Florin Stuparu: Romania – judet al Republicii Socialiste Europa – partea a II-a

DAR SA CITIM mai departe din aceeasi lucrare, urmind sa dam mai multe lamuriri dupa aceea: „Unitatea spatiului european catolic – zice – aflat sub autoritatea spirituala a papalitatii, se realizeaza pentru prima oara in jurul anului 800 in formula imperiala a lui Carol cel Mare, care – prin includerea in imperiul sau a teritoriilor situate intre Pirinei, Oder, Tisa si Marea Adriatica – isi cistiga din partea contemporanilor titlul de «parinte al Europei». Creatia sa, realizata prin cucerire, [a fost] innobilata prin virtutile a ceea ce s-a numit «renastere spirituala carolingiana» si printr-o politica de toleranta a alteritatii (iudaice sau islamice) [!!].”

In aceasta fraza avem numarate – precum se vede – toate trasaturile imparatiei europene: „spatiului european” este „catolic, aflat sub autoritatea spirituala a papalitatii”; el este locul „renasterii spirituale”, adica al reinvierii (pentru rau-credinciosi) a duhului inselaciunii paginesti, omorit prin propovaduirea bunei-vestiri a lui Hristos-Dumnezeu si prin lucrarea Sfintelor Sale Taine in Biserica; in sfirsit, „Europa” este locul „tolerantei” curat „crestine” fata de vrajmasii lui Hristos (acum, aceasta se mai numeste si „ecumenism”, despre care vom vorbi pe larg mai departe).

Ce s-a petrecut cu adevarat cu imparatia (crestina) romana de Apus ne lamureste o foarte intemeiata carte ortodoxa, Noul catehism catolic contra Sfintilor Parinti (Ed. Deisis, 1994, notata in continuare NCS). Pentru inceput, sa vedem cum si de ce a fost nevoie ca Romanii crestini din Rasarit sa fie numiti „Bizantini” sau „Greci”, impotriva adevarului istoric si teologic:

„Stiinta istorica europeana numeste «bizantina» Imparatia Romana a Sfintului Constantin cel Mare (306-337), incepind de la inaugurarea Constantinopolei (330) sau, uneori, incepind cu Justinian (527-565). Originea acestei noi civilizatii ar fi legata de o asa-zisa «orientalizare» a Imparatiei Romane. In orice caz, toata lumea afirma ca intre veacurile V-VI Imparatia Romana devine «bizantina» deoarece se elenizeaza si-si pierde latinitatea initiala. Pe de alta parte, aceeasi stiinta istorica numeste «bizantin» cadrul cultural si teologic al imparatiei pentru ca acesta si-ar pierde si specificitatea greaca, modelindu-se dupa un problematic «spirit bizantin». Acesti doi termeni: «Grec» si «Bizantin», sint insa apelative recente si peiorative. Termenul «Grec» nu e folosit cu adevarat decit in secolele VIII-IX, in climatul politic si ideologic specific al epocii karolingiene: Karol cel Mare (768-814) vrea sa restaureze un «imperiu roman» dominat de Franki, iar pentru aceasta el are nevoie sa nege orice legitimitate basileului Ortodox, cu scopul de a rupe legaturile adinci existente intre populatiile galo-romane si italo-romane si Constantinopol. Era o intreprindere ideologica de anvergura: a numi «greaca» populatia imparatiei insemna a o identifica practic cu «Elinii», cu «Grecii» antici, adica cu «paginii» de care vorbeste Scriptura.

Citeva decenii mai tirziu, papa Nicolae I (858-867), primul papa germanofil, fiind atacat de episcopii Italo-Romani din sudul Italiei si de cei Galo-Romani in conflict cu clerul Frankilor, a incercat sa stringa in jurul lui intreg episcopatul german si frank. El a comandat tratate «contra erorilor Grecilor» care ar fi amenintat «credinta crestina». In mintea lui Hinkmar de Reims si a altor teologi Franki ai epocii – care credeau ca fac sa progreseze in subtilitate teologia, scrutind (pe urmele lui Augustin, +430) esenta lui Dumnezeu cu ajutorul categoriilor lui Aristotel[1] – termenul «Grec» e o insulta plina de dispret: «Grecii» sint pagini nedemni de numele de «Crestini», ignoranti in ale teologiei si perfizi ca si «Orientalii».

