Unde sunt golanii din Piata Universitatii? Neocomunistii din ultimii 22 de ani trebuie inlocuiti

Mugur Vasiliu: PIAŢA UNIVERSITĂŢII sau despre murdărirea singurului simbol al libertăţii post-decembriste

Au trecut aproape 22 de ani şi, iată că, prea puţină lume îşi mai aduce aminte de ceea ce a însemnat protestul studenţilor împotriva continuării comunismului în România, protest căruia i s-au alăturat, pe acea vreme, foarte mulţi intelectuali şi nu numai. Este foarte important de amintit că acest protest a fost primit cu mare ostilitate de întreaga clasă politică, precum şi de întreaga ţară, care era plină de „cetăţeni indignaţi”; iar televiziunea transmitea încontinu lucruri pe cât de mizerabile, pe atât de mincinioase despre participanţii la manifestaţia din Piaţa Universităţii.

Şi tot puţini sunt aceia care îşi mai amintesc că manifestaţia din Piaţa Universităţii a fost îndreptată împotriva noului comunism, care luase „faţă umană” – după expresia principalului responsabil pentru crimele începute în România în decembrie 1989, Ion Iliescu -, neocomunism care a îmbrăcat de atunci şi până astăzi tot felul de forme politice, cu tot felul de denumiri: FSN, PDSR, PD, PNL, PNŢ, UDMR, PC, PDL şamd. Toate la un loc, şi fiecare separat, nefiind decât oglindiri ale fărâmelor rămase după spargerea PCR, toate fiind infiltrate până în profunzime de securitate şi cadre ale fostului partid comunist.

Tehnica de reideologizare a clasei politice comuniste a fost prezentată de către Andropov, după cum ne spune Teodor Codreanu în volumul „POLEMICI INCORECTE POLITIC”, Editura Rafet – Râmnicu Sărat, 2010: „Nu ne mai poate însă înşela nimic după ce unul dintre stâlpii bolşevismului, Iuri Andropov, a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist. O reamintesc: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic. Iar cea mai bună ascunzătoare e să revină sub eticheta unui partid de „dreapta”. O asemenea subtilă metamorfoză a cunoscut, în ultimii douăzeci de ani, ceea ce s-a numit, la început, Frontul Salvării Naţionale”.

Deviza, care a tot fost pronunţată în prima perioadă a neocomunismului în România şi după care s-au întâmplat aceste false schimbări, este: „La vremuri noi – tot noi!”

Astfel că, studenţii, care au deschis balconul, şi cei care li s-au alăturat au protestat împotriva noului sistem (neo)comunism şi nicidecum împotriva unui singur partid, în favoarea altor partide. De altfel, Piaţa Universităţii a căpătat imediat cu începerea protestului denumirea de Zonă Liberă de Neocomunism. Este un lucru foarte important, care a fost denaturant în chiar timpul manifestaţiei, atunci când partidele istorice, fără a avea curajul să susţină public revendicările pieţei, încercau să se erijeze în susţinători – acest lucru se explică prin faptul că reprezentanţii oficiali ai neocomunismului, în acel moment, erau FSN şi Ion Iliescu, iar despre ceilalţi, care erau „în formare”, se ştia mai puţin. Trebuie să ne amintim că de la balconul Pieţii Universităţii – care era singura scenă a protestului – a vorbit un singur om politic, Corneliu Coposu, care a vorbit împotriva… legionarilor!

Sigur că partidele politice nu au fost susţinători ai protestului, iar Piaţa Universităţii sigur că nu a protestat doar împotriva unui partid; şi sigur că protestul nu a fost împotriva ideii de partid, aşa cum au acreditat şi continua să o facă multe voci. Ci, încă o dată, protestul a fost îndreptat spre sau către libertatea reală şi – în mod implicit şi explicit – împotriva întreg eşicherului politic din acel moment, care se trăgea în mod evident şi integral din partidul comunist. Chiar dacă pentru mulţi dintre români nu era prea clar care sunt „doctrinele” „noilor partide”, studenţii au înţeles foarte repede cum stau lucrurile şi au acţionat în consecinţă. Ca participant şi organizator al Pieţii Universităţii, depun mărturie că ştiam şi atunci precum ştim şi acum că România are nevoie, cu mare necesitate, de un partid politic care să conducă după normele organice ale poporului român – şi nu de variante de obedienţă financiar politică externă ale comunismului, ale capitalismului şamd. Cu alte cuvinte, România are nevoie de normalitate, de firesc, iar viaţa politică este cea care ar trebui să imprime şi să susţină această normalitate. Acesta a fost punctul de plecare şi aceasta a fost permanent direcţia Pieţii Universităţii, în 1989: libertatea ca formă de firesc în viaţa poporului român, între Hristos şi neamul românesc.

