Florin Stuparu, la 6 luni de la trecerea la Domnul. Iarăşi despre libertatea întru Adevăr şi democratica robie

Am mai spus-o în aceste pagini, dar se cuvine zis iarăşi şi iarăşi: libertatea şi adevărul nu sînt realităţi sociologice sau politice, nici abstracţii filosofice. Sînt realităţi teologice, dumnezeieşti. Căci Dumnezeul Treimic a zis (şi a făcut): „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră!” – adică liber şi raţional, după Sfinţii Părinţi. Altfel spus, libertatea, adică voinţa proprie, este o însuşire dumnezeiască a omului dată dintru început; ea nu trebuie căutată şi dobîndită prin osteneală proprie, ci doar folosită în scopul cel bun, adică întru ascultarea lui Dumnezeu, Care e însăşi libertatea. Zice Sfîntul Grigorie de Nissa:

„Acela care l-a făcut pe om spre a fi părtaş al bunătăţilor Sale şi care i-a sădit în fire rîvna spre cele bune, pentru ca dorinţa lui să fie îndreptată mereu către Făcătorul său, nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai frumos şi mai de preţ bun, adică de darul libertăţii. Căci, dacă asupra vieţii omeneşti ar fi stat vreo silnicie, s-ar fi schimonosit chipul omului în acea parte, înstrăinîndu-se de Întîiul Chip [prototipul] după Care a fost făcut, din pricina neasemănării acelei părţi a omului cu Întîiul Chip. Într-adevăr, o fire supusă unor silnicii cum ar mai putea fi numită «chipul» Celui care împărăţeşte? Ei bine, fiinţa care se aseamănă în toate privinţele cu Dumnezeu trebuia să aibă neapărat în firea sa voinţa neatîrnată şi pe deplin liberă, pentru ca împărtăşirea la bunurile dumnezeieşti să-i fie ca răsplată a faptei sale celei bune.” Şi arată acelaşi Sfînt Părinte că, într-adevăr, „trupul este [ar trebui să fie, după cum s-a şi zidit] rob al sufletului. Dar sufletul, prin puterea cugetului, se mişcă liber în toată zidirea, ridicîndu-se pînă la ceruri şi coborîndu-se în adîncuri, străbătînd întinderea pămîntului şi pătrunzînd sub acesta, cîteodată ajungînd cu mintea pînă şi în jurul minunilor cereşti, fără să fie deloc îngreunat de povara trupului.”

Strămoşul Adam s-a folosit însă rău de libertatea sa (chiar aceasta fiind o dovadă că el a fost zidit liber, căci „răul se naşte în lăuntrul omului la libera lui alegere, luînd fiinţă atunci cînd sufletul se îndepărtează de bine”, precum zice acelaşi Sfînt Grigorie de Nissa). Astfel, Adam (şi, odată cu el, omul ca fire) şi-a pierdut libertatea firească, ieşind de sub ascultarea Făcătorului său şi făcîndu-se de bună voie rob al Satanei. Cum s-a întîmplat aceasta, arată cel mai bine Sfîntul Grigorie Teologul:

„Pe vieţuitorul acesta [pe om], Dumnezeu l-a pus în Rai (oricare a fost Raiul cîndva), cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să fie nu mai puţin al celui ce îl alege (al omului) decît al Celui ce a dat seminţele [binelui] (al lui Dumnezeu); lucrător de pomi nemuritori: poate de gîndiri dumnezeieşti, fie mai simple şi mai de jos, fie mai desăvîrşite şi mai înalte; gol cu simplitatea, şi cu nevicleşugul, şi cu viaţa cea fără de meşteşug (care nu avea trebuinţă de meşteşuguri) şi fără de tot acoperămîntul şi apărarea; căci astfel trebuia să fie cel ce s-a zidit dintru început. Şi îi dă lui o lege, ca o materie şi pricină a stăpînirii de sine [a voinţei sale libere]: iar legea era porunca din care pomi (adică gîndiri dumnezeieşti) trebuia el să se împărtăşească şi de care să nu se atingă. Iar acesta era «pomul cunoştinţei», care nu s-a sădit rău  întru sine [de vreme ce Dumnezeu nu a făcut nimic rău]. Ci pomul era bun dacă omul s-ar fi împărtăşit de el în bună vreme. Căci pomul era privire (adică gîndire) înaltă – după socoteala mea – la care le este fără primejdie a se sui celor ce sînt mai desăvîrşiţi cu deprinderea [cu «experienţa», iar Adam abia fusese zidit], dar nu era bun celor ce încă sînt mai simpli şi mai lacomi cu pofta, aşa cum nici hrana cea desăvîrşită nu este folositoare celor ce încă sînt cruzi şi au încă trebuinţă de lapte.”

Prin urmare, omul şi-a pierdut libertatea din clipa în care Adam şi-a urmat voia lui cea rea, cînd a călcat singura poruncă dată lui de Dumnezeu. Şi atunci a căzut în robia Satanei, a vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi în robia acestei vieţi muritoare. Iar el singur nu se mai putea răscumpăra, căci nici un rob nu se poate răscumpăra singur pe sine. Încît a fost nevoie ca Însăşi una din Persoanele Dumnezeirii, Dumnezeu-Cuvîntul, să Se întrupeze şi să răscumpere firea omenească din robia celui rău prin firea Lui omenească cea lipsită de păcatul strămoşesc şi prin moartea Lui cea necuvenită şi nedreaptă (căci moartea e urmarea păcatului).