E de ajuns sa consultam numeroasele tratate «contra errores Graecorum» – de la cel al lui Ratramnus din Corbie (+868) pina la cel al lui Toma d’Aquino (+1274), ultimul nefiind altceva decit o colectie de citate patristice falsificate si mincinoase – pentru a vedea ca subtilitatea dubioasa a lui «Filioque»[2] e prezentata ca o nota a marii superioritati intelectuale a Occidentului asupra «Grecilor». Printre Romanii Ortodocsi din Imperiu, termenul trecea drept o veritabila injurie. […] Acelasi lucru e valabil si pentru termenul «Bizantin»; nimeni nu s-ar gindi vreodata sa-i numeasca pe parizieni «Lutetieni», de la numele vechii cetati pe care s-a zidit noua cetate, asa cum facem prin aceasta vocabula cu locuitorii Constantinopolei, Noua Roma. Termenul e dealtfel tirziu, si abia in secolul al XIV-lea un umanist latinizant, Nikephor Gregoras, l-a folosit ca o expresie arhaizanta pentru a sa istorie a Romanilor, numita de el «istoria Bizantinilor». El a fost folosit intens in secolele XVI-XVIII, «Iluminismul» fiind cel care i-a consacrat valoarea peiorativa. Descriind Imperiul Roman al Constantinopolei, Montesquieu si Voltaire[3] vorbesc de o «nedemna strinsura de declamatii si minuni», de o «pinza tesuta din revolte, rascoale si perfidii». Pina astazi numele de «Bizantin» a pastrat aceasta conotatie negativa. […]

N-ar fi asadar mai corect sa-i numim pe «Bizantini» asa cum se numeau ei insisi, adica «Romani», si sa folosim adjectivele si substantivele «Romanitate», «Romaicitate», «Romiosynie», «Romeic»? Cum au facut-o de altfel, intr-o terminologie care a subzistat pina in epoca noastra, Arabii si Otomanii, care-i numeau «Rum», «Rumis». Istoricii vor putea analiza mai adecvat adincul sentiment de unitate culturala pe care-l aveau Romanii Noii Rome fata de tot trecutul lor, atit «roman» (latin) cit si «grec», atit crestin cit si pagin[4].[…]

Ni se va obiecta poate ca, eliberata de sub jugul turc, Grecia n-a ales numele de «Romaitate». De fapt, puterile occidentale au impus numele de «Grecia» si «Greci», pentru a-i desparti pe Ortodocsii de pe continent de fratii lor din Anatolia si a impiedica orice revendicare a Asiei Mici si a Constantinopolei; Turcii trebuiau crutati si aparati din ratiuni de politica internationala (pentru a stavili expansiunea Rusiei tariste in zona). Urmarile unei asemenea politici au fost mai tirziu masacrele din Asia Mica in 1923, cind trupele franceze si engleze au asistat indiferente la masacrul populatiilor crestine. In secolul al XIX-lea, in orice caz, alegerea termenilor «Grec» si «Elin» a fost combatuta de Ortodocsii traditionalisti, ostili renasterii unui nou paginism elin, iar marele poet Kostis Palamas a fost cintaretul Romaitatii in faza noului elinism al lui A. Korais (+1833), incapabil sa demonstreze existenta unei constiinte nationale neo-grecesti autonome. Aparatorul ideii si constiintei romaice ortodoxe este astazi parintele Ioannis Romanidis, profesor de dogmatica la Universitatea din Tesalonic. El a denuntat marea contradictie a stiintei istorice europene: pe de o parte, se afirma ca imparatia romana a devenit «bizantina» pentru ca a devenit «greceasca» sau «elina», iar pe de alta parte se explica trecerea de la civilizatia elina a imparatiei romane (cea a marilor Capadocieni) la civilizatia «bizantina» prin pierderea caracterului elenic al acestei civilizatii. Deci imparatia romana devine «bizantina» pentru ca se elenizeaza, iar civilizatia elina devine «bizantina» pentru ca se dezelinizeaza (orientalizindu-se)!

Exista deci o mare confuzie la istoricii si teologii Apuseni, care vorbesc cind de «Bizantini», cind de «Greci», cind de «Rasariteni» pentru a desemna o imparatie care s-a numit dintotdeauna intr-un singur fel: «romana». […] Istoricii n-ar trebui sa mai caute o «latinitate» apuseana care nu exista dealtfel decit ca un construct artificial al ideologiilor franko-germane. Diferitele constructii ale latinitatii in Occident – la Karol cel Mare si urmasii lui – vor fi mai bine intelese daca vor fi studiate ca utopii si ideologii cu rostul de a facilita expansiunea si dominatia franko-germana asupra Romanitatii Ortodoxe. [Apoi, daca istoricii ar face aceasta,] lupta patetica a Romanilor Ortodocsi din Apus (a Italo-Romanilor, Galo-Romanilor, Hispano-Romanilor) impotriva invadatorilor germanici barbari ar putea fi in sfirsit studiata intr-o perspectiva de lunga durata, in loc de a se evapora inexplicabil dupa merovingieni[5]„ (NCS).

