Sfantul Ioan Damaschin: Sfanta Treime – Dumnezeul nostru

Credem intr-unul Tatal, temeiul si pricina a toate; Care nu S-a nascut din cineva, singurul Care fiinteaza nepricinuit si nenascut, Care este facatorul tuturora; Care este prin fire Tatal singurului unuia-nascut Fiului Sau – Domnul, si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – si purcezatorul Preasfantului Duh. Credem si „intr-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a nascut din Tatal inainte de toti vecii; Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.” Cand spunem ca Fiul este „mai inainte de toti vecii”, aratam ca nasterea Lui este in afara de vreme si fara de inceput. Caci Fiul lui Dumnezeu – „stralucirea slavei, chipul ipostasului Tatalui” (Evrei 1:3), “Intelepciunea si Puterea cea vie” (1 Corinteni 1:24), „Cuvantul Lui cel enipostatic, icoana intemeiata, desavarsita si vie a nevazutului Dumnezeu” (Coloseni 1:15)[1] – nu a fost adus la a fi dintru a nu fi, ci a fost totdeauna impreuna cu Tatal si in Tatal, nascut din El din vesnicie si fara de inceput. Caci n-a fost candva Tatal cand n-a fost Fiul; ci, odata cu Tatal, si Fiul Care S-a nascut din El. Caci, fara de Fiu, Dumnezeu-Parintele nu S-ar putea numi „Tata”. Iar daca ar avea Fiu mai in urma, ar ajunge Tata dupa aceea, nefiind Tata inainte, si astfel S-ar schimba din a nu fi Tata in a ajunge Tata, lucru mai rau decat orice hula.[2] Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de insusirea fireasca de a naste. Iar insusirea de a naste sta in a naste din El, adica din insasi fiinta Sa, ceva asemenea cu El dupa fire.

Si este necuvios sa spunem ca nasterea Fiului s-a savarsit dupa oarecare vreme si ca fiinta Lui este mai tarzie decat fiinta Tatalui, de vreme ce zicem ca nasterea Fiului este „din El”, adica din firea Tatalui. Iar daca am zice ca Fiul nu este dintru inceput impreuna cu Tatal din Care este nascut, atunci aducem o schimbare in ipostasul [persoana] Tatalui: anume ca El nu a fost dintru inceput Tata, ci a devenit Tata pe urma. In adevar, chiar daca lumea s-a facut mai in urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa la a fi, prin vointa si prin puterea Lui, dintru a nu fi; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nasterea este lucrarea prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Iar aducerea intru fiinta prin zidire este un fapt din afara, in care ceea ce se zideste nu vine din fiinta celui care zideste, aducand asadar [intru fiinta], ci este cu totul osebit de el. La Dumnezeu, singurul nepatimitor, neschimbat si totdeauna la fel, atat nasterea cat si zidirea este nepatimitoare. Caci – fiind prin fire nepatimitor si nestricacios, deoarece este simplu (necompus) – El nu este supus patimirii si nici stricaciunii – atat in nastere, cat si in zidire – si nici nu are nevoie de ajutorul cuiva.