Şi, şi cu mult mai puţini mai ştiu că Piaţa Universităţii a fost suprimată în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990, prin violenţă extremă – numeroase crime şi mutilări – condusă şi controlată de puterea comunistă (sau neocomunistă) de la Bucureşti, cu sprijinul minerilor. Este suficient să spunem că în noaptea de 13 iunie 1990, Ion Iliescu a scos în stradă transportoarele blindate şi a tras cu muniţie de război în manifestanţi – cu alte cuvinte ce a făcut Ceauşescu în decembrie 1989, a fost doar o „simplă nebunie”. Venirea minerilor la Bucureşti – chemaţi şi dezinformaţi şi incitaţi la omor în mod criminal de către Ion Iliescu şi alte cadre ale fostului partid comunist, printre care şi Traian Băsescu, cadre care ne sunt nouă cunoscute astăzi ca „oameni politici democraţi” – este cea mai gravă acţiune de crimă organizată, îndreptată împotriva poporului român, de la lovitura de stat din decembrie 1989. Comunism înseamnă crimă.

Evident că nimeni nu a dat seamă de acest lucru, cum nimeni, de 22 de ani, nu a dat seamă de nici una dintre loviturile date sufletului poporului român şi statului român. De atunci şi până astăzi, neocomunismul s-a instalat în România, purtând mai multe nume de partide politice. Nu are nici un rost să înşirăm denumirile complete sau prescurtate ale partidelor care au fost, pe rând la putere sau în opoziţie în România; este mult mai simplu să spunem: toţi conducătorii României, din 1989 şi până azi, au fost sau sunt comunişti sau neocomunişti şi sunt responsabili de genocidul la care a fost supus întregul popor în această perioadă, precum sunt vinovaţi de înaltă trădare faţă de statul român de drept, la a cărui dizolvare asistăm în această perioadă – ca urmare a acţiunilor acestor conducători.

Astăzi, 23 ianuarie 2012, de mai bine de o săptămână în piaţa universităţii se desfăşoară o manifestaţie asupra căreia trebuie neapărat să stăruim în rândurile de mai jos. Pe 13 ianuarie, în zona Pieţii Universităţii au avut loc un fel de proteste foarte ciudate – de fapt nici nu au fost proteste, ci, în primele două zile, în mod evident au fost diversiuni totale. Credem că astăzi nu trebuie să insistăm asupra faptului că atât violenţele „manifestanţilor” – care nu au fost altceva decât oameni instruiţi special pentru acest fel de comportament – cât şi modul de intervenţie al forţelor de ordine – care au sprijinit aceste violenţe cu tot avântul – nu au nimic în comun cu Fenomenul Piaţa Universităţii din 1990. Şi totuşi, cu mare lejeritate, cei care au ocupat acel spaţiu se revendică de la protestul iniţiat de Liga Studenţilor, în 1990.

Este delirant, fiindcă, pe de-o parte, ceea ce se cere acum, în fosta zonă liberă de neocomunism, vizează un partid – PDL – şi un personaj care ocupă postul de preşedinte – Traian Băsescu, despre care se spune că sunt vinovaţi pentru locul unde se află acum România – adică, în prăpastie; iar pe de altă parte, piaţa este o parte dintr-o acţiune amplă, concertată, susţinută de cealaltă parte a „clasei politice”. Ei bine, cine sunt cei care spun şi susţin aceste lucruri?

E absolut inacceptabil pentru o logică de om normal, dar este real: cei care au distrus ţara până la Traian Băsescu, cei care au furat şi au nimicit poporul român împreună cu Traian Băsescu, în ultimii ani; ei bine: ei sunt cei care strigă cel mai tare şi care ne transmit, tuturor românilor, cum că ei sunt mai curaţi decât lumina soarelui şi că ei nu mai pot suporta nenorocirea adusă peste ţară, de PDL şi Traian Băsescu. Altfel spus: PSD, care „a înfierat cu mânie proletară” protestul din 1990 şi a numit pe participanţi „golani” şi care a tras cu tab-urile în manifestanţi –în noaptea de 13 iunie 1990 -, cere puterii actuale să fie „democrată” şi „să ţină seama”, „să îndeplinească” cererile „străzii”.