Iar acum sa citim, din aceeasi lucrare, istoria propriu-zisa a cuceririi romanitatii crestine apusene, de la primele incercari ale barbarilor stramosi ai „Europenilor” de azi si pina la asa-zisa „mare schisma”:

„Originea indepartata, datul fundamental care ascundea in germene toate diviziunile ulterioare [din hotarele imparatiei romane], au fost invaziile barbare [adica germanice]; […] atit din cauza caracterului eretic arian al religiei adoptate de aceste popoare (Goti, Vandali, Longobarzi, Franki), cit [si] din pricina incapacitatii lor de a se constitui in stat sau de a modela o religie puternica pentru a inlocui ceea ce voiau sa distruga. Dupa primele masacre si multumita rezistentei eroice a poporului galo-roman mucenic, de la moartea regelui Euric[6] proiectul de-a inlocui «Romania» printr-o «Gotia» a trebuit abandonat. Dimpotriva, numerosi sefi barbari au luat hainele si titlurile romane pentru a dobindi oarecare legitimitate in fata populatiilor galo-romane, italo-romane, hispano-romane ocupate.

Dar aceasta nu inseamna ca sentimentul national al populatiilor romanice aservite a disparut rapid, cum au afirmat unii istorici (Fustel de Coulange). In fapt, dupa prabusirea puterii politice romane in Apus, reprezentarea legala, ca si autoritatea morala asupra poporului roman se gaseste asumata de Biserica; aceasta devine locul de rezistenta al tuturor celor care vor sa conserve traditia si identitatea romana. In aceasta perioada tulbure si framintata – in afara rolului marilor episcopi ai secolelor V si VI, ca Faust de Riez sau Cezar de Arles – patriarhul Romei Vechi isi asuma vrednicia de «etnarh» al poporului roman al Apusului. El este cel ce ramine in legatura cu imparatia romana de la Constantinopol. Se stie astfel cit de mult a stiut sa pastreze drepturile romane in aceasta epoca atit de dramatica si tulbure papa Grigorie cel Mare (510-604), care nu ezita in ale sale Moralia sa asemuiasca romanitatea apuseana, in suferintele ei, cu Iov. Desigur, imparatia romana n-a incetat sa revendice, in ciuda dificultatilor, partea sa apuseana.

Romanii Rasaritului si ai Apusului erau solidari, dar de la Iustinian I (527-565) si pina la Vasilios I (867-886) biruinta militara n-a fost intotdeauna a Constantinopolului. Diviziunile interne ale barbarilor si perioada intunecata care a fost epoca merovingiana asigura Bisericii o liniste extrem de relativa; barbarii nu puteau ajunge usor la starea de cleric iar sinodalitatea Bisericii, in conformitate cu Canoanele Apostolice, era respectata prin faptul marii majoritati a Romanilor liberi din cetatile galo-romane.

Va fi nevoie de imensul sistem de deportare, expropriere si aservire a Romanilor [de catre barbari], cunoscut sub numele de «feudalitate», pentru ca Frankii sa devina majoritari in alegerea episcopilor[7]. Prin grija lui Karol Martel si Pepin cel Scurt (751-768), scolile monastice galo-romane – intemeiate de ucenicii Sfintului Ioan Cassian, ai lui Honorat d’Arles si Faust de Riez, scoli care formau clerici Romani – au fost desfiintate. Datorita anarhiei politice a epocii merovingiene, caracterul sinodal al organizarii Bisericii era partial suprimat, pentru a nu mai fi restabilit decit in favoarea episcopatului frank. Criza iconoclasta[8] care a zguduit imparatia romana din Rasarit a permis Frankilor sa exploateze diviziunile interne ale Romanilor din Rasarit si din Italia de Sud. In fapt, inca de la inceputul secolului al VIII-lea, Italia romana si Biserica Ortodoxa a Romei celei Vechi erau izolate in mod primejdios. Pentru ca Papa Grigorie II (713-731) nu a vrut sa promulge edictele imparatesti care porunceau nimicirea icoanelor in toata imparatia, Italia a fost izolata de Rasarit si prinsa ca intr-un cleste intre imparatii eretici si Franki, care erau si ei iconoclasti de fapt, cum erau si Longobarzii si unii episcopi din Italia de Nord, ca de pilda Claudius de Torino. Totusi, Ortodocsii partizani ai icoanelor erau numerosi in Galia in rindurile clerului si episcopatului roman. Multumita imparatesei Irina, Ortodocsii din Rasarit vor birui asupra iconoclasmului la Sinodul VII Ecumenic (787). Episcopii Franki ai lui Karol cel Mare nu vor recunoaste insa acest sinod, ba chiar il vor osindi ca eretic in Conciliul de la Frankfurt (794), ale carui decizii vor fi anulate insa de papa Roman Ortodox Adrian I (792-795), care le va impune cinstirea icoanelor si primirea ca Sinod Ecumenic a Sinodului de la Niceea (787).

