Părintele Arsenie Papacioc: Harul lui Dumnezeu se salasluieste mai ales in cei simpli si nebagati in seama. Ceea ce faci, fa din inima!

„Nici o patima nu te apropie atat de diavolul ca mandria. Urata si necurata patima!”

— Cum putem birui si alunga din inima noastra slava desarta si gandul mandriei?

— Nici o patima nu te apropie atat de diavolul ca mandria. Urata si necurata patima! Toate relele pescuiesc in balta aceasta. De aceea, nici nu vrea sa auda Dumnezeu de omul mandru. Ii ia darul intreg ca sa se poticneasca si sa cada in pacat. Doar s-ar smeri. Ea este inainte mergatoare a desfranarii, cum spune un Sfant Parinte: „Unde caderea a apucat, acolo mai inainte mandria a lucrat”. Ea are nesuferita cutezanta sa stea langa orice fel de virtute, si chiar se ascunde in smerenie, la cine poate. Fiind atat de primejdioasa si atat de prezenta la toate virtutile si rangurile este bine ca toti credinciosii sa-si aduca aminte de pacatele lor, sa si le marturiseasca mai des la preot, sa cugete la moarte, sa-si faca canonul dat ca sa scape de pacatul mandriei si al slavei desarte. Sa nu uitam ca acest pacat se ascunde si in smerenie, pe care o are de paravan. Un cuvant in plus impotriva mandriei: este bine sa ceri sfat si pareri de la oricine, ca harul lui Dumnezeu se salasluieste mai ales in cei simpli si nebagati in seama. In drumul vietii tale vei vedea cata nevoie ai de semenii tai, cu care ti-a randuit Dumnezeu sa traiesti si te vei convinge singur ca intelepciunea divina sta sigur mai mult unde este smerenie, pentru ca in smerenie este Dumnezeu. Lucifer a cazut numai din mandrie. si dupa el, omul Adam si atatia oameni care s-au increzut in mintea si parerea lor. Sa nu se amageasca cineva ca fara adevarata purificare in singura apa a smereniei, nu va putea intra nimeni in imparatia lui Dumnezeu, de unde au cazut ingerii. Dumnezeu ne-a facut frumosi numai pentru El singur!

„In viata de manastire mi-am aprins sufletul de bucurie”

Ce ati invatat inchip deosebit in viata manastireasca din inceput pana astazi?

Dupa ce am intrat in monahism m-am simtit foarte mic si neinsenmat, dar incurajat puternic de importanta tainei acestei daruiri. Am simtit imensa valoare a focului nasterii din nou intr-o asezare smerita a fiintei mele, lucru pe care in lume nu 1-as fi putut trai si cunoaste, pentru ca nu exista crucea de aur a taierii voii propri. Aici, in viata monahala, ies la iveala multele neputinte din om si asa simti nevoia sa te umilesti, fermentul cel mai important pentru formarea personalitatii duhovnicesti a calugarului. Aici, cu darul lui Dumnezeu, se subtiaza mintea si se smereste inima si nu stii de unde cunosti lucruri ascunse tie pana atunci. Aici am invatat ca omul smerit nu se vede niciodata smerit si fiecare are o masura de umilinta, care nu-i altceva decat o puternica arma de aparare data de Dumnezeu impotriva duhurilor rele. Aici, in viata de manastire, am constatat ca ni se descopera la nesfarsit posibilitati de viata curata, ca ,,Dunmezeu vrea sa-ti daruiasca mai multe bunatati decat ceri tu”, cum spune Fericitul Augustin, si esti indemnat spre o mare nadejde de mantuire. Aici, in manastire, am invatat cel mai mult a ierta, a ma ruga ziua si noaptea lui Dumnezeu si a iubi fara partinire pe oameni. Dar cea mai mare multumire o am catre nemarginita bunatate a lui Dumnezeu, ca mi-a dat si am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, aparatoarea desavarsita a celor pacatosi. In viata de manastire mi-am aprins sufletul de bucurie, incredintandu-ma rugaciunilor Maicii Domnului si ale tuturor sfintilor.

— Ce fapte bune se cuvine sa faca un calugar ca sa dobandeasca din belsug nadejdea mantuirii?

