Ostrovul sau întoarcerea filmului risipitor

“Mi se pare că scopul artei este de a pregăti spiritul uman să perceapă binele.”

Un pelerinaj la cinematograf… Cam aşa ar putea fi rezumată vizionarea Ostrovului, în spaţiile în care filmul rulează pe marile ecrane. Pentru ceilalţi, e un fel de pelerinaj în faţa monitorului sau a micului ecran. De ce? Pentru că filmul ne oferă nu doar secvenţe din viaţa unui imaginar nebun pentru Hristos contemporan cu noi, ci ne oferă pur şi simplu fragmente de linişte… La limită, se poate spune că nu avem de-a face cu un film, ci cu un antifilm. Pentru că dacă, de exemplu, filmele pe teme sociale, şi chiar şi unele religioase, reuşesc să împrăştie minţile spectatorilor, Ostrovul e un film rugăciune.

Şi face asta nu prin secvenţele în care, în biserică sau în afara ei, se rostesc rugăciuni. Ci prin celelalte, în care spectatorul este introdus în Împărăţia liniştii iubitoare, în afara frământărilor obişnuite. Există o avalanşă de predici care au drept scop îndepărtarea credincioşilor de influenţa filmelor, întrucât acestea promovează modele îndoielnice, ironizează credinţa, batjocoresc virtutea. Nici una din criticile de acest gen nu se poate aplica Ostrovului. De altfel, filmul circulă chiar şi în spaţiul monahal, arătând că monahii nu fug de filme, de calculatoare şi de aparatura audio video pentru că ar fi rele în sine. Nu e nevoie de filme în mănăstiri, nu e nevoie de un aggiornamento prin care spaţiul monahal să fie reeducat cu ajutorul produselor în serie ale cinematografiei. Dar Ostrovul este altceva…

Ce anume? E greu să prezinţi un film fără să răpeşti spectatorilor o fărâmă din emoţia descoperirii lui. Nu vom face o astfel de crimă… Aşa că vom vorbi despre percepţia filmului.

Credinciosul obişnuit a fost pur şi simplu fascinat de film. Comentarii pe site-urile de internet, discuţii după slujbe, în conferinţe. Faptul că a fost vizionat de mare parte din populaţia adultă a Rusiei – după unele estimări de mai mult de jumătate – arată nu doar faptul că unii se regăsesc în film, în diferite ipostaze. Arată că filmul pune degetul pe rană, oferind soluţii diferitelor tipuri de crize cu care ne confruntăm. De fapt, arătând că prin Hristos şi prin ascultarea de Biserică găsim răspuns tuturor întrebărilor noastre.

Credincioşii cu gusturi intelectuale rafinate au putut găsi diferite noduri în papura Ostrovului. Faptul că filmul a fost făcut cu un buget mult mai mic decât producţiile americane de succes nu rezistă ca justificare. De altfel, Patimile după Mel Gibson, realizate tot cu un buget mic, au reuşit să cucerească mult mai uşor spectatorii. Problema este că tocmai prin defectul său aparent filmul Ostrovul dobândeşte valoare: el nu este un film palpitant, de acţiune – deşi are momente de tensiune maximă, dar nu este nici plicticos. El prezintă liniştea vieţii ortodoxe, liniştea duhovnicească în faţa căreia agitaţia acestei lumi păleşte.

Un critic de film aprecia mai mult filmul lui Kim Ki Duk Primăvara, Vara, Toamna, Iarna… În timp ce spiritualitatea asiatică este prezentată într-o gamă cinematografică variată, practic mărturia ortodoxă se află într-o etapă de pionierat. Andrei Rubliov al lui Tarkovski e unul din puţinele filme care au pregătit terenul…

I se reproşează Ostrovului că e o producţie tezistă, care plictiseşte prin mesaje creştine. Despre rugăciune, boală, spovedanie, moarte… Nu e un film misionar, e un film pastoral am putea spune, adresat mai ales spectatorilor credincioşi (de altfel, comportamentul unui nebun pentru Hristos e lesne de înţeles chiar de fiii Bisericii, cu atât mai mult de cei din afară…). Filmul şochează prin simplitatea lui. Ne arată o lume în care Dumnezeu lucrează în chip minunat. Ne cheamă, de altfel, să vedem cu alţi ochi lumea în care trăim. Şi pe care o credeam pustie…