Erezia lui «Filioque» a fost la fel de grava. «Filioque» nu e o formulare veche, cum se zice, si care ar urca la Conciliul III de la Toledo (589). El dateaza de la sfirsitul veacului al VII-lea si inceputul celui de al IX-lea si a fost foarte contestat in Apus la inceputul secolului al IX-lea de episcopii Galo-Romani. Dimpotriva, in aceeasi perioada, Frankii vor face din el semnul unei renasteri intelectuale mai degraba modeste. Conciliul de la Aix-la-Chapelle sau Aachen (806) e o marturie remarcabila a acestei lupte intre elementul roman si elementul frank, aratind caracterul recent al lui «Filioque». Intr-adevar, reprezentantii Conciliului l-au informat pe papa ca Simbolul Credintei incepuse sa se cinte cu «Filioque» la palatul lui Karol cel Mare si ca era vorba de o dogma noua. Neputind ajunge la o concluzie, Conciliul s-a divizat in doua parti potrivnice. Karol cel Mare, campionul lui «Filioque», nu si-a putut impune parerea, iar conciliul s-a risipit inainte de sfirsit. Fiecare din parti a facut apel la papa Leon III (795-816), care nu numai ca s-a opus adaosului «Filioque» dar, mai mult, a poruncit ca textul originar al Simbolului de credinta Niceo- Constantinopolitan sa fie gravat in greaca si latina pe doua placi de argint asezate in Basilica Sfintului Petru din Roma. Aceasta infringere a lui Karol cel Mare arata faptul ca puterea Frankilor a dat inapoi in fata autoritatii Papei Ortodox al Romei celei Vechi. […] Pentru Karol cel Mare, […] «Filioque» era semnul progresului realizat in teologie asupra «Grecilor», multumita folosirii criterilor «rationale» in teologia Sfintei Treimi[9]. Acesta era pentru el dovada superioritatii culturale a Frankilor asupra celor pe care-i numea dispretuitor «Greci».”

DAR, DACA batrinul Leon III a stiut sa se impotriveasca in ce priveste credinta, i-a ingaduit totusi lui Karol cel Mare sa repurteze o victorie decisiva in plan politic, incoronindu-l in anul 800 «imparat al Romanilor», cu alte cuvinte ingaduindu-i «volens nolens» sa uzurpe oficial legitimitatea dominatiei imparatului de la Constantinopol asupra populatiilor romanice ale Apusului. Versiunea franko-germana a incoronarii lui Karol cel Mare gasita in manualele de istorie e o veritabila mistificare, pentru ca se intemeiaza numai pe relatarea ideologului Frank Eginhard, care zice ca Leon III l-ar fi incoronat din proprie initiativa pe un Karol cel Mare nehotarit. De fapt, prin aceasta ceremonie in care puterea regelui Frank s-a impus cu violenta Papei Ortodox Leon III, Karol voia sa instaureze o noua conceptie despre legitimitate. Relatarea lui Eginhard, care nu indrazneste sa-i atribuie lui Karol responsabilitatea faptului, dovedeste dimpotriva, ca in veacul al IX-lea Frankii nu izbutisera sa instaureze inca in Apus o alta legitimitate decit cea a poporului Roman. Dar conceptia karolingiana despre putere si teologia pretentioasa a lui «Filioque» – legate amindoua de teoria augustiniana a predestinatiei[10], care parea sa vorbeasca de rasa predestinata a Frankilor – au pus in cele din urma bazele si principiile intemeietoare ale «Evului Mediu»[11] apusean.

Trebuinta de a lupta impotriva Arabilor in Italia de sud si ocupatia Frankilor asupra Romei celei Vechi au facut sa se nasca aici o situatie similara in mic celei a intregului Apus: o partida franka si o partida romana batindu-se una cu alta neincetat. De la moartea lui Leon III (in 816) si pina in 858, poporul Ortodox al Romei izbutise de fiecare data sa impuna un candidat al partidei romane, in ciuda amenintarilor imparatilor Franko-Germani (chiar si la alegerea lui Leon III existase la Roma teama de represaliile Frankilor). Alegerea lui Benedict III (855-858) a fost intrerupta de partida germanofila, care l-a impus pentru o clipa pe candidatul sau, Anastasie, dar multimea a asediat portile bisericii in care se tinea sinodul insarcinat cu alegerea noului papa, impunindu-l pe Benedict III. La moartea acestuia insa, a fost ales primul papa germanofil, Nicolae I (858-867). Regele Franko-German Ludovic Germanicul (843-876) a alergat repede la Roma indata dupa moartea lui Benedict III, pentru ca alegerea sa se faca in prezenta sa.