— „Sa stii sa aduci pe Duhul Sfant in tine”, spune sfantul Serafim de Sarov. Nu atat faptele noastre bune ne pot mantui sufletele, cat harul si mila lui Dumnezeu care ni se dau de sus pentru curatirea sufletului nostru de tot pacatul si mai ales de ura fata de aproapele nostru. Sa-L iubesti din inima pe Dumnezeu si sa iubesti pe toti oamenii, neaparat. Iata conditia unica si cea dintai a mantuirii noastre. Sa nu-1 vorbesti de rau, in tine, pe fratele tau si mai ales in afara de tine. Ramanand in aceasta bucurie si mireasma a iubirii totale, nici celelalte fapte cu chip frumos nu raman neimplinite in noi, cu darul lui Hristos. Despre aceasta ne va intreba Mantuitorul mai intai si la judecata cea din urma: „De ce n-ai iubit, daca ai purtat numele Meu in indoiala vietii tale? De ce ai speculat iubirea altora, acoperindu-ti pacatele tale si de ce ai dispretuit pe cel neinsemnat, sarac, sau suferind, cand Eu, insangerat, scuipat si batut in cuie. am zis: „porunca noua va dau voua, sa va iubiti unul pe altul”? De ce v-ati intors fata de la fratele vostru si nu l-ati miluit, ca sa-1 scapati de rusinea de a sta cu mana intinsa?”. (…)

„O suspinare poate fi o rugaciune!”

— Ce rugaciuni recomandati calugarilor si mirenilor?

— Pe langa cele din biserica, la care trebuie sa participam cat mai regulat, ma gandesc mai mult la ceva permanent. Nu atat la insiruiri de cuvinte, cat mai ales la a te mentine intr-o stare de simtire interioara, de vibrare a sufletului tau. O clipa poate sa fie un timp si o suspinare poate fi o rugaciune! Avem porunca de la Sfantul Apostol Pavel sa ne rugam neincetat. Cu mintea, cu limba, cu inima, cu suspinul sufletului, cum putem, numai sa ne rugam mereu. Atunci va fugi si raceala inimii, si raspandirea gandurilor, si descurajarea care urmeaza in aceste clipe, ca darul Duhului Sfant nu ne lasa sarmani, daca staruim, daca iubim si ne smerim. Iar dintre rugaciunile traditionale, eu recomand fiilor mei sufletesti mai ales Paraclisul Maicii Domnului, Canonul de umilinta, Acatistul Mantuitorului, psalmii si rugaciunea lui Iisus. Apoi, metanii si inchinaciuni dupa putere, putina milostenie si multa inima buna, caci numai iubirea da caldura si aripi rugaciunii curate.

(Ieromonah Ioanichie Balan, Convorbiri duhovnicesti, Episcopia Romanului si Husilor, 1984, pp. 446-447)

.

Ceea ce faci, fa din inima!

In anii ’80 ai secolului trecut, parintele Ioanichie Balan de la Manastirea Sihastria a purtat o serie de convorbiri cu cele mai de seama personalitati bisericesti ale timpului, efort concretizat in monumentala lucrare „Convorbiri duhovnicesti”, in doua volume, ce totalizeaza aproape 1500 de pagini. In primul volum exista si un dialog cu Parintele Arsenie Papacioc, plecat la Domnul cu cateva zile in urma.

Zilele trecute mi-a fost dat sa il intalnesc pe parintele Arsenie Papacioc. Unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei romanesti contemporane. Chip si viata de sfant in lumea noastra. Cu trupul firav de aspre si indelungate suferinte si nevointe, cu chipul bun si bland, ca o icoana, cu o privire senina care patrundea in adancul sufletului si, mai ales, cu multa dragoste. I-am reamintit numele meu, i-am oferit un dar simbolic, insa, mai presus de toate, l-am rugam sa isi aduca aminte de noi in dialogul sau cu Parintele Ceresc, in rugaciune. Nu mi-a lasat nici macar o clipa mana din dreapta sa binecuvantata, i-am sarutat-o si mi-a sarutat-o…
Am vorbit despre parintele Ioanichie Balan si despre parintele Iustin Parvu, prieteni ai sai de suferinta si de impreuna-simtire romaneasca si ortodoxa. A lacrimat pentru fiecare.
Mi-a strans mana la piept si m-a intrebat: „Ce crezi ca iti lipseste sa fii bun?“. Si i-am raspuns: „Sa nu mai fac pacate!“. Iar cu intelepciunea sa (ca dintr-o carte de proverbe, caci asa i-au fost toate cuvintele) mi-a spus: „Sa faci ceea ce faci din inima!“.
I-am spus, apoi, ca il respect si il admir pentru modul in care a slujit si apara Ortodoxia romaneasca si Neamul romanesc si ca adesea il pomenesc pentru cuvintele sale cu putere multa, dintre care mi-au ramas aproape de suflet: „Pacea este de patru ori cat dreptatea“ si „Mantuirea nu se ia cu mataiala, cu miorlaiala, ci cu eroism“.

