumnezeire grabnica, mai la indemana decat aceea careia ii fusese harazit de catre Facatorul a toate, Care il plasmuise „dupa chip si asemanare”. Si Dumnezeu zice, prin Sfantul Prooroc Moisi: „dupa chipul si asemanarea Noastra” (Facerea 1:26)[1], pentru a ne invata despre fiintarea Dumnezeirii in Treimea Ipostasurilor. Ce a urmat, se stie: urmasii lui Adam s-au indepartat de Dumnezeu (mai ales dupa Potop) intr-atat incat au uitat cu totul de El. S-au inmultit, s-au despartit dupa limbi si neamuri, s-au raspandit pe fata intregului pamant si s-au pus cu totul in slujba diavolului celui mare, caruia ii slujeau in fiecare zi, inchinandu-se fie stihiilor, fie idolilor facuti de mana. Asa s-au nascut „religiile” (religo-religere, a lega, in latina). Necunoasterea de Dumnezeu ajunsese desavarsita. Atat ca Purtatorul de grija a toate isi avea alesii Sai (precum fusese si Noe), care mai pastrau ceva din insusirea bunatatii cu care fusesera inzestrati primii oameni: Avraam, Isaac, Iacov-Israil si, pentru ei, urmasii lor, din neamul carora avea sa ia trup Dumnezeu-Cuvantul. Pe acesti urmasi avea sa-i invete din nou Dumnezeu despre Sine, pe cat puteau ei intelege. La o vreme, mai mult despre Ipostasul Sau parintesc, in vremea Legii celei Vechi; apoi, despre Acela fiiesc, mai mult in evanghelie[2]; in sfarsit, despre Ipostasul Sau duhovnicesc, mai cu osebire in vremea propovaduirii apostolilor.

Iar unii dintre cei alesi –  Iudei nebotezati, si Iudei botezati si Crestini din neamuri –  ce au facut? Au urmat vechiului rau obicei si, povatuiti de Potrivnicul diavol, au inceput sa lupte impotriva lui Dumnezeu cel unul stricand dogmele (adica adevarurile de neschimbat si neschimbatoare) despre Ipostasurile dumnezeiesti. Asa au fost maniheii[3], luptatori inainte de toate impotriva Persoanei Tatalui, care invatau despre un Dumnezeu-Tatal rau si crud, Care ar fi facut o lume a suferintei si mortii si l-ar fi oropsit pe „bunul” Satan, o faptura puternica si impreuna-patimitoare cu omul de mai tarziu, dar trista si dezamagita.[4] Asa au fost, de pilda, arienii (urmasii lui Arie[5]), care au incercat sa-L lipseasca pe Fiul de vrednicia Lui dumnezeiasca si sa-L coboare la aceea de „faptura intai zidita”. Asa au fost mai apoi Pnevmatomahii (luptatorii impotriva Sfantului Duh-Dumnezeu, „pnevma” fiind „duhul”, in elina).

Stramosii acestora din urma sunt arhiereii, carturarii („teologii”), batranii si inteleptii Iudeilor, care ziceau ca Hristos-Dumnezeu intrupat savarsea minunile, puterile si vindecarile cu duhul Satanei, iar nu cu Acela al lui Dumnezeu. Aceia despre care Mantuitorul le zicea ucenicilor: „Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor, dar hula impotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului, se va ierta; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant nu i se va ierta, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie!” (Matei 12:31, 32).

Cuvant care trebuie neaparat talcuit. Iata ce zice despre aceasta Sfantul Ioan Gura de Aur, in omiliile la Matei:

„- Cum e cu putinta acesta? Caci a fost iertat si acest pacat celor ce s-au pocait. Multi din cei care au defaimat [pe Duhul Sfant] au crezut mai tarziu, si toate pacatele li s-au iertat. Asadar ce inteles au cele spuse? Anume ca, dintre toate pacatele, acesta singur nu se poate ierta? Pentru ce oare?