Foarte repede, Nicolae I a vrut sa-si impuna dominatia asupra intregii Biserici, aplicind propriei sale persoane si domnii doctrina predestinatiei. El a scris patriarhului Noii Rome, Sfintului Fotie cel Mare ca «Biserica Romana meritase dreptul puterii totale si primise conducerea intregii turme a lui Hristos». Mai tirziu, minios ca n-a primit de la sfintul Fotie recunoasterea inovatiilor lui, a scris direct poporului, clerului si imparatului de la Constantinopol scrisori pline de ura, in care sfintul patriah e numit «domnul Fotie», «adulter», «ucigas» si «Evreu». A binecuvintat apoi «misiunea» in Bulgaria (proaspat crestinata la Ortodoxia romana) a episcopului Formosus, seful partidei filogermane, recomandind introducerea peste tot a adaosului «Filioque» in Crez si a altor practici si inovatii proprii bisericilor Franko-Germanilor, necunoscute Romanilor Ortodocsi. Aceasta atitudine a provocat reactia Bisericii din Constantinopol. In acord cu sinodul sau, Sfintul Fotie a trimis in 867 o faimoasa enciclica adresata tuturor Bisericilor, in care arata situatia creata in Bulgaria, noua dogma a lui «Filioque» si o serie de practici bisericesti ale Frankilor. Un sinod tinut la Constantinopol in acelasi an, in prezenta legatilor patriarhiilor rasaritene, a analizat doctrinele pe care le denunta Sfintul Fotie, si mai ales erezia lui «Filioque» si adaugarea ei in Crezul Niceo- Constantinopolitan. Mai mult de o mie de semnatari au depus marturie impotriva dogmei Frankilor care, asa cum afirma Sfintul Fotie, scinda Sfinta Treime in doua, introducind doua izvoare in Dumnezeire si ajungind astfel la paginism[12]. Dupa surghiunirea patriarhului Fotie din pricini politice, papa Nicolae I a organizat la Constantinopol, in 869, un sinod alcatuit din 81 episcopi, care a osindit persoana Sfintului Fotie, fara a-i putea fi pusa in seama nici o erezie. Trebuie spus ca la Roma Nicolae I n-a indraznit niciodata sa-l impuna pe «Filioque», temindu-se de poporul roman credincios credintei ortodoxe. El n-a incetat dealtfel sa aiba nenumarate dificultati cu Romanii din Italia de sud si chiar cu cei din Galia, pe care conceptia sa totalitara despre vechea «etnarhie» papala ii soca. Cind a murit, nu mai era sustinut decit de teologii Franki favorabili lui «Filioque», pe care-i mobilizase impotriva patriarhului si imparatului de la Constantinopol.

Dupa un papa de tranzitie, Adrian II, partida romana a biruit din nou, si pe scaunul patriarhal al Romei a urcat arhidiaconul Ioan, devenit papa Ioan VIII (872-882). Denigrat multa vreme de istoriografia papala – in parte datorita falsificarii surselor, admisa azi de carturari – Ioan VIII a fost un mare papa al Romanitatii, ultimul in descendenta si statura lui Leon I cel Mare (440-461) si Grigorie I cel Mare (590-604). Prudent si intelept, pina la moartea lui Ludovic Germanicul (875) a stiut sa se foloseasca de partida germanica fara a-i da un rol precumpanitor. Odata amenintarea Franko-Germana indepartata, el a depus si excomunicat pe episcopii lui Nicolae I care adaugasera pe «Filioque» in Bulgaria, si mai cu seama pe Formosus. Dintre karolingieni, a ales drept candidat la imparatie pe regele «Frantei», Carol cel Plesuv (840 – 877), care era cel mai moderat si mai indepartat de Italia, impunindu-i totodata o «donatie» care elibera alegerile papilor de prezenta legatilor imparatului Franko-German. Incerca astfel sa salveze Roma de un al doilea Nicolae I impus de partida germanofila. Dupa infringerea si moartea lui Carol cel Plesuv, a lasat in suspensie succesiunea karolingiana pe care incerca sa o controleze, incercind sa-i joace pe diferitii pretendenti unii impotriva altora. Avea sa esueze in cele din urma, pentru ca regele Karol III cel Gros (876-887, imparat din 881) a sfirsit prin a napadi Roma si prin a pune la cale, un an mai tirziu, asasinarea lui Ioan VIII, care va fi otravit si lichidat cu lovituri de topor. Dar intirzierea pe care a stiut sa o pricinuiasca Ioan VIII in numirea unui urmas pe tronul imparatiei karolingiene avea sa duca la schimbarea fetei lucrurilor.