Sa ai puterea sa suporti mai mult decat pot rauvoitorii tai sa-ti greseasca
Parca il si aud spunand, pe el, cel ce a suferit sistematic nedreptatea: „Parinte draga sau frate ori sora iubita, decat sa-ti dea lumea de patru sau de cinci ori dreptate, cum ca bine ai facut ca l-ai pus la punct sau ca i-ai inchis gura celui ce ti-a facut rau sau ca l-ai umilit pe cel ce te-a nedreptatit sau ca ti-ai facut dreptate pentru suferintele suferite, sa le acoperim pe toate cu pace, cu iubire si iertare. Ce poate fi mai frumos, mai inalt si, in fond, ce poate constitui esenta Ortodoxiei, a Religiei Iubirii, daca nu dragostea, bunatatea, iertarea si pacea? Sa poti sa iubesti pe cel ce te nedreptateste pana la prigoana, sa ai puterea sa ierti de saptezeci de ori cate sapte, ceea ce in limbajul duhovnicesc inseamna mult mai mult decat in limbajul matematic – 490 -, adica sa ierti la infinit, sa ai puterea sa suporti mai mult decat au rauvoitorii tai puterea sa-ti greseasca! Sa te ridici, atunci cand ai fost umilit si ingenuncheat, nu lovind la randul tau si cu mai multa rautate, ci privind senin in ochii celui ce te-a umilit, ridicandu-te asa greu cum iti este, dar mergand mai departe, ca si cum nimic rau nu ti s-ar fi intamplat, aceasta inseamna a le acoperi pe toate cu dragoste, cu pace si bunatate“.
Cat despre mantuire, parintele, cu darul stravederii sale, deplange pe cei ce si-au pierdut eroismul spiritual, spiritul de jertfelnicie duhovniceasca. Pe cei ce nu mai sunt capabili sa se sacrifice pentru o credinta, o idee: mantuirea sau fericirea vesnica, linistea casei sau a familiei, intelegerea intre semeni. Toate acestea sunt scopuri fundamentale in viata si de aceea nu se dobandesc cu usurinta, ci prin jertfa, rabdare si nevointa. Cer si presupun sufletele de aur.
Nu mi-a spus multe cuvinte. Eu am fost cel care nu am vrut sa-l obosesc. Au fost insa cuvinte pe care nu le intalnesti in carti savante, ci izvorasc dintr-o experienta de viata curata si pe care nu le auzi iesind din gura multora. Sunt cuvinte cu putere multa. Cuvinte care chiar lucreaza in adancul sufletului omului si ii schimba starea sa duhovniceasca. Parintele Arsenie Papacioc este asemenea sfintilor Patericului, care te alina numai cu vederea, care te mangaie chiar si numai cu prezenta. Un dar al lui Dumnezeu intr-o lume atat de framantata. Am avut prilejul sa mai constat inca o data ca acesti „oameni ai lui Dumnezeu“ sunt o Scriptura vie, crestinismul intrupat. „Zicerile“ sale, spuse cu blandete, par a fi alese cu maiestrie dintr-o antologie de proverbe si cugetari duhovnicesti, fiecare dintre ele adaptate sufletului celui care cauta izvorul vietii, linistea sufleteasca si mantuirea.
Mi-a dat, apoi, si alte sfaturi, cu lacrimi in ochii sai senini, precum albastrul cerului zidit de Dumnezeu. El, cel care a aparat credinta cea dreapta, ne-a cerut sa nu-l lasam singur, ci, atat cat este in viata, sa ii aparam numele si sa ii implinim sfatul cel bun, iar apoi cand nu va fi, sa il insotim, prin rugaciunile noastre. I-am raspuns ca niciodata nu va fi singur, precum nici Hristos nu a fost singur, chiar si atunci cand oamenii s-au lepadat de El. Ca este si va fi neincetat in lucrarea si sub ocrotirea lui Dumnezeu.
Pe toti ne-a sfatuit sa iubim cel mai mult pe cel care ne iubeste cel mai tare, iar acela nu poate fi decat Dumnezeu.
La sfarsit, i-am sarutat si mi-a sarutat mana, rugandu-ma sau mai degraba urandu-mi ca data viitoare sa ii aduc nu o carte, ci un varf de deget de rai. Mie mi l-a oferit deplin, asa ca voi incerca, macar pe calea rugaciunii si a implinirii, pe cat cu putinta omului, sa respect sfatul plin de iubire a Preacuviosiei Sale.
Sub impresia profunda a celor cateva clipe petrecute in intimitatea sufleteasca a parintelui Arsenie Papacioc, mi-am mai spus si eu inca o data, cu adanca simtire si convingere: „Iata duhovnicul!“

| doxologia.ro