– Pentru ca despre Hristos Iudeii nu stiau cine este, dar despre Duhul aflasera de multa vreme. Tot ce-au grait proorocii au grait prin Duhul Sfant; toti cei din Vechiul Testament stiau foarte limpede despre Duhul Sfant. Intelesul cuvintelor lui Hristos este deci acesta: Fie! –  spune El –  puteti pacatui fata de Mine, din pricina trupului cu care sunt imbracat. Dar nu puteti spune si de Duhul Sfant: Nu-L cunoastem! De aceea defaimarea voastra nu va va fi iertata si veti fi pedepsiti si aici, si dincolo. Multi au fost pedepsiti numai aici; de pilda, desfranatul din Corint[6] si Corintenii, care s-au impartasit cu nevrednicie cu dumnezeiestile taine. Dar voi –  urmeaza Hristos –  veti fi pedepsiti si pe lumea aceasta, si pe cealalta. Va iert toata defaimarea adusa Mie inainte de rastignire! Va iert chiar rastig­nirea! Pentru necredinta voastra nu veti fi pedepsiti! – zice. Caci nici cei care au crezut inainte de rastignire nu aveau o credinta totdeauna deplina. Inainte de patimi, Hristos poruncea sa nu-L faca nimanui cunos­cut; iar in timpul rastignirii a spus ca le-a iertat lor pacatul acesta. Dar – zice –  cele ce ati spus despre Duhul Sfant nu vor avea iertare! Ca Domnul S-a gandit la defaimarile aduse Lui inainte de rastignire, se vede din cuvintele pe care le-a adaugat: «Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice cuvant impotriva Sfantului Duh, nu i se va ierta lui!»

– Pentru ce?

– Pentru ca Duhul Sfant va este cunoscut –  zice Hristos –  pentru ca ati pacatuit fata de fapte vadite. Chiar daca spuneti ca pe Mine nu Ma cunoasteti, nu puteti spune ca nu-L cunoasteti pe Sfantul Duh. Caci scoa­terea demonilor si tamaduirile sunt lucrarea Sfantului Duh. Deci nu M-ati ocarat numai pe Mine, ci si pe Duhul cel Sfant. De aceea osanda voastra este de neinlaturat si aici, si dincolo.

Unii oameni vor fi osanditi si aici, si dincolo; altii, numai aici; unii numai dincolo, altii nici aici, nici dincolo. Aici si dincolo, ca Iudeii –  caci au fost pedepsiti si aici, cand au indurat acele nemaiauzite suferinte la cade­rea Ierusalimului; si indura si dincolo cea mai cumplita pedeapsa. Ca locuitorii Sodomei si multi altii. Numai dincolo, ca bogatul care se parjolea in iad si nu era stapan nici pe o picatura de apa; numai aici, ca desfranatul din Corint; dar nici aici si nici dincolo, ca apostolii, ca proorocii, ca fericitul Iov; caci suferintele lor nu erau osanda, ci lupte si incercari.”

Pe acesti vrajmasi ai Duhului Sfant si deci ai mantuirii neamului omenesc ii osandea si Sfantul Arhidiacon Stefan, zicandu-le: „Voi, cei vartosi la cerbice si netaiati imprejur la inima si la urechi, voi pururea va impotriviti Duhului Sfant! Precum parintii vostri, asa si voi!” (Fapte 7:51).

Loc pe care Sfantul Andrei al Neochesariei il talcuieste asa: „Pentru ce, graind cu blandete pana aici, acum face cuvantul aspru? Pentru ca-i vedea ca nu luau aminte la cele ce se graiau. «Voi pururea va impotriviti Duhului Sfant!» Nu numai acum – zice – ci pururea! Si dintru acest cuvant arata ca si el graia acelea din Duhul Sfant. Si, de altfel, vorbeste asa pentru ca, avand sa moara (caci se putea ca el sa fi cunoscut si acest lucru, fiind plin de Duhul Sfant) foloseste multa si nesfiita indrazneala. Iar cele zise catre dansii nu erau de la sine-si, ci de la prooroci.”