Pe de o parte, dezordinea politica din Italia provocata de vacantarea tronului Apusean a ingaduit armatelor basileului roman Vasilios I (867-886) sa inainteze decisiv in Italia de sud, eliberindu-i pentru putina vreme pe Romanii din regiune. Pe de alta parte, legatii lui Ioan VIII au putut participa si recunoaste hotaririle marelui Sinod constantinopolitan din 879, prezidat de Sfintul Fotie, urcat din nou pe scaunul patriarhal. Acest mare Sinod, la care au fost reprezentate toate cele cinci Patriarhii (pentarhia) ale Bisericii Ortodoxe a Romanitatii, a anulat toata opera lui Nicolae I. Patriarhul Fotie a fost recunoscut de toata lumea drept Patriarh canonic al Romei celei Noi. Au fost proclamate oficial inalterabilitatea Simbolului Niceo-Constantinopolitan, osindindu-se oficial orice adaos la el. Din pricini de prudenta, Ioan VIII ceruse ca Frankii, initiatorii si sustinatorii adaosului, sa nu fie numiti explicit. Legatii Romei au numit adaosul «Filioque» «o incalificabila insulta adusa Parintilor». Ioan VIII a scris o scrisoare Sfintului Fotie, condamnindu-i in termeni voalati dar fermi pe Franko-Germani si adaosul «Filioque»: «Ii rinduim de partea lui Iuda, pentru ca au destramat unitatea madularelor trupului lui Hristos.» Acest Sinod din 879, care a recunoscut ecumenicitatea Sinodului VII Ecumenic (787), a avut toate insusirile unui Sinod Ecumenic, si de aceea Biserica Ortodoxa il recunoaste de atunci ca Sinodul al VIII-lea ecumenic.

Pontificatul lui Ioan VIII marcheaza un moment decisiv, dar rau cunoscut din istoria «schismei», reprezentind ultima mare rezistenta a Romanilor Romei celei Vechi si celei Noi la ofensiva franko-germana impotriva scaunului Ortodox al Romei. Perioada care merge de la moartea lui Ioan VIII pina la inceputul veacului al XI-lea este sistematic aratata in Occident ca una de coruptie si anarhie datorata rolului laicilor Romani in alegerea papilor. Singurii papi care intrunesc gratiile istoricilor sint cei orientati spre regatele ivite din destramarea si impartirea imparatiei karolingiene intre succesorii lui Karol cel Mare. Adevarul e ca aceasta perioada e prezentata ca una tulbure deoarece Romanii Romei celei Vechi pastrau un oarecare control asupra Bisericii lor si erau credinciosi identitatii ei romane. Pina in 1009 si 1014, «Filioque» n-a putut fi niciodata adaugat Crezului la Roma, care recunostea Sinoadele VII si VIII Ecumenice, si de aceea era comuniune intre Patriarhatele Rasaritene si cel al Romei celei Vechi. In aceasta perioada, temindu-se de o razvratire generala a tuturor Romanilor aserviti din Apus impotriva Franko-Germanilor feudali, acestia din urma n-au indraznit sa se atinga de-a dreptul de scaunul Romei celei Vechi. Dar, cind Imperiul germanic a fost restabilit, ultimul papa Ortodox, Ioan XVIII (1003-1009), a fost surghiunit intr-o manastire din Italia de Sud; iar Sergiu IV (1009-1012), care-si datora tronul regelui German Henric II (1002-1024; incoronat imparat in 1014), l-a marturisit pe «Filioque» in scrisoarea de intronizare adresata patriarhului Constantinopolului, Sergios II. Printr-o hotarire sinodala, acesta din urma a sters atunci numele papei din dipticele Marii Biserici, unde n-a mai fost niciodata restabilit. La Roma, «Filioque» a fost oficial introdus de papa Benedict XII (1012-1024), nepotul imparatului German.

Inca o data, clerul si poporul au reactionat, dar de data aceasta au trebuit sa se inchine inaintea lui Benedict XII, pentru ca «Filioque» a fost cintat in Crez la missa incoronarii ca imparat a lui Henric II.

