Carte document: Sfantul Nectarie de Eghina – DE CE Papa si supusii lui S-AU DESPARTIT de Biserica lui Hristos

Cei care cred primesc Duhul Sfant, Care constituie totdeauna asezamantul Bisericii, infatisand-o pe ea Una, Sfanta si Soborniceasca. Cine dar poate sparge aceasta unitate? Este zadarnica asadar pretentia unei legaturi exterioare si a unei alte credinte, mai ales a uneia respinse de Scripturi, pentru a asigura mantuirea celor ce cred in Domnul Iisus Hristos.
Daca (Sfantul) Fotie nu exista, cu adevarat n-ar fi existat nici schisma, insa n-ar fi existat nici Ortodoxie, nici popoare ortodoxe, ci ar fi existat o robie spirituala si un mod de gandire religios si etnic gresit. Pe amandoua acestea Fotie le-a salvat prin lupta lui impotriva invaziei apusene.

Sfantul Nectarie de Eghina

Catre cititori (Prefata la editia I)

Avem cinstea sa vestim obstii credinciosilor ortodocsi ai Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti editarea lucrarii noastre despre schisma care exista intre fostele Biserici surori, cea Rasariteana si cea Apuseana, in care examinam cauzele care au provocat schisma, cauzele perpetuarii acesteia, posibilitatea sau imposibilitatea ridi­carii acesteia si care sunt motivele care impiedica unirea.

Aceasta lucrare a noastra poate fi numita Istoria Schismei, fiindca a fost scrisa pe baza faptelor istorice, cu precizie istorica si fara partinire.

Scopul pe care l-am avut in vedere a fost cautarea adevarului si numai a adevarului si proclamarea acestuia in vederea apararii drepturilor Bisericii Rasaritene, in baza carora teologii legalisti ai Bisericii Apusene, tratand in mod juridic aceasta chestiune, imputa Bisericii Rasaritene cau­zele schismei si motivele perpetuarii ei.

Studiul acesta, pe care l-am scris incepand de pe la anul 1895, este alcatuit din doua volume. Pornind de la punerea bazelor celor doua Biserici, examinam dezvoltarea lor isto­rica, regimul de guvernare al fiecareia, relatiile, acordurile, dezacordurile, disputele dintre ele, schismele si cauzele lor; judecam cauzele si ne pronuntam opinia ca o concluzie a celor spuse, incheind cu evenimentele de dupa sinodul desfasurat la Florenta, carora le-a pus capat caderea Constantinopolului.

Ne-am impartit studiul in doua parti, cuprinse fiecare in volume separate. Volumul intai incepe cu primele vea­curi, adica de la intemeierea Bisericii, si se incheie cu moartea lui Fotie; volumul al doilea, de la moartea lui Fotie pana la caderea Constantinopolului sub turci.

O mare parte a studiului cuprins in primul volum a fost publicat deja in anul 1895 in revista Ligii Sfinte. Ulterior aceasta prima parte a fost dezvoltata inca mai mult in cadrul unei noi prelucrari, la care vom adauga si o a treia parte care incepe de la caderea Constantinopolului sub turci si ajunge pana in zilele noastre si pe care o vom publica mai tarziu.

Eghina, la 15 februarie 1911 Nectarie, Episcopul Pentapolei

Cuvantul traducatorului

Dupa cea dintai editare, in anul 1911, studiul Sfantului Nectarie despre cauzele schismei (ruperii) Bisericii Apusene de Biserica lui Hristos cea Una nu a mai vazut lumina tiparului timp de 87 de ani. Este o perioada neasteptat de lunga – socotind calitatile expunerii si temeinicia analizei autorului – perioada in care Bisericile Ortodoxe au strabatut, unele din ele robia comunismului ateu, iar altele au fost impinse intr-un proces lent, dar constant, numit de refacere a unitatii bisericesti din care Apusenii s-au rupt la inceputul celui de-al doilea mileniu crestin. in paralel, Confesiunea Catolica a trecut prin trans­formarile Conciliului Vatican II (1962-1965), in urma caruia si-a deschis, inca mai mult, frontul refacerii impartasirii comune bisericesti, in sensul in care aceasta este inteleasa si stabilita de cercurile conducatoare ale Catolicismului.

Intentiile sincere de apropiere si punerea lor in fapta nu pot aduce rezultatul dorit – „ca toti sa fie una” – decat daca se zidesc pe invatatura descoperita oamenilor de Mantuitorul Hristos si drept inteleasa in si de Biserica cea Una a Apostolilor si a Sinoadelor Ecumenice. Si in numeroasele cazuri in care s-a urmat aceasta cale, cu luminarea si lucrarea Duhului Sfant, cei rataciti s-au reintors in staulul autentic si unul al Arhipastorului Bisericii – Hristos.