Asadar – pentru ca Acela care naste sa nu sufere schimbare si pentru a nu fi Dumnezeu intai si Dumnezeu pe urma, primind adaugire – nasterea este la El fara de inceput si vesnica, deoarece este lucrarea firii Sale si vine din fiinta Lui. La Dumnezeu, zidirea este lucrarea vointei Lui si nu este impreuna-vecuitoare cu Dumnezeu, caci ceea ce se aduce la a fi de la a nu fi nu poate sa fie impreuna-vecuitor cu Cel fara de inceput si cu Cel care este de-a pururea. Omul si Dumnezeu nu lucreaza la fel. Omul nu aduce nimic la a fi de la a nu fi, ci tot ceea ce savarseste savarseste din materia pe care o are mai dinainte. El nu voieste numai, ci si cugeta mai intai si-si inchipuie in minte ce are sa faca, si apoi lucreaza cu mainile; sufera truda si osteneala, ba de multe ori nu izbuteste, pentru ca lucrul nu se face cum voieste. Dumnezeu insa, voind numai, le-a adus pe toate la a fi de la a nu fi. Tot astfel, Dumnezeu nici nu naste la fel cu omul. Caci Dumnezeu – fiind in afara de timp, fara de inceput, nepatimitor, nestricacios, netrupesc, unic, fara de sfarsit – naste in afara de timp, fara de inceput, nepatimitor, nestricacios si fara de impreunare. Nasterea Lui de nepriceput nu are nici inceput, nici sfarsit. La Dumnezeu, nasterea este in afara de timp, pentru ca El e neschimbat; este nestricacioasa, pentru ca El e nepatimitor si netrupesc; este fara de impreunare, tot din pricina ca El e netrupesc si din pricina ca numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fara de sfarsit si fara de incetare, din pricina ca El e fara de inceput si in afara de timp, fara de sfarsit si este totdeauna la fel. Caci ceea ce este fara de inceput este si fara de sfarsit. Dar, negresit, ceea ce este fara de sfarsit prin dar nu e si fara de inceput, dupa cum sunt ingerii. Prin urmare, Dumnezeu, Care este totdeauna, il naste pe Cuvantul Sau – Care este desavarsit, fara de inceput si fara de sfarsit – pentru ca Dumnezeu sa nu nasca in vreme, El, Care il are pe a fi mai presus de vreme. Omul insa – e vadit – naste intr-alt chip, deoarece el se afla sub legea nasterii, a nimicirii, a stricaciunii, a inmultirii, fiind imbracat cu trup si avand in firea sa partea barbateasca si pe cea femeiasca. Si aceasta din urma pentru pricina ca partea barbateasca are nevoie de ajutorul partii femeiesti.

Dar milostiv sa fie Cel care este mai presus de toate si care covarseste orice gandire si intelegere! Sfanta soborniceasca si apostoleasca Biserica invata ca Tatal este deodata cu Fiul lui unul-nascut, Care din El S-a nascut, in afara de timp, fara de stricaciune, nepatimitor si de nepriceput, cum numai Dumnezeul tuturor lucrurilor stie. [Caci] – asa cum focul este deodata cu lumina din el, nefiind mai intai focul si pe urma lumina, ci deodata; si asa cum lumina se naste totdeauna din foc si este totdeauna in el, fara sa se desparta deloc de el – tot astfel Se naste si Fiul din Tatal, fara sa Se desparta deloc de El, ci este pururea cu El. Dar, cu toate ca lumina se naste in chip nedespartit din foc si ramane totdeauna cu el, ea nu are totusi un ipostas al ei, deosebit de ipostasul focului, deoarece lumina este o insusire fireasca a focului. Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu insa, desi este nascut din Tatal in chip nedespartit si nedepartat si ramane pururea cu El, are totusi un ipostas propriu, deosebit de ipostasul Tatalui.

Cuvantul Se numeste si „stralucire” (Evrei 1:3), din pricina ca S-a nascut din Tatal fara impreunare si in chip nepatimas, in afara de timp, nestricacios si nedespartit. Se numeste Fiu si „chip al Ipostasului parintesc” (Evrei 1:3), din pricina ca este desavarsit, enipostatic si intru totul asemenea Tatalui, afara de ne-nastere. Se numeste „Unul-Nascut”[3], pentru ca singur El S-a nascut intr-un chip nemaintalnit din singurul Tata. Caci nici o alta nastere nu se aseamana cu nasterea Fiului lui Dumnezeu si nici nu este alt Fiu al lui Dumnezeu. (Caci Sfantul Duh purcede din Tatal, insa nu in chip de nastere, ci in chip de purcedere. Acesta este alt chip de a fi necuprins de minte si necunoscut, ca si nasterea Fiului.) Pentru aceasta, toate cate le are Tatal sunt ale Lui, afara de ne-nastere, care nu arata deosebire de fiinta, nici de dregatorie, ci chip de a fi. Spre pilda: Adam este nenascut, caci este plasmuit de Dumnezeu; Set este nascut, caci este fiul lui Adam; Eva insa este purceasa din coasta lui Adam, caci ea nu a fost nascuta. Toti acestia nu se deosebesc unii de altii prin fire, caci sunt oameni, ci numai prin chipul in care au ajuns la a fi.