Uzurparea scaunului Ortodox al Romei celei Vechi se incheiase, iar poporul roman al Apusului, lipsit de aparare si de povatuitor duhovnicesc, a suferit persecutiile si reprimarile impuse de marii papi ai feudalitatii, ca de pilda Grigorie VII (1073-1085). Rezistente sporadice au continuat inca multa vreme, iar dintr-un text de la Alexandru de Hales se stie ca in 1240 in unele biserici Crezul se cinta inca fara adaosul «Filioque». Se poate spune totusi ca in 1014 rezistenta de patru veacuri a Romanilor din Apus se incheie si o noua structura ecleziala, total straina de cea veche si purtind toate caracterele feudalitatii, inlocuieste papalitatea Ortodoxa a Romanitatii, papalitatea unui Leon I, Grigorie I, Martin I, Agathon I, Adrian I si Ioan VIII. Incidentul din 1054 de la Constantinopol, care da numele sau «schismei» insasi, nu e decit autorizatia de inhumare. Se stie ca la 15 iulie 1054 in timpul Liturghiei savirsite la Sfinta Sofia, de fata fiind patriarhul Mihail Kerularios, cardinalul Humbert (legatul papei Leon IX, 1094-1054) a izbucnit si a pus pe altar un act de excomunicare in care reprosa «Rasaritenilor» indepartarea lui «Filioque» din Crez! Il invinuia pe patriarhul Mihai I de a fi «pnevmatomah»[13] si «teomah»[14]. Patriarhul a adunat un sinod local care a anatematizat acest «inscris hulitor si prostesc». Patriarhul Petru al Antiohiei, caruia i-a scris Kerularios, a intarit hotarirea Bisericii Noii Rome, si toate celelalte Patriarhate rasaritene (Alexandria, Antohia si Ierusalimul) au facut la fel, aplicind hotarirea Sinodului VIII Ecumenic de la Constantinopol din 879” (NCS).

Pe scurt, „«schisma» nu este doar o ruptura, o destramare a tesaturii crestine datorata despartirii teologice a Romei de Rasarit, ci mai degraba o uzurpare a scaunului papal ortodox al Vechii Rome de catre Franko-Germani, proces incheiat cu deportarea pur si simplu a ultimului papa Ortodox si inlocuirea lui cu primul papa germanic filioquist: Sergiu IV (1009-1012). […] Intimplarile ce au urmat – arata mai departe cartea de invatatura ortodoxa – intaresc faptul ca notiunea de uzurpare este cea mai potrivita pentru a descrie politica ecleziastica a Frankilor si Germanilor. Cruciadele (culminind cu ocuparea Constantinopolei in 1204 de catre cavalerii cruciadei a IV-a) au fost inca si mai vadit incercari de a-i inlocui pe episcopii ortodocsi ai scaunelor romane din Rasarit cu episcopi «Latini», adica Franko-Germani. (Uniatismul a fost si este si el continuarea cu mijloace mai mult sau mai putin fatise a aceleiasi politici.)

Numai de curind cunoasterea mai exacta a textelor si contextelor a permis o abordare obiectiva, defavorabila Apusului, a fenomenului asa-zisei «schisme». Aceasta restituire a faptelor incearca astazi sa o relativizeze ecumenismul contemporan, bazat pe o ostilitate si un dispret aproape ereditar fata de tot ce e «bizantin» sau «grec».

Uitind rezistenta eroica a stramosilor lui Romani si Ortodocsi, Apusul nu poate indreptati aceasta relativizare decit cu pretul unei intunecari a faptelor istorice si a unui dispret aproape desavirsit fata de lupta politica si teologica a Romanilor Rasariteni din vremea Cruciadelor si a Umanismului veacurilor XIV-XV, cind Sfintii Grigorie Palama (+1359) si Marcu al Efesului (+1444) s-au infatisat drept campionii Traditiei Romaniei Ortodoxe in fata teologiei speculative orgolioase[15] a Franko-Germanilor scolastici, intemeiata pe «ratiune» si inchipuire[16]” (NCS).

Lasind insa de o parte amanuntele unei istorii de cinci veacuri, sa zicem ca – dupa cruciade, Umanism, Renastere si Reforma, care duc la o tot mai desavirsita descrestinare a Apusului – nalucirea „marii Europe” (ba chiar a unei „Europe” a toata lumea) incepe sa se inchege in vremea stapinirii unui alt Karol, al V-lea, precum citim: „Trecerea Europei in faza moderna a evolutiei sale istorice prin mutatiile produse de marile descoperiri geografice, de Umanism, Renastere si Reforma religioasa, isi pune amprenta si asupra perspectivelor si opiniilor privind modalitatile si obiectivele de realizare ale unificarii ei. [E de pomenit] marea tentativa imperiala a lui Carol al V-lea[17] , care reuseste sa reuneasca pentru o scurta perioada o mare parte a Europei vremii. […] Friedrich von Schlegel (1772-1829)[18] – autorul unei filosofii a istoriei universale si redactor (intre anii 1803-1805, la Frankfurt) al primei reviste din veacul XIX care poarta titlul de «Europa» – [vorbeste de] idealul Europei crestine universale realizate sub Carol cel Mare si refacute de Carol al V-lea sub egida spirituala a Papalitatii, care a continut in germeni toate institutiile europene ulterioare” (LGY).

Asa e: odata cu Umanismul Renasterii, nesatula dorinta de stapinire a imparatilor si papilor Apuseni incepuse sa poarte numele de „re-unire”. Astfel, „vestitul umanist Aeneas Silvius Piccolomini, devenit in 1458 papa sub numele de Pius al II-lea, pe linga apelurile la unitate adresate Europei crestine, este si autorul unei cosmografii generale, in care Europa este descrisa pentru prima oara nu numai ca un ansamblu geografic, ci si ca o entitate umana si istorica in plan economic, social, politic si spiritual” (LGY).
Apoi, incepind cu a doua jumatate a secolului XVI si cu veacul urmator, dorinta de „unire”, de „pace” a celor care nu se pot uni este dusa mai departe si „dezbaterea asupra viitorului european se cristalizeaza in citeva proiecte semnificative prin solutiile propuse, care […] ramin, in multe privinte, termene de referinta pentru initiativele ulterioare. Ele pun problema […] inlaturarii clivajelor religioase inter-crestine printr-un spirit ecumenic. Un astfel de proiect este formulat in 1623 de catre matematicianul francez Emeric Crucé, care se adreseaza monarhilor si principilor cu propuneri privind realizarea pacii […]. El porneste de la caracterul inutil si evitabil al razboaielor, carora le contrapune ideea tolerantei reciproce, bazate pe comunitatea trasaturilor general-umane, care ii unesc pe oameni dincolo de deosebirile nationale sau religioase. Ritul diferit nu trebuie sa constituie un motiv de discordie, el reprezentind doar o cale specifica fiecaruia pentru realizarea scopului obstesc al apropierii de divinitate. Mijlocul concret preconizat pentru eliminarea razboaielor este arbitrajul, prin intermediul unei Adunari sau a unui Senat permanent al statelor, cu resedinta la Venetia, prezidata de Papa, cu participarea alaturi de statele europene si a sultanului turc, a regilor Persiei, Chinei, Japoniei, Marocului, a ducelui Moscovei si a hanului Tatarilor. Adunarea urma sa stabileasca granita tuturor tarilor, iar cei ce nu se supuneau urmau sa fie adusi la ascultare prin actiunea comuna a statelor participante. Urma sa se instituie libertatea totala a circulatiei si comertului, unitatea monetara si a sistemului de masuri si greutati, judecarea fara partinire a pricinilor strainilor. Resursele folosite pina atunci pentru razboaie sa fie utilizate pentru dezvoltarea industriei, constructii de canale, desecari si defrisari, navigabilitatea fluviilor, dezvoltarea educatiei, stiintei si medicinei” (LGY).

Vedem ca acesta e intocmai planul care se pune in fapta sub ochii nostri, cind necredinciosii si rau-credinciosii se aduna impreuna cu Ortodocsii intr-o unire care incalca orice gindire sanatoasa. „Caci ce insotire are dreptatea cu nelegiuirea, sau ce impartasire are lumina cu intunericul? Si ce unire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?” (2 Corinteni 6:15). Ce „pace” poate fi intre poporul lui Hristos (pe care Acesta Si l-a cistigat cu scump singele Sau) si luptatorii impotriva lui Hristos, Care nu a venit „sa aduca pacea, ci sabia”[19]. Care este acea „comunitate a trasaturilor general-umane, care ii unesc pe oameni dincolo de deosebirile nationale sau religioase”? – daca nu impreuna-impartasire de patimile cele pacatoase, care ii uneste intr-adevar pe vrajmasii nebotezati ai lui Hristos cu cei botezati intru Hristos dar lepadati de botez prin necredinta. Si oare despre „rituri diferite” (adica despre chipuri diferite ale inselarii diavolesti) este vorba? Sau despre dreapta sau reaua inchinare la adevaratul Dumnezeu cel in Treime slavit si despre inchinarea la idoli, la „divinitati” inchipuite? Si toate acestea in numele a ce? In numele umanismului, al slavirii omului si a lucrarilor sale, in numele „libertatii”, „egalitatii” si „fratiei” propovaduite si cerute silnic de catre aceia mai puternici, mai vicleni si mai fara de mila[20].

de Florin Stuparu
| Materialul apare in primul numar al revistei “Oglinda Vremii”.

Cititi si: Florin Stuparu : Romania – judet al Republicii Socialiste Europa -partea I