Viziunea Bisericii Ortodoxe despre pacatul sinuciderii

Sinuciderea este curmarea vietii proprii. Animalele nu se pot sinucide deoarece ele nu sunt constiente misiunea fata de trupul in care traiesc si de rostul lor in aceasta lume si in viata viitoare. Sinuciderea este cel mai mare pacat fata de sine, caci prin ea omul isi inchide definitiv calea spre pocainta. Sinucigasul da dovada de necredinta sau o credinta bolnava (Judecatori 9, 54 – 57 – sinuciderea lui Abimelec; 1 Regi 31, 4- 6 – sinuciderea lui Saul; Matei 27, 5 si Fapte 1, 18 – sinuciderea lui Iuda); pacatuieste contra trupului sau care este biserica Duhului Sfant (1 Corinteni 6,19; Romani 14, 8-12), si deci nu mai are iertare nici in lumea aceasta, si nici in cea viitoare. De aceea, sinucigasului nu i se mai poate face nici un fel de slujba si nici nu se ingroapa in cimitir cu cei credinciosi.

Problema inmormantarii sinucigasilor s-a mai luat in discutie de-a lungul timpului. In aceasta privinta, Biserica Ortodoxa are un punct de vedere bine precizat. Daca in privinta incinerarii Biserica nu are un canon expres care sa interzica acest lucru, faptul se datoreaza aparitiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici in viata Bisericii mult mai tarziu, adica dupa incheierea colectiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe.
Dupa cum se stie, incinerarea a inceput sa patrunda in Biserica crestina abia din secolul al XVIII-lea, adica dupa Revolutia franceza din 1789. In schimb, pentru sinucigasi exista un canon, din seria celor ale Sfintilor Parinti, care interzice oficierea slujbei inmormantarii si a oricarui fel de slujba de pomenire pentru acestia. Este vorba de canonul 14 al Sfantului Timotei al Alexandriei, care opreste a se aduce jertfa, adica a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigasi. Canonul este de altfel un raspuns la o intrebare care i-a fost adresata Sfantului Parinte:

“Intrebare: Daca cineva fiind iesit din minte, se sinucide, sau se arunca in prapastie, se poate face Liturghie pentru el sau nu?

Raspuns: Cu privire la sinucigasi clericii trebuie sa se lamureasca daca s-a sinucis fiind cu adevarat iesit din minti (adica nu a avut intentia, sau intamplarea l-a dus la moarte). Rudele celui sinucis, mint si spun ca era iesit din minti, ca sa se obtina pomenirea lui la rugaciune. Insa uneori sinucigasii fac aceasta din pricina persecutiei oamenilor sau la necaz mare, dar nici astfel nu trebuie sa se pomeneasca, caci isi este sinucigas. Deci clericul trebuie sa cerceteze cu bagare de seama ca sa nu cada sub osanda (arunca margaritarele inaintea porcilor; Matei 7,7).” (Nicodim Milos, Canoanele Bisericii Ortodoxe, insotite de comentarii, voI. II, partea a II-a, Arad, 1936, p. 154-155).

Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis sa se faca slujba inmormantarii si cele de pomenire pentru sinucigasi.

In Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: “Cine se va ucide singur de buna voie, acestuia sa nu i se cante nici sa i se faca pomenirea lui niciodata, iar de va cadea fara voia lui, si va muri, acestuia sa i se cante si sa i se faca pomeniri.” (glava 40)

“Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc inalt jos si va muri, sau intr-o apa, sau dintr-o piatra, sau se va junghia pe sine insusi, sau in orice fel de moarte, sau cu o funie se va spanzura; unul ca acela sa nu se ingroape ca crestin, nici sa-l prohodeasca, ci sa-l lepede pe dansul ca pe un spurcat. Iar de va fi facut aceasta pentru Dumnezeu sa nu se crute, fiindca niste bunatati ca acelea si fel de moarte n-a invatat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi facut lui altcineva aceasta, pe acela sa-l cante si sa-l ingroape si pomeniri sa-i faca ca si la tot crestinul”. (glava 143)

Pe baza acestor dispozitii canonice si legale s-a incetatenit practica bisericeasca conform careia sinucigasilor sa nu li se savarseasca slujba inmormantarii ca si cele ale soroace lor de pomenire. In cazul in care cineva s-a sinucis, preotul merge doar la groapa, care de obicei se sapa intr-o margine a cimitirului, nu la rand cu ceilalti parohieni, si aici savarseste doar un trisaghion (canta „Sfinte Dumnezeule” de 3 ori). Aceasta practica se aplica in toata Biserica noastra si asupra ei Sfantul Sinod nu a mai luat vreo hotarare, avand la baza o dispozitie canonica, dar din pacate ea nu este mentionata in Panihida sau Molitfelnice ori Agheasmatare (Panihida, Molitfelnicul si Agheasmatarul sunt cartile care cuprind slujba inmormantarii).