Ca Sfantul Stefan vorbea de la Duhul Sfant este vadit, fiindca el le amintea arhiereilor si carturarilor adevaruri de credinta stiute prea-bine de ei, de care insa aceia se lepadasera de mult, din pricina „anvartosarii cerbicei lor”, adica a incapatanarii dobitocesti, de vita indaratnica ce nu-si inmoaie grumazul ca sa rabde jugul.

 Lupta aceasta a ereticilor, adica a celor taiati de la dreapta credinta, impotriva Dumnezeu-Duhului nu a incetat nici o clipa. Toti au fost insa biruiti de Duhul, prin mijlocirea Sfintilor Parinti ai Bisericii; pana cand, la mai multe veacuri dupa pogorarea Sa in chip de limbi de foc, invatatura cea rea a fost reanviata de eresul latinesc, prin nascocirea mincinoasei dogme a purcederii Sfantului Duh si de la Fiul (Filioque). Cum se va vedea, aceasta a fost pricina despartirii Bisericii Rasaritene de Biserica Apuseana, un singur cuvant adaugat la Marturisirea de credinta: Filioque, avand urmari nebanuit de insemnate, ca de altfel tot ce tine de invatatura despre Dumnezeu. Despre aceasta va fi vorba in cartea de fata. Inainte de a citi cuvintele Parintilor celor insuflati de insusi Duhul, sa vedem pe scurt ce se scrie in Catehismul latinesc din zilele noastre. Pentru aceasta ne-am lasat povatuiti de autorii unei carti de mare folos: Noul catehism catolic impotrva Sfintilor Parinti. Caci iata ce se scrie acolo despre pricina ce ne sta inainte:

„Cea mai inalta invatatura a teologiei crestine este cea a Tri-Unitatii dumnezeiesti: Dumnezeu Se arata ca Unul in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Avand aceeasi fiinta, cele Trei Persoane (sau Ipostasuri) sunt un singur Dumnezeu, insa Ele se deosebesc prin insusirile personale si alcatuiesc astfel o Treime. Tatal este fara inceput, Fiul se naste din Tatal, Duhul Sfant purcede din Tatal. «Ansusirea Tatalui este nenasterea, cea a Fiului nasterea si cea a Duhului Sfant purcederea» (Sfantul Grigorie Teologul). «Cele trei Ipostasuri Se deosebesc intre Ele numai prin aceste insusiri personale» (Sfantul Ioan Damaschin). Cu constiinta binecuvantata a acestei teologii […], Parintii Soborului al doilea a toata lumea de la Constantinopol (381) au statornicit credinta in Duhul Sfant astfel: «…si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care de la Tatal purcede, Care impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a grait prin prooroci.» […]

Spunand ca Duhul Sfant purcede din Tatal si din Fiul (an latina Filioque) si adaugand aceasta dogma in Crez, Biserica Romano-Catolica a adus in launtru o innoire potrivnica invataturii de obste a Apostolilor, a Parintilor si a Soboarelor. Biserica Ortodoxa ii reproseaza deci doua lucruri:

a) adaugarea lui Filioque in Crezul Niceo-Constantinopolitan, in vreme ce (asa cum vom vedea) Parintii au pecetluit Crezul;

b) dogma insasi, adica ideea ca Sfantul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul, idee care nu numai ca nu se afla in Traditie, dar pe care scrierile Parintilor o resping in chip aratat.

Papii Inocentiu al III-a (la Conciliul IV Lateran, in 1215), Grigorie al X-lea (la Conciliul II de la Lyon, in 1274) si Eugeniu IV (la Conciliul de la Florenta, in 1439) au proclamat Filioque ca adevar de credinta. Ei credeau ca fara acesta nu putea fi mantuire.[7] Pentru faptul ca ii invinuia pe Ortodocsi de a fi scos pe Filioque din Crez, legatul Papei, cardinalul Humbert a depus, in 1054, pe altarul catedralei Sfintei Sofii din Constantinopol o scrisoare care-l excomunica pe patriarhul Ortodox al Constantinopolei, Mihail Kerularios, act care a fost la originea schismei definitive intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica.