Marin Naidim – modelul exemplar al legionarului care a marturisit Ortodoxia

S-a nascut la 25 martie 1922 la Ramniceni, com. Maicanesti, Vrancea, intr-o familie de razesi. Dupa ce a urmat clasele primare in comuna natala, a plecat la Scoala Nor­mala din Buzau sa devina invatator. A fost mereu primul la invatatura. A intrat in Fratiile de Cruce din scoala si le-a condus pana in momentul arestarii.

In primavara lui 1942 clasa lui Marin Naidim absolvea. Elevii din FDC facusera o excursie pe muntele Penteleu prin august. In acelasi an, la 20 ani a fost con­damnat de regimul Antonescu la 25 ani munca silnica pentru „Sfanta-i lege din strabuni”, alaturi de Virgil Maxim si alti colegi. Era prieten apropiat cu Valeriu Gafencu cu care se asemana temperamental. „Naidim era cel mai apropiat ca structura de Valeriu. Sfios ca o domnisoara, ascultator, un om pur, de o mare curatie sufleteasca.” (Sfantul inchisorilor, 2007, p.61)

A executat 23 ani de temnita cumplita, suferind si indurand cu rabdare profund crestina toate caznele la care a fost supus de catre ucigatorii de suflete. In inchisoare avea o traire profund crestina, cu multe cunostinte teologice. Stia pe de rost Sf. Liturghie si pagini intregi din Vietile Sfintilor si Filocalii. Stia foarte bine Vechiul si Noul Testament.

„Marin e cel mai simplu dintre toti prietenii mei. Curat, iubire multa, caldura sufleteasca, copil curat la suflet, foarte bine format”, spunea Valeriu Gafencu.

A iesit cu fruntea sus, dar calea spre invatamant i-a fost interzisa. Totusi a urmat la „fara frecventa” facultatea de Limba si Literatura romana, luandu-si licenta. A ramas constant un profund prac­ticant al credintei ortodoxe. «A fost un profund traitor al credintei ortodoxe», asa il caracter­izeaza parintele Arsenie Papacioc, pri­etenul si camaradul sau de suferinta. Un suflet mare si cald. Credem ca nu facem o greseala spunand ca adevarata lui vocatie era calugaria. Poate dintr-o modestie rara, n-a imbracat rasa calugareasca. I-a fost scris sa se implineasca ascultandu-ne rugaciunile adresate celor din lumea de dincolo, cand avem nevoie de ajutorul lor. (amanunte biografice: Permanente, dec. 1999)

Va trece la cele vesnice la 1999, 25 noiembrie.

„Domina, prin comportament, cultura – facuta in inchisoare! – si o mare capacitate de iubire, pe toti cei din jur. In dormitorul unde era Naidim era o atmosfera deosebita de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeasi atmosfera era si in echipele in care lucra. Un conflict, lucru frecvent in inchisoare, cu Marin Naidim era imposibil. Il depasea cu o abilitate demna de un diplomat de cariera. Spre deosebire de alti frati de cruce cu inchisoare indelungata, Naidim era echilibrat si prin faptul ca pastra o nota decenta, smerita, a trairii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenta ale lui Naidim cand isi facea rugaciunea sau zilele cand postea. In toate actele lui era de o extraordinara discretie, iar in discutiile religioase nu cauta sa-si impuna punctul de vedere. Punctul lui de vedere si-l impunea insa prin cuvintele lui, lipsite de ostentatie. De altfel, asa era taranul roman. Marin Naidim avea toate atributele taranului roman, dublate de un rafinament intelectual pe care Sandu Mazilu il numea „o forta retinuta”. In toate domeniile, filosofie, literatura, teologie, arta, Naidim avea informatie precisa, pe care o rostea cu voce joasa, modest si gata sa asculte, o opinie contrara fara sa intervina” (Gabriel Balanescu, „Din imparatia mortii”, Timisoara, 1994, p.165).

„Mai retin doi din prietenii lui Gafencu la Aiud: Marin Naidim si Nicolae Mazare, ambii eminenti, admirabili, cuceritori, exceptionali. Naidim era credincios, smerit, tacut, pe linie inalta: un sfant intre oameni.” (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din intuneric”, Bucuresti, 2000)

Marin Naidim – Cuvant despre Moarte:

„Suntem inca in Saptamana Patimilor si m-am gandit sa abordez cu dumneavoastra un subiect cam straniu, sa vorbim despre moarte. Eu am mai trecut recent prin doua razboaie, am fost spitalizat de doua ori. Si inca imi sunt proaspete in minte versurile lui Radu Gyr: Sunt, Doamne, copt pentru cules,/ Nu ca-mi sunt anii grea recolta/ Ci-mi este sufletul o bolta/ De crengi cu rodul tot mai des… Moartea, ca si viata, sunt niste taine de-ale lui Dumnezeu: venim pe lume, nu stim de ce si plecam fara sa stim unde. Cand vine ceasul fatal, trebuie sa mori. O batrana, povesteste Turgheniev, pregatise o rubla sub perna ca sa dea preotului pentru citanie si-acolo a ramas, sub perna, n-a apucat sa i-o dea, caci a murit, ii sosise ceasul. Un vizir povesteste o alta intamplare. Fugise de frica mortii tocmai la Samarkand, culmea e ca i s-a infatisat moartea si acolo, atunci cand venise ora mortii. Exista un ceas al mortii care nu poate fi evitat. Te ia cu somn, un somn greu, apoi te cuprinde intunericul, te faci rece ca gheata si devii inert. Sufletul, in clipa mortii, se desface cu greu de trup, ruperea e violenta, si pleaca pe un drum lung, fara intoarcere: asterne-te drumului ca si iarba campului, in bataia vantului. Moartea e grea, poate din aceasta cauza si Vasile Parvan ii atribuie mortii rolul purificator: prin moarte se rascumpara toate greselile vietii de aici, zicea el. Moartea, de cele mai multe ori, vine noaptea, caci noaptea e sora cu moartea: noaptea e sora blanda a mortii, pe cand moartea e sora crunta a noptii (Vasile Alecsandri).

Moartea a venit in lume o data cu alungarea lui Adam si a Evei din Rai, dupa ce au calcat porunca si au mancat din pomul cunostintei binelui si raului: cu moarte veti muri dupa ce veti manca (Facere 2,17 – in ziua in care vei manca din el vei muri negresit). Prin moarte Dumnezeu a oprit procesul calcarii de porunca, punand cap pacatului (pentru ca pacatul sa nu devina nemuritor, pentru ca omul sa nu ramana vesnic in stare de calcator de porunca). Sufletul fiind nemuritor, isi continua activitatea si in lumea cealalta, adica o va continua de acolo de unde a ramas cu facerea binelui in momentul mortii. Cat priveste nedreptatile, suferintele pe care pe nedrept le-am indurat din partea oamenilor, vor fi recompensate la Cer.

Si Platon zice ca in viata viitoare justitia divina va corecta justitia omeneasca. Sa traim in asa fel incat pana si dricarului sa-i para rau cand ne va duce la groapa. Dumnezeu ne-a dat o ocazie ca sa ne rascumparam viata viitoare, traind-o pe aceasta asa cum trebuie. Sa nu pierdem ocazia, caci vine ceasul cand ti se va spune: „Gata!”. Si ce rau iti va parea ca ai pierdut ocazia! Cu cat ai facut pana atunci, cu atat ramai. Ai fi vrut sa faci mai mult, acum nu se mai poate, ceasul nu mai poate fi dat inapoi. Nu mai incape nici o amanare. Conteaza atitudinea pe care o vei avea in fata mortii. Sa nu fii las, sa nu te sperie si sa abjuri. De viteaz si moartea se teme (proverb persan). Moartea e cumplita pentru cei ce nu au un suport moral (aceasta mi-o spun mie). Unii au o moarte eroica, fiindca accepta sa moara pentru altii: moartea in razboaie, in revolutie, in inchisori (politicii). Hugo povesteste despre parintele Bienne si de ducele de Villeroy ca s-au purtat la inchisoare, in timpul revolutiei franceze din 1789, ca niste lasi. Dar pe esafod s-au purtat cu curaj. Probabil ca e mai lesne sa mori decat sa traiesti. Beethoven scria pe ultima sa partitura: – Trebuie? Si mai jos adauga: Da, trebuie! Se vede resemnarea sa in fata mortii, gasind-o fireasca, necesara chiar. Dupa ce mori, o vreme o sa te mai tina minte lumea. Ti se va simti lipsa din casa. Destul de dureros sa stii ca nu se va mai intoarce niciodata. Vor veni apoi la cimitir, vor incepe sa planga inainte de a ajunge la locul unde te afli ingropat. Si-n deznadejdea lor se vor gandi ca ar fi fost mai bine ca Dumnezeu sa ne fi luat pe toti o data, nu asa, pe rand. Dar gandul lui Dumnezeu e altul si noi ramanem cu oftatul si cu resemnarea. Fiecare moare singur… Sa mergem mai des la cimitir ca sa ne reculegem. Mormintele ne inspira ganduri inalte. Tacerea mormintelor ne indeamna la meditatie. Moartea cuiva drag te face sa te simti si tu muritor si sa privesti mai serios viata. Sic transit gloria mundi.

Azi noapte a mai murit unul care a stat cu mine la spital, la etajul trei: l-au plans pe brate doar trei camarazi cum plang la denii ingerii-n altar ( S. Lefter). Si azi e Vinerea Mare, cand moare pe cruce Insusi Hristosul pentru toate durerile lumii. Dar va calca moartea si va invia! Hristos a Inviat! La multi ani!” (rev. Scara, nr. 4)

extras din Martiri si marturisitori romani din secolul XX.
Inchisorile comuniste din Romania – Fabian Seiche | Rapa Robilor