La nivelul dialogurilor oficiale de unire, insa, se vede ca cei aproape o suta de ani scursi de la initierea lor prin enciclicele Patriarhului Ioachim al III-lea (1902, 1920) si acumularea unei uriase literaturi teologice conexe, n-au putut produce acele corecturi esentiale ale invataturii dogmatice care separa crestinismul apusean de Adevar. Temele supuse discutiilor au fost interpretate si decantate de-a lungul timpului in multiple feluri, mai mult sau mai putin apropiate de teologia Sfintilor Parinti si a Sinoadelor Ecumenice, dand nastere uneori unor viziuni valoroase din perspectiva Ortodoxa, in duhul careia daca s-at inainta, scopul declarat al dialogurilor – revenirea celor rataciti la Dreapta Credinta – ar deveni mai apropiat.

Pe de alta parte, au fost construite conceptii noi si revi­zuite altele mai vechi: „Biserici surori”; „mostenirea apos­tolica comuna” inteleasa in mod diferit si manifestata in forme diferite, dar deopotriva de autentice si de evanghe­lice (Vezi Enciclica Unitatis redintegratio 14 in Acta Synodalia Sacrosancti Concilii oecumenici Vaticani II, Periodus I.); un „nou mod de exercitare a primatului papal (Vezi Enciclica Ut unum sint a Papei Ioan Paul al II-lea si cuvantarea Papei Benedict al XVI-lea din 30 noiembrie 2006 de la Constantinopol)”; revizuirea antitezei traditionale dintre invatatura triadologica augustinian-apuseana si cea rasaritean-capadociana ca substrat al lui Filioque; acceptarea de catre pleroma Bisericii, ca baza teologica a unirii, a textelor comune elaborate la intrunirile comune s.a.

In lumina acestor noi evolutii, initiativa traducerii stu­diului vechi de o suta de ani al Sfantului Nectarie apare oare ca anacronica? Traducatorii au trecut prin aceasta ingrijorare, care, insa, le-a fost risipita in mod „oficial” la una din recentele intalniri de evaluare a dialogului ortodoxo-catolic desfasurata la Tesalonic in data de 20 mai 2009. Dintre inaltii participanti, Cardinalul Walter Kasper, insarcinatul, la acea vreme, din partea Vaticanului pentru dialogul cu Biserica Ortodoxa, evaluand mersul dialogului, reafirma vechile conceptii de intaietate ale episcopului Romei, spunand: „Partea ortodoxa recunoaste faptul ca Biserica este o realitate la nivel local, regional si mondial, iar potrivit canonului 34 Apostolic, la fiecare dintre aceste niveluri este necesara existenta unui primat, prin urmare si la nivel mondial, nivel la care, potrivit atat traditiei rasa­ritene, cat si celei apusene a primului mileniu, primul nu poate fi decat episcopul Romei”(Conform discursului inca nepublicat al Cardinalului Kasper la intrunirea mentionata. Cuvintele Cardinalului citate in continuare sunt preluate din acelasi discurs). Ca argumentatie de sprijin ofera un rezumat retrospectiv al unor momente din istoria Bisericii, care subliniaza, in opinia lui, rolul hotarator al Scaunului Roman in pastrarea dreptei credinte si, deopotri­va, recunoasterea intaietatii lui in lumea crestina: Sinodul de la Constantinopol din 381 (al II-lea Ecumenic), cel de-al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), scrierile Sfantului Clement Romanul, ale Sfintilor Ignatie de Antiohia si Irineu de Lugdunum, infrangerea iconomahiei, sinodul local de la Sardica (343-344) cu asa-zisa recunoastere a dreptului de recurs al Papei Romei, interventiile Papei Iulius in Rasarit (341) in contextul disputelor legate de soarta Sfantului Atanasie, care recursese la sprijinul episco­pului Romei. Cu o nuanta de concesie, primatul este ala­turat de Kasper ideii de pastrare a unei oarecare legaturi cu sinodalitatea, legatura care „este important a fi supusa cercetarii”, intrucat face parte din Traditia Bisericii. Tradi­tia aceasta, continua Cardinalul, „constituie fundamentul celui de-al II-lea Sinod de la Niceea” (al VII-lea Ecumenic, 787) unde „s-a constatat cu claritate ca pentru recunoasterea ecumenicitatii unui Sinod este determinanta conlucrarea episcopului Romei, pe cand in ceea ce-i priveste pe ceilalti Patriarhi, se vorbeste doar despre acordul lor”. Ne indeam­na apoi sa urmam chemarea Papei Ioan Paul al II-lea, care ne cere „sa cautam un tip nou de exercitare a primatului, care sa fie acceptat de catre ambele parti, cu pastrarea esentei dogmei”(Enciclica Ut unum sint, 1995).