Trebuie sa se stie ca vorba „agenhton”, scrisa cu un singur „n”, inseamna ceea ce este nezidit, sau ceea ce nu s-a facut; iar „agennhton”, scrisa cu doi „n”, arata ceea ce nu s-a nascut. Potrivit primei insemnari, fiinta se deosebeste de fiinta, pentru ca una este fiinta nezidita, adica „agenhtos” (scrisa cu un singur „n”), si alta cea facuta sau zidita. Potrivit celei de a doua insemnari, fiinta nu se deosebeste de fiinta, caci cel dintai ipostas al oricarui fel de vietate este „agennhtos” (nenascuta), dar nu „agenhtos” (nezidita), caci ele au fost zidite de Ziditor si aduse la a fi prin cuvantul Lui. Nu s-au nascut, pentru ca nu era inaintea lor o alta vietate de acelasi fel din care sa se nasca. Cele trei ipostase ale Sfintei Dumnezeiri Se impartasesc de cea dintai insemnare, „agenhtos”, caci sunt de aceeasi fiinta si nezidite. Celei de a doua insemnari nu Se impartasesc deloc, deoarece numai Tatal este nenascut „agenitos”, caci nu are fiintarea de la un alt ipostas. Numai Fiul este nascut, caci S-a nascut fara de inceput si in afara de timp din fiinta Tatalui. Numai Duhul Sfant purcede din fiinta Tatalui, nu prin nastere, ci prin purcedere. Astfel ne invata Sfanta Scriptura.

Dar chipul nasterii si al purcederii este nepatruns de minte. Trebuie sa se stie si aceasta: ca fericitei Dumnezeiri nu I-a fost dat de noi numele de „parintime”, de „fiime” si de „purcedere”; ci, dimpotriva, ele ni s-au impartasit noua de acolo, dupa cum spune dumnezeiescul apostol: „Pentru aceasta, imi plec genunchii in fata Tatalui, de la Care este orice parintime in cer si pe pamant” (Efeseni 3:14, 15).[4]

Iar daca zicem ca Tatal este „anceputul Fiului” si „mai mare” decat Fiul, nu zicem ca El e inaintea Fiului in timp sau in fire, caci prin Fiul a facut veacurile. Si intru nimic altceva nu Se deosebeste decat numai in ceea ce priveste pricinuirea, adica Fiul a fost nascut din Tatal, iar nu Tatal din Fiul; si spunem ca Tatal este pricinuitorul Fiului in chip firesc, dupa cum spunem ca nu focul se trage din lumina, ci lumina din foc. Prin urmare, cand auzim ca Tatal este „temeiul Fiului” si „mai mare” decat Fiul, sa intelegem aceasta cu privire la pricinuire. Si – asa cum nu spunem ca focul are o fiinta, iar lumina alta – tot astfel nu este cu putinta sa spunem ca Tatal are o fiinta si Fiul alta, ci una si aceeasi. Si – asa cum spunem ca focul lumineaza prin lumina care iese din el, dar nu zicem ca lumina din el este un organ slujitor al focului, ci mai degraba o putere fireasca – tot astfel spunem ca toate cate le face Tatal le face prin Fiul Sau Unul-Nascut, nu ca printr-un organ slujitor, ci prin o putere fireasca si ipostatica. Si, asa cum spunem ca focul lumineaza si iarasi spunem ca lumina focului lumineaza, tot astfel „toate cate face Tatal, de asemenea face si Fiul” (Ioan 5:19). Dar lumina nu are un ipostas propriu, deosebit de ipostasul focului. Fiul insa este un ipostas desavarsit, nedespartit de ipostasul Tatalui, dupa cum am aratat mai sus.