Ce mai contribuie la acest delir sunt discuţiile din mass-media şi, nu mai puţin, cei care le fac. E ca într-un coşmar, care nu se mai termină: jurnaliştii şi analiştii politici care “înfierau” public – sau popular – protestul studenţilor, de exemplu Cristian Tudor Popescu sau Corina Dragotescu şamd, debitând cele mai abjecte minciuni, într-o manieră remarcabil-analfabetă; tot ei sunt cei care acum pronunţă cuvinte de apreciere pentru manifestaţia Piaţa Universităţii din 1990, tocmai ca – prin aceasta – să susţină – astăzi – această diversiune, pe care o găsesc şi „îndreptăţită” şi „legală” şi „democratică”.

Realitatea este că nici un român nu mai poate suporta nenorocirea în care se află România astăzi, dar, în acelaşi timp, nici un român sănătos la cap, nu uită că această nenorocire ne vine de la întreaga clasă politică – începând cu Ion Iliescu, cel care de exemplu l-a crescut şi susţinut pe Traian Băsescu, şi cu partidul FSN din care s-au desprins – cu program – toate celelalte partide politice, din 90 până acum.

Atenţie: din 1990 şi până acum sunt exact aceiaşi oameni la cârma ţării – care se află fie la guvernare, fie în opoziţie! PDL-ul nici nu exista când România începuse căderea liberă, iar PNL-ul a fost permanent la guvernare – de altfel alianţa lui cu partidul socialist condus de păpuşa lui Ion Iliescu este relevantă: în România socialismul, liberalismul şi conservatorismul sunt acelaşi lucru! Despre UDMR este inutil să vorbim: curvăsăria politică a acestei facţiuni şovine antiromâneşti este evidentă din 1990 şi până acum. Nu este nici un fel de susţinere a PDL-ului, ci de susţinere a realităţii şi de atragere a atenţiei asupra acestei noi lovituri de stat, înscenată cu ajutorul nemijlocit, sau mai bine spus prin mass-media întreagă. Şi dacă, în 1989 a fost cumva mai simplu – fiindcă exista o singură televiziune şi un singur regizor, în persoana lui Sergiu Nicolaescu – astăzi se vede cu mare claritate cum toate mijloacele de transmisie în masă ascultă de o singură comandă. Nu este un lucru simplu: se dă impresia unei mişcări naţionale de masă – câtă vreme în stradă sunt cinci sute de oameni – pentru a se induce ideea de schimbare legitimă, pentru o lovitură de stat. Toţi moderatorii şi analiştii fac acest lucru, în acest moment. Ar fi interesant de înregistrat aceste emisiuni pentru a le pune faţă în faţă cu realitate, doar puţin mai târziu.

Aceasta este realitatea: toate partidele politice din 1990 şi până acum sunt formate din foştii comunişti sau din neocomunişti – unii chiar copii de sânge ai unor mari bolşevici din perioada stalinistă – şi formează o castă dizolvantă şi omogenă neocomunistă, un zid care nu a permis nici unei singure formaţiuni politice din afara bolşevismului să pătrundă în „politica românească”. Şi care, desigur nu va permite nici de acum încolo. Aceasta fiindcă, politica românească este astăzi înţeleasă ca practicarea hoţiei, dizolvarea statului român şi desfiinţarea poporului român.

Care este starea românilor, acum, după 22 de ani în care s-au succedat la putere şi FSN şi PNL şi PNŢ şi UDMR şi PC şi toţi ceilalţi care acum aruncă integral vina asupra unui singur partid şi asupra unui singur om, nemaiavând răbdare să le vină rândul la conducere?

Am mai spus aceste lucruri. Analizând situaţia de fapt a societăţii româneşti, în aceste momente, am ajuns la concluzia necesităţii atenţionării poporului român, oriunde s-ar afla acesta, cît şi a ierarhilor şi părinţilor duhovniceşti, asupra pericolului în care se află însăşi existenţa neamului românesc. Puterea politică în România comunistă şi neocomunistă nu are nici cea mai mică legătură cu structura intimă spirituală şi culturală a poporului român, ceea ce ne dă îndreptăţirea să afirmăm că des-fiinţarea statului român şi exterminarea poporului român au devenit politică „naţională de stat”, după cum urmează: Cititi continuarea pe Axa.info.ro