Cuviosul Gheron Iosif Isihastul – Despre desartaciunea vietii

Dumnezeu nu a facut dintru inceput asa pe om, ca sa patimeasca si sa sufere toate acestea, ci l-a facut egal cu ingerii, cu putin numai diferit de ingeri. Si facand Rai in Eden, l-a pus acolo, ca sa imparateasca cu buna voie si in libertate, ca imparat, legandu-l numai cu o singura porunca, pentru a sti ca este la randul sau indrumat de sus. Acesta insa, fiind inselat de catre demon ca va primi asemanarea cu Dumnezeu, a fost alungat din Rai in tara straina si a cazut in aceste chinuri si dureri, blestemat fiind de Dumnezeu ca sa secere maracini si buruieni in toate zilele vietii sale.
Ce sunt maracinii si buruienile daca nu nenorocirile si necazurile de fiecare zi ale omului? Acestea vin din partea ispitelor, a oamenilor rai si din partea firii noastre celei poftitoare, care din obiceiul cel rau a devenit ca o a doua fire, de aceea si suferim din partea ei ispite mai grele decat din partea dusmanilor nostri. Si daca nu ajunge la timp mila lui Dumnezeu, suntem in pericol mare de a ne pierde. Toate acestea unde au sfarsit? Acolo unde spune : ” Din pamant ai fost luat si in pamant te vei intoarce “. Astfel pune capat durerilor si necazurilor noastre iubitorul de oameni Dumnezeu.
Deci ce cauti, iubita mea sora? Ce drum sa gasim pe care sa nu creasca maracini si buruieni? Care cale sa fie care sa nu fi fost prinsa de blestemul dumnezeiesc? Uita-te la imparatii pamantului, in fata carora se cutremura natura intreaga. Unde sunt acum? Unde sunt toate ale lor? Le-au inabusit maracinii. Unde sunt cei care pana mai ieri conduceau lumea?
Cine a putut vreodata sa se scape pe sine de maracinii si buruienile acestei vieti?
Nimeni, decat numai moartea.
Sa strigam atunci impreuna cuvantul lui Solomon, care zice: “Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni!” Fericit este cel care a rabdat pana la sfarsit, dispretuind totul, si care prin indelunga rabdare a reusit sa imputineze maracinii si buruienile, pagubindu-se in aceasta viata dar imbogatindu-se cu bogatie cereasca. […] Mi-am amintit de zilele cele de demult si am meditat in timpul noptii cu inima si am zis: “Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni!”
Toate au trecut. Ca panza de paianjen. “Toate cele omenesti sunt desertaciune, cate nu mai sunt dupa moarte.”
In tara straina ne aflam si nu vrem sa intelegem acest lucru. Nu vrem sa vedem de la ce inaltime am cazut. De buna voie ne astupam urechile si ochii, orbindu-ne pentru a nu vedea adevarul. Vai noua, ca intunericul de aici il socotim lumina, pentu scurta placere a acestui veac, pentru scurta suferinta la care este supus trupul ca sa dobandeasca odihna de acolo.
Dumnezeu striga catre noi sa devenim fii ai Sai, iar noi devenim fii ai intunericului. Pentru putina miere dam in schimb toate veacurile. Pentru putina placere, renuntam la Imparatia lui Dumnezeu.
Fericit cel care a vazut si a inteles aceasta ratacire st, infranandu-se de la placerea acestei putine mieri, doreste odihna cea de dincolo.