Este cu neputinta sa se gaseasca in lume o pilda care sa infatiseze desavarsit chipul de a fi al Sfintei Treimi in Ea insasi. Caci cum este cu putinta ca ceea ce este facut, alcatuit, stricacios, schimbator, scris imprejur, care are forma si este patimitor, sa arate in chip limpede fiinta dumnezeiasca cea mai presus de fiinta si libera de toate acestea? Si este lucru aratat ca toata zidirea este sub cele mai multe dintre acestea si toata dupa firea ei este supusa stricaciunii.

De asemenea, credem si intru unul Sfantul Duh, Domnul de viata facatorul, Care purcede din Tatal si Se odihneste in Fiul, impreuna inchinat si slavit cu Tatal si cu Fiul, ca Cel ce este de-o-fiinta si impreuna vesnic. Duhul cel din Dumnezeu, Cel drept, Cel stapanitor, Cel ce este izvorul intelepciunii, si al vietii si al sfinteniei; Dumnezeu impreuna cu Tatal si cu Fiul fiind si numindu-Se, atotlucrator, atotputernic, nemarginit intru putere; Care stapaneste toata zidirea, si nu este stapanit; Care indumnezeieste, nu Se indumnezeieste; Care implineste, nu Se implineste; Care impartaseste, nu Se impartaseste; Care sfinteste, nu Se sfinteste; mangaietor, ca Cel ce primeste rugaciunile tuturor; intru toate asemenea cu Tatal si cu Fiul; Care de la Tatal Se purcede si prin Fiul Se da si Se face impartasit de toata zidirea; si singur zideste, si da fiinta tuturor, si sfinteste si tine; ipostatic, adica fiind intru al Sau deosebit ipostas, nedespartit si nedepartat de Tatal si de Fiul; si toate avand cate are Tatal si Fiul, afara de nenastere, si de nastere. Pentru ca Tatal este nepricinuit si nenascut, caci nu este din cineva (caci de la Sine are pe a fi); nici nu are ceva din cele ce are de la altul, ci El mai vartos este incepatura si pricina tuturor de a fi si de a fi precum sunt. Iar Fiul [este] din Tatal cu chip de nastere; iar Duhul Sfant [este] si El din Tatal, dar nu cu chip de nastere, ci de purcedere. Si ne-am invatat ca este deosebire a nasterii si a purcederii, dar nicicum care este chipul deosebirii. Insa impreuna intru aceeasi data este din Tatal si nasterea Fiului, si purcederea Sfantului Duh.

Deci toate cate au Fiul si Duhul de la Tatal le au, si pe insasi a fi. Si, de nu ar fi Tatal, nici Fiul nu ar fi, nici Duhul. Si, de nu ar avea Tatal ceva, nici Fiul si nici Duhul nu ar avea. Si pentru Tatal, adica pentru ca este Tatal, sunt Fiul si Duhul. Si pentru Tatal au Fiul si Duhul toate cele ce au, adica pentru ca le are Tatal pe ele, afara de nenastere, si de nastere si de purcedere. Caci numai intru aceste insusiri ale ipostasurilor se deosebesc intre Dansele cele trei Sfinte Ipostasuri, Ele nedespartindu-Se cu fiinta, ci cu semnul cel inchipuitor al ipostasului Sau nedespartit.

