Extraordinara marturie a lui Emil Cioran despre apostolul si voievodul Corneliu Zelea Codreanu

Profilul interior al Capitanului, vazut de Emil Cioran in 1940

Inainte de Corneliu Codreanu, Romania era o Sahara populata. Cei aflati intre cer si pamant, n-aveau niciun continut, decat asteptarea. Cineva trebuia sa vina.
Treceam cu totii prin desertul romanesc, incapabili de orice. Pana si dispretul ni se parea un efort.
Tara nu ne putea fi o problema decat negativa. In cele mai necontrolate sperante, ii acordam o justificare de moment, ca unei farse reusite. Si Romania nu era mai mult decat o farsa reusita.
Te invarteai in aer liber, vacant de trecut si de prezent, indraznind dispretul dulce al lipsei de menire.
Biata tara, era o pauza vasta intre un inceput fara maretie si un posibil vag.
In noi, gemea viitorul. In unul, clocotea. Si el a rupt tacerea blanda a existentei noastre si ne-a obligat sa fim. Virtutile unui neam s-au intruchipat in el. Romania din putinta, se indrepta spre putere.

*

Cu Corneliu Codreanu am avut doar cateva convorbiri. Am priceput din prima clipa ca stau de vorba cu un om, intr-o tara de fleacuri umane. Prezenta lui era tulburatoare si n-am plecat niciodata de la el, fara sa simt acel suflu iremediabil, de rascruce, care insoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n-as marturisi ca o teama ciudata ma cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri? Lumea cartilor mi se descifra inutila, categoriile, inoperante, prestigiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitatii, zadarnice.

Capitanul nu suferea de viciul fundamental al asa-zisului intelectual roman. Capitanul nu era „destept”, Capitanul era profund.

Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din desteptaciune. Lipsa de miez a duhului, preschimba problemele in elemente de joc abstract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta, in flecareala.

Dar vorbele Capitanului, grele si rare, rasareau din Soarta. Ele se plamadeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor si al gandurilor.

Cand, in 1934, ii spuneam ce interesanta ar fi expunerea vietii lui, imi raspundea: „Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci. Nu-mi place sa citesc. Eu stau asa si ma gandesc”.

Acele ganduri au urzit rostul nostru. In ele respira natura si cerul. Si cand au pornit spre infaptuire, temelia istorica a tarii s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema Romaniei imediate, a Romaniei moderne sau contemporane. Era mult prea putin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptarilor noastre. El a pus problema in termeni ultimi, in totalitatea devenirii nationale. El n-a vrut sa indrepte mizeria aproximativa a conditiei noastre, ci sa introduca absolutul in respiratia zilnica a Romaniei. Nu o revolutie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai sa creeze Romania, dar sa-i si rascumpere trecutul, sa insufle absenta seculara, sa salveze, printr-o nebunie, inspirata si unica, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reactiune in fata unui trecut de nenoroc. Aceasta natie n-a excelat in lume decat prin consecventa in nefericire. Niciodata nu s-a dezmintit. Substanta noastra este un infinit negativ. De aici pleaca imposibilitatea de a depasi pendularea intre o amaraciune dizolvanta si o furie optimista.

Intr-un moment de descurajare, i-am spus Capitanului:

-„Capitane, eu nu cred ca Romania are vreun sens in lume. Nu e niciun semn in trecutul ei care ar justifica vreo speranta”.
-„Ai dreptate”, mi-a raspuns. „Sunt totusi unele semne”.
-„Miscarea Legionara”, adaug eu.
Si atunci mi-a aratat in ce fel vedea el reinvierea virtutilor dace.

Si-am inteles ca intre daci si legionari se interpune pauza fiintei noastre, ca noi traim al doilea inceput al Romaniei.

Capitanul a dat romanilor un rost. Inainte de el, romanul era numai roman, adica un material uman alcatuit din atipiri si umilinti. Legionarul este un roman cu substanta, un roman primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umana infinit amenintatoare. Garda de Fier: o padure fanatica… Legionarul trebuie sa fie un om in care mandria sufera de insomnie.

Eram obisnuiti cu patriotul de ocazie, gelatinos si vid. In locul lui apare insul ce priveste tara si problemele ei cu o crunta inversunare. Este o deosebire de densitate sufleteasca.

Acel ce a dat tarii alta directie si alta structura, unea in sine pasiunea elementara cu detasarea spiritului. Solutiile lui sunt valabile in imediat si in vesnicie. Istoria nu cunoaste un vizionar cu un spirit mai practic si atata pricepere in lume, sprijinita pe un suflet de sfant. Tot asa, ea nu cunoaste o a doua miscare in care problema mantuirii sa mearga mana in mana cu gospodaria.

A face isprava si a te salva, politica si mistica, iata carei ireductibilitati i-a pus el capat. Il interesa, in egala masura, organizarea unei cantine si problema pacatului, comertul si credinta. Nimeni nu trebuia sa uite:

Capitanul a fost un gospodar instalat in absolut.

Fiecare credea a-l intelege. El totusi, scapa fiecaruia. Depasise limitele Romaniei. Insasi Miscarii i-a propus un mod de viata care intrece rezistenta romaneasca. A fost prea mare. Inclini uneori a crede ca el n-a cazut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul marimii lui cu micimea noastra. Nu este totusi mai putin adevarat, ca epoca de prigoana a scos la iveala caractere pe care cea mai increzatoare utopie nu le-ar fi putut banui.

Intr-o natie de slugi, el a introdus onoarea si intr-o turma fara vertebre, orgoliul. Influenta lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, intr-un anumit sens, si pe dusmani. Caci acestia, din lichele au devenit monstri. S-a [i-a] obligat la tarie, le-a impus un caracter in rau. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, daca maretia Capitanului n-ar fi cerut o echivalenta negativa. Am fi nedrepti cu calaii, daca i-am considera ratati. Toti s-au implinit. Un pas in plus si trezeau gelozia Diavolului.

In preajma Capitanului, nimeni nu ramanea caldut. Peste tara a trecut un fior nou. O regiune umana bantuita de esential. Suferinta devine criteriul vredniciei si moartea, al chemarii. In cativa ani, Romania a cunoscut o palpitatie tragica, a carei intensitate ne consoleaza de lasitatea a o mie de ani de neistorie. Credinta unui om a dat nastere unei lumi, ce lasa-n urma tragedia antica si pe Shakespeare. Si aceasta, in Balcani!

Pe un plan absolut, daca ar fi trebuit sa aleg intre Romania si Capitan, n-as fi ezitat o clipa.

Dupa moartea lui ne-am simtit fiecare mai singuri, dar peste singuratatea noastra, se ridica singuratatea Romaniei.

Niciun toc sa-l infig in cerneala nenorocului n-ar putea descrie nesansa ursirii noastre. Totusi, trebuie sa fim lasi si sa ne mangaiem. Cu exceptia lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent intre vii. Avut-am careva vreun gand sa-l fi uitat? „De aici incolo, tara va fi condusa de un mort”, imi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a raspandit un parfum de vesnicie peste pleava noastra umana, si-a readus cerul deasupra Romaniei. (Emil Cioran, Conferinta la radio, 27 nov. 1940; „Glasul Stramosesc” (Sibiu), nr. 10, 15 dec. 1940).

Martiri si marturisitori romani din secolul XX.
Inchisorile comuniste din Romania – Fabian Seiche