Piotr Mamonov, născut la 14 aprilie 1951, a făcut part din trupa rock Zvuki Mu, fiind unul din puţinii cântăreţi ruşi din vechea URSS care au avut faimă internaţională. A colaborat cu Brian Eno. A scris, a produs şi a jucat în one-man-show-uri de teatru, devenind un nume de prestigiu. Cel mai cunoscut rol al său a fost în filmul Taxi Blues, pentru care regizorul Pavel Lunghin a obţinut Best Director Prize la Festivalul de la Cannes din 1990. Acum zece ani Mamonov a părăsit viaţa publică şi tumultul Moscovei, ducând o viaţă retrasă. Motivul: a înţeles deşertăciunea lumii acesteia şi valoarea vieţii în Hristos…

“Când am împlinit 40 de ani, m-am trezit şi am început să îmi pun întrebări importante. Când locuieşti într-un oraş eşti expus la multe ispite. Trebuie să lupţi împotriva poftelor tale”. “În acea vreme (1990), părea că cel mai important lucru în ţară era să devii membru al aşa-numitei lumi civilizate. În zilele noastre, mai mult decât atât se caută rezolvarea problemelor lăuntrice.”

“Pavel Lunghin ne duce pe noi, spectatorii stresaţi şi fugăriţi de deadline-uri, într-un spaţiu din afara vremurilor noastre, în care timpul îşi recuperează dreptul de a curge în tăcere, între pământ şi cer, marcând şi schimbând viaţa oamenilor, îngăduindu-le răgazul de a-şi găsi rostul şi iertarea.”

“Arta este capacitatea de a crea, este reflectarea în oglindă a gestului Creatorului. Noi, artiştii, nu facem decât să repetăm, să imităm acest gest. Creaţia este unul dintre momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea, n-am crezut niciodată într-o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu. Sensul artei este rugăciunea, este rugăciunea mea. Dacă această rugăciune, dacă filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atât mai bine. Atunci viaţa mea îşi va căpăta întregul sens: acela, esenţial de a servi.”

“Propovăduind veşnicul adevăr al lui Hristos unor oameni care trăiesc în nişte condiţii istorice schimbătoare, Biserica realizează acest lucru prin intermediul formelor de cultură specifice timpului, naţiunii, diferitelor grupări sociale.

Ceea ce a fost conştientizat şi trăit de unele popoare şi generaţii, uneori poate fi descoperit din nou de ceilalţi oameni, devenind ceva intim şi uşor perceptibil pentru ei.

Nici o cultură nu poate fi considerată unica acceptabilă pentru exprimarea mesajului spiritual creştin. Limbajul cuvintelor sau cel al chipurilor prin care este exprimată evlavia, metodele şi mijloacele lui, în mod firesc se schimbă odată cu mersul istoriei deosebindu-se în dependenţă de contextul naţional şi de orice alt context. (…)

Biserica se foloseşte de diferitele părţi ale culturii pentru a exprima adevărul creştin. Iconograful ortodox, poetul, filozoful, muzicianul, arhitectul, actorul şi scriitorul apelează la mijloacele artei pentru a-şi exprima experienţa înnoirii lor spirituale, pe care au dobândit-o şi pe care doresc să o împărtăşească şi celorlalţi.

Cultura profană este capabilă de a fi vehicul al evlaviei. Şi acest lucru este deosebit de important în cazul în care slăbeşte influenţa creştinismului din societate, sau când autorităţile civile intră într-o luptă deschisă cu Biserica”.

(Extras din “Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, document care prin decizia Sinodului arhieresc din anul 2000 este studiat în seminariile şi în facultăţile de teologie ortodoxă din Rusia.)

| Danion Vasile Blog

Cititi si: Parintele Dan Badulescu si maica Ecaterina Fermo: In apararea filmului-eveniment Ostrov