Si zicem ca fiecare din Cele trei are ipostas desavarsit, ca nu din trei ipostasuri nedesavarsite sa intelegem o fire alcatuita desavarsita, ci in trei Ipostasuri desavarsite sa cunoastem o fiinta singuratica mai presus si mai-nainte de toata savarsirea. Caci lucrul ce se incheie din nedesavarsite este fara de indoiala alcatuit, iar din Ipostasuri desavarsite este cu neputinta a face alcatuire. Pentru aceea nici nu zicem ca neamul este din ipostasuri, ci in ipostasuri. Iar nedesavarsite zicem pe cele ce nu pazesc chipul lucrului celui ce se savarseste dintr-ansele. Ca piatra, si lemnul, si fierul fiecare deosebi desavarsit este dupa firea sa. Iar catre casa ce se savarseste dintr-ansele nu este desavarsit. Ca nici este deosebit fiecare dintru acestea casa. Desavarsite asadar zicem ca sunt Ipostasurile, ca sa nu socotim alcatuire la dumnezeiasca fire. Pentru ca alcatuirea este incepatura si pricina a despartirii. Si iarasi unele intru altele zicem ca sunt Cele trei Ipostasuri, ca nu multime si gloata de Dumnezei sa aducem. Si asa, prin Cele trei Ipostasuri adica intelegem cum ca nu este nici o alcatuire sau amestecare. Iar prin aceasta, ca sunt celel trei Ipostasuri de-o-fiinta, si Unele intru Altele, si au aceeasi vointa, si lucrare, si putere, si stapanire, si miscare, ca sa zic asa, cunoastem ca nu este nici o despartire, si cum ca este un Dumnezeu, ca un Dumnezeu cu adevarat este Dumnezeu, si Cuvantul, si Duhul Lui.

Si se cuvine a sti ca una este a se vedea cu lucrul, si alta a se vedea cu mintea si cu cugetul. Deci la toate zidirile despartirea ipostasurilor se vede cu lucrul. Pentru ca cu lucrul se vede despartit Petru de Pavel; iar impartasirea, si impreunarea, si unimea cu mintea se vede si cu cugetul. Pentru ca socotim cu mintea cum ca Petru si Pavel de aceeasi fire sunt, si o fire de obste au. Ca fiecare dintre dansii este jivina cuvantatoare muritoare, si fiecare este trup insufletit cu suflet cuvantator si ganditor. Deci aceasta fire de obste cu mintea este vazuta. Pentru ca nici ipostasurile nu sunt unele intru altele; ci fiecare deosebit si deoparte. Adica singur sta despartit, multe avand pe cele ce il despart pe el de celalalt; pentru ca si cu locul sunt departati, si cu vremea se deosebesc, si cu socoteala se despart, si cu puterea, si cu fata, adica cu chipul, si cu deprinderea si asezarea trupului, si cu vrednicia, si cu dregatoria, si cu toate insusirile cele inchipuitoare. Iar mai mult decat cu toate se deosebesc cu aceasta, ca nu sunt unele intru altele, ci despartite ipostasurile. Pentru aceasta se si zic „doi oameni”, si „trei”, si „multi”.