Unii sunt de parere ca s-ar putea face o slujba sumara cu aprobarea episcopului, numai la mormant, fara a fi dus in biserica, celor sinucigasi a caror moarte ar avea motive de ingaduinta, cu conditia, ca preotul sa nu faca necrologul (slujba de inmormantare), ci numai sa vorbeasca de pacatul sinuciderii cu scop moral si pastoral („Mai buna este moartea decat viata amara sau decat boala necontenita” – Sirah 30,17; vezi si Filipeni 1, 21-30).

In ceea ce priveste insa aplicarea practicii de a nu se face slujba inmormantarii celor sinucisi, trebuie sa observam ca sunt doua feluri de situatii pe care preotul trebuie sa le cunoasca si anume: sinuciderea cu buna stiinta sau cu mintea intreaga si sinuciderea alienatilor mintali, despre care si canonul mentionat, 14 al Sfantului Timotei al Alexandriei, face pomenire si distinctie. De altfel si manualele de Liturgica fac aceasta diferentiere, pe cand Molitfelnicele si Agheasmatarele sau Panihida nu amintesc de nici una din ele si nici despre vreo interdictie pentru savarsirea inmormantarii sinucigasilor.

In completarea acestui canon, Pravila de la Targoviste sau Indreptarea Legii din anul 1652 se spune: “Sinucigasul de buna voie nu trebuie sa fie slujit sau pomenit la vreo slujba, caci si-a dat sufletul satanei ca si luda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav si iesit din minti poate fi slujit. Sinucigasul care s-a omorat din imputinarea sufletului, adica din frica de oameni, sau de persecutii, sau de boala care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit.” (cap. 250) Cand avem cazuri de sinucidere cu buna stiinta sau in integritatea facultatilor mintale, atunci ne conformam intru totul practicii indatinate in Biserica Ortodoxa de a nu acorda asistenta religioasa celor din aceasta categorie. Aceasta, pentru ca o asemenea fapta, de a-si lua singur viata, presupune o atitudine potrivnica lui Dumnezeu, necredinta sau ateism si dispret fata de credinta si randuielile bisericesti. Sinucigasul se substituie lui Dumnezeu care este singurul Stapan al vietii oamenilor, Cel Care ne da viata si Cel Care ne-o ia atunci cand EI socoteste. Chiar daca uneori suferinta, mizeriile, bolile si atitudinile ostile ale semenilor ating cote de nesuportat, nu avem voie sa ne luam viata pe care nu ne-am dat-o noi, pacatul deznadejdii fiind unul din cele mai grave pe care le savarsim, pacat impotriva Duhului Sfant si fara de iertare. “Cine pierde nadejdea in mila lui Dumnezeu, il necinsteste la fel cu cel ce se indoieste de existenta Lui”. “Iuda a jignit pe Domnul mai putin vanzandu-L, decat indoindu-se de bunatatea Lui; el a pierdut nu atat din pricina nelegiuirii sale, cat din pricina deznadejdii sale”, zice Fericitul leronim. Iata de ce celor care se sinucid, din necredinta sau deznadejde, nu li se savarseste slujba inmormantarii.

Cum insa aceasta categorie este foarte redusa si datorita in general instinctului de conservare, chiar si necredinciosii sau deznadajduitii isi iau cu greu viata si ramane sa credem ca majoritatea sinucigasilor fac acest gest necugetat tocmai fiindca nu sunt in deplinatatea facultatilor mintale. Pentru acestia, canonul mentionat ca si manualele de Liturgica Iasa a se intelege ca trebuie sa avem alta atitudine. Mai intai, canonul ne indeamna la o cercetare a cazurilor in speta spre a-i deosebi de sinucigasii de bunavoie sau cu stiinta. Asa cum se proceda odinioara, la cercetarile care se fac de catre organele de procuratura si cele medicale, ar trebui sa participe si pastorul sufletesc al enoriasilor. Daca se constata ca sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburarilor mintii, deci cel in cauza nu a fost in deplinatatea facultatilor mintale, cum se intampla in marea majoritate a cazurilor, socotim ca in asemenea situatii preotul poate savarsi inmormantarea dupa randuiala obisnuita, dar cu mult mai multa sobrietate si temperanta, ca un fel de pogoramant. In caz contrar, cand argumentele pledeaza pentru o sinucidere cu buna stiinta si cu mintea intreaga, preotul poate si trebuie sa refuze savarsirea inmormantarii. Cum insa pana in prezent, nu avem o hotarare expresa a Sfantului Sinod privitoare la aceste doua situatii si daca in cazul al doilea este ingaduita inmormantarea sinucigasilor, pentru a nu gresi, calea cea mai buna de urmat este aceea de a cere sfatul si binecuvantarea ierarhului locului, cu documentatie bine argumentata.

Bibliografie