Increzator in legitimitatea modului apusean de intele­gere a primatului, Cardinalul il citeaza pe profesorul Joseph Ratzinger, actualul Papa, care afirma in 1976 la Graz ca „Roma nu trebuie sa pretinda nimic mai mult de la Rasariteni decat ceea ce era in vigoare si era trait in primul mileniu”, cu actualizarea din 1987, potrivit careia „simpla intoarcere la Biserica primara dupa sfarsitul Bisericii de tip imperial si decaderea figurii Cezarului nu este o solutie nici din punct de vedere teologic. Este necesar sa existe un mers inainte”(Vezi J. Ratzinger, Theologische Prinzipienlehre, München, 1982, 20 si Kirche, Ökumene und Politik, Eisiedeln, 1987, 76 si urm.). Subintelege aici strategia permiterii unui grad de sinodalitate care sa faca primatul mai atragator pentru lumea ortodoxa „astfel incat sa ajute la restaurarea comuniunii depline in noile conditii istorice ale mileniului al treilea”. Modelul il ofera chiar Cardinalul in continuarea discursului: o Biserica hibrid, de vreme ce „tinta nu este aceea de a exista o Biserica unita (Einheitskirche), insa nici adoptarea de catre Rasarit a sistemului legal apusean”. Exemplul de urmat este cel oferit de Conciliul Vatican II prin recunoasterea „dreptului Bisericilor Rasaritene de a se guverna potrivit propriilor lor reguli (Enciclica Unitatis redintegratio 16.)” si permisiunea acor­data „Bisericilor catolice rasaritene” (uniate) de a-si alege in sinoade particulare episcopii, carora ulterior Papa „le acorda comuniunea”, formula care, concluzioneaza Cardi­nalul, „conciliaza in foarte mare masura autonomia patriar­hala cu primatul Romei”. Acest hibrid nu este altceva decat readucerea in actualitate a formulei de unire a sinodului de la Ferrara-Florenta (1439-45), fata de care Cardinalul Kasper nu-si ascunde admiratia, formula care adaugase la definitia primatului anumite elemente care intareau privile­giile traditionale ale „celorlalte Patriarhii” (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) fara a solutiona insa fondul problemei – inovatiile in dogme.

Tocmai aceste argumente istorice in favoarea primatu­lui ale oficialului Vaticanului sunt analizate si demontate unul cate unul de Sfantul Nectarie in studiul de fata, sugestiva fiind pentru cititor, desi deloc surprinzatoare, constatarea continuitatii aceleiasi argumentatii la teologii de azi ai Vaticanului cu cea a celor din vechime, in ciuda declaratiilor repetate de reconsiderare in lumina patristica a bazei teologice a Catolicismului.

Sfantul Nectarie adopta ca metoda de lucru infatisarea evenimentelor asa cum reies ele din documentele istorice si patristice, limitand propriul comentariu la masura nece­sarului si lasand cititorului libertatea de a le evalua si de a intelege mersul real al lucrurilor. in acest sens, urmarind de-a lungul istoriei bisericesti substratul pe care se con­struia structura care avea sa constituie in mileniul al doilea crestin formatiunea de tip eclesial numita Biserica Romano-catolica, studiul localizeaza in literatura istoriografica si patristica verigile principale ale sirului de argumente pe care teologii apuseni le invoca in favoarea eclesiologiei catolice, verigi pe care le desface si analizeaza folosindu-se de critica istorica si de critica de texte accesibila in vremea sa.

La traducerea in limba romana a acestui prim volum al Studiului, am cautat sa redam documentele patristice si istoriografice inserate de Sfantul Nectarie folosind textele critice existente astazi. De asemenea, ne-am straduit sa depistam cat mai precis si deplin sursele bibliografice ale autorului, surse pe care de cele mai multe ori le prezinta sumar, prin prescurtari pe alocuri dificil de inteles si de localizat, situatie datorata desigur folosirii de catre Sfant a unor reguli de citare mai putin stricte. Aceste neajunsuri tehnice nu diminueaza insa cu nimic substanta expunerii si estetica limbajului folosit. in anumite puncte traducatorul a adaugat unele lamuriri referitoare la notiuni teologice, evenimente istorice si persoane in scopul informarii supli­mentare a cititorilor. Desi am socotit ca multe din frag­mentele istorico-patristice mai restranse citate de Sfantul Nectarie necesitau o redare mai extinsa a respectivelor contexte, nu am facut-o, din cauza iconomiei spatiului.

Textul studiului a fost tradus dupa a doua sa editie, realizata si tiparita la Atena, in 1998, de Nectarie D. Panagopoulos, caruia ii multumim in numele credinciosilor ortodocsi din Romania pentru ingaduirea folosirii acestei editii, nadajduind sa dobandim ajutorul lui Dumnezeu pentru continuarea talmacirii in limba romana a celorlalte scrieri ale Sfantului Nectarie, care sunt autentice izvoare contemporane de dreapta teologhisire.

La Sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel 29 iunie 2011