Si aceasta este cu putinta a o vedea la toate lucrurile cele zidite, iar la Sfanta si cea mai presus de fiinta, si decat toate mai inalta si necuprinsa Treime, impotriva. Ca acolo obstimea si unimea cu lucrul se vede pentru cea impreuna pururea vecuire si aceeasi fiinta si lucrare, si vointa, si unire a socotelii, si aceeasi stapanire, si putere, si bunatate, si o pornire a miscarii; nu am zis „asemanare”, ci „aceeasi”. Pentru ca o fiinta, o bunatate, o putere, o vointa, o lucrare, o stapanire, una zic este si aceeasi, nu trei asemenea una cu alta; ci una si aceeasi miscare a cate trei Ipostasurilor. Pentru ca fiecare dintr-Ansele nu mai putin are unime catre cealalta decat catre Sine; adica intru toate una sunt Tatal, si Fiul si Sfantul Duh, afara de nenastere, si de nastere si de purcedere. Iar despartirea cu cugetul se vede; pentru ca un Dumnezeu cunoastem; si numai intru insusiri, a parintimii zic, si a fiimii, si a purcederii, dupa pricina, si pricinuit si desavarsirea Ipostasului, adica dupa chipul estimii pe deosebire o intelegem. Ca nici departare a locului, precum la noi, nu putem zice la Dumnezeirea cea nescrisa imprejur. Ca Ipostasurile sunt unele intru altele nu intrucat sa se tina unul de altul, dupa cuvantul Domnului care a zis: „Eu intru Tatal, si Tatal intru Mine”. Nici deosebire a vointei, sau a socotelii, sau a lucrarii, sau a puterii, sau a altceva, care acestea nasc intru noi pe despartirea cea cu lucrul, si cu totul desavarsita. Pentru aceea nici trei dumnezei zicem pe Tatal, si pe Fiul si pe Sfantul Duh, ci mai vartos un Dumnezeu pe Sfanta Treime, ca la un Pricinuitor Se aduc Fiul si Duhul, dar nu Se alcatuiesc, nici Se amesteca dupa amestecarea lui Sabelie (ca Se unesc, precum am zis intrucat sa Se amestece, ci intrucat sa Se tina Unul de Altul. Si pe incaperea cea intru Sine, adica a Unuia in Altul o au fara de nici o amestecare sau tulburare.) Nici Unul de Altul Se departeaza sau cu fiinta Se taie dupa despartirea lui Arie. Pentru ca neampartita intru despartite, ca sa zic in scurt, este Dumnezeirea, si ca in trei sori ce se unul de altul si cu nici o departare de loc sunt despartiti, una este amestecarea si impreunarea luminii. Deci cand cautam la Dumnezeire si la Pricina cea intai, si la singura stapanirea, si la una si aceeasi a Dumnezeirii, ca sa zic asa, miscare si vointa, si la aceeasi fiinta, si putere, si lucrare, si Domnie, una este ceea ce se vede de mintea noastra. Iar cand luam aminte la acelea intru care este Dumnezeirea sau, ca sa zic mai cu de-adinsul, care este Dumnezeirea, si la cele ce din pricina cea intai fara de ani de acolo sunt, si cu aceeasi slava, si fara de departare, adica la Ipostasurile Fiului si a Duhului, trei sunt cele ce de noi sunt inchinate. Unul este tata, Tatal, si fara de inceput, adica nepricinuit (caci nu este din cineva). Unul este fiu, Fiul, si nu fara de inceput, adica nu nepricinuit (caci din Tatal este; iar de vei lua si vei socoti inceputul de la vreme, este si fara de inceput, pentru ca Facatorul vremilor nu este sub vreme); unul este duh, Duhul Sfant, Care iese din Tatal, insa nu cu chip de fiime, ci de purcedere. Nici Tatal departandu-Se de nenastere, pentru ca a nascut; nici Fiul de nastere, pentru ca S-a nascut din Cel nenascut. Caci cum poate fi aceasta? Nici Duhul sau in Tata, sau in Fiu mutandu-Se, pentru ca S-a purces si pentru ca este Dumnezeu. Ca insusirea este nemiscata. Pentru ca in alt chip cum va ramane insusire, daca va misca si se va muta in alta? Ca, de ar fi Fiu Tatal, nu ar fi Tata cu adevarat, pentru ca unul este cu adevarat

Tata. Si, de ar fi Tata Fiul, nu ar fi cu adevarat Fiu, pentru ca unul este cu adevarat Fiu. Si unul este Duhul Sfant.

Ansa trebuie a sti ca pe Tatal nu-L zicem din cineva, ci il zicem pe El Tata al Fiului, iar pe Fiul nu-L zicem pricina, nici Tata, ci il zicem pe El si din Tatal, si Fiu al Tatalui. Iar pe Duhul cel Sfant il zicem si din Tatal si „Duh al Tatalui” il numim. Iar „din Fiul” nu-L zicem pe Duhul, ci „Duh al Fiului” il numim. „Caci, daca cineva Duhul lui Hristos nu are (zice dumnezeiescul apostol), acesta nu este al Lui.” Si cum ca prin Fiul S-a aratat si Se da noua marturisim. Caci zice: „A suflat si a zis ucenicilor: Luati Duh Sfant!” Precum din soare este raza si stralucirea. Pentru ca El este izvorul razei si al stralucirii, dar prin raza se da noua stralucirea, si aceasta este ceea ce ne lumineaza pe noi si se impartaseste de noi. Iar pe Fiul nici al Duhului nu-L zicem, nici iarasi „din Duhul”.