Şi aici ne oprim puţin, pentru a desluşi o nedumerire. Căci oamenii se întreabă: De ce sîntem vinovaţi de păcatul strămoşului, de vreme ce nu noi l-am făcut? Şi trebuie să înţelegem că Făcătorul nostru a suflat duh de viaţă întru Adam, iar acest duh dumnezeiesc a trecut întru tot neamul omenesc din generaţie în generaţie. Cum zice Pavel, toţi am păcătuit întru Adam, pentru că în el s-a cuprins dintru început întreaga fire omenească. La fel, prin Noul Adam Hristos, Care nu S-a născut din împreunare bărbătească, toată firea omenească a fost zidită din nou şi răscumpărată de păcatul strămoşului.  Iar nouă ne-a rămas doar să ne liberăm de păcatele proprii, de voia noastră cea rea, aceasta fiind lucrarea vieţii creştine.

A fost greu însă ca oamenii, prinşi vreme de 5508 ani în minciuna Satanei şi ţinuţi de păcatul strămoşesc şi de patimile proprii, să mai înţeleagă nevoia acestei răscumpărări şi nevoia unui Răscumpărător, atunci cînd Acela S-a întrupat. Păgînii nici nu visau la aşa ceva, iar Iudeii aşteptau (ca şi acum) un mîntuitor pămîntesc, de fapt pe Antihrist. De aceea „zicea Iisus către Iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămîne în cuvîntul Meu, sînteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi [de păcat]” (Ioan 8:31, 32). Stihuri care se înţeleg aşa, după Sfinţitul Teofilact al Bulgariei:

„Iar auzind că «mulţi au crezut», să înţelegi că aceştia au crezut aşa prost şi cum s-a întîmplat; nu cum se cădea, ci ca şi cum le-a plăcut şi s-au odihnit pentru smerenia cuvintelor [lui Iisus]. Iar că nu erau credincioşi adevăraţi este arătat din ce grăia către ei: «Dacă veţi petrece întru cuvîntul Meu…» Căci ne dă să înţelegem că ei au crezut, însă pe deasupra, şi pentru aceasta nici nu petreceau în credinţă. Şi, văzîndu-i pe ei că erau în acest fel, arată că ştie inimile lor şi că Dumnezeu este. […]

Deci zice: Dar – dacă Mă veţi cunoaşte pe Mine, Care sînt Adevărul – Adevărul (adică Eu) vă va slobozi pe voi de păcate cu adevărat. Căci cel ce crede întru Cel ce ridică păcatul lumii s-a izbăvit cu adevărat de păcate. Deci – precum celor ce n-au crezut le-a zis că: «În păcatele voastre veţi muri!» – tot aşa celor ce petrec în credinţă le făgăduieşte slobozire de păcate [prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale].”

Se întîmplă însă că, de două mii de ani, Iudeii cei necredincioşi şi toţi necredincioşii propovăduiesc făţiş că libertatea se dobîndeşte tocmai prin săvîrşirea păcatului, adică prin săvîrşirea nestingherită a patimilor trupeşti şi sufleteşti, între care cea mai înfricoşătoare e însăşi necredinţa! Şi ei strigă: Fraţilor! Libertate, egalitate şi fraternitate împotriva lui Hristos! Căci acest îndemn la răzvrătire împotriva Dumnezeu-Cuvîntului întrupat, propovăduit făţiş de revoluţia „Iluminaţilor” şi „Luciferienilor” de acum 300 de ani, e îndemnul puţin schimbat al Satanei de acum 7518 ani: Oamenilor, nu-L ascultaţi pe Dumnezeu, căci El vrea să vă ţină robi şi neştiutori!

Iar revoluţia este biruitoare azi în toată lumea: şi în aceea lipsită de darul botezului, şi în aceea botezată. Omul s-a liberat desăvîrşit de sub stăpînirea Ziditorului şi Dumnezeului a toate, adică e liber să robească nestingherit Satanei şi propriilor patimi. Să ne gîndim, de pildă, că acum sîntem liberi (e chiar bine, drept, cusher) să propovăduim sodomia în priveliştea întregii lumi, dar nu mai sîntem liberi să o împiedicăm, fiindcă am călca dreptul omului de a-şi pierde cu totul sufletul, de a se înrobi diavolului celui mare şi în această viaţă, şi în cea viitoare.

Cu alte cuvinte, niciodată nu am fost mai puţin liberi decît acum. Mulţi văd limpede şi vorbesc deschis de aceasta. Iată îngrijorarea (rece, de altfel, anemică şi formală) stîrnită de aşa-zisele „micro-cipuri”, de această stăpînire desăvîrşită a Statului „liberal” şi „democratic” asupra tuturor, încă de la naşterea fiecărui mic cetăţean. Este un fapt înfricoşător, cu adevărat! Nimeni nu spune însă că s-a ajuns aici fiindcă omul doreşte a fi liber întru patimile sale şi de fapt primeşte orice lanţ, orice îngrădire, numai pentru a dobîndi această libertate a robiei. (Ştim că, după „9-11 septembrie”, Americanii au fost întrebaţi ce vor: siguranţă sau dreptul la intimitate? Au ales siguranţa.)

Deci nu stăpînirea lumească ne stăpîneşte de fapt. Noi nu sîntem liberi pentru că nu înţelegem scopul acestei vieţi: acela de a ne libera de păcat şi deci de diavolul. Botezul – adică moartea şi învierea Mîntuitorului, pe care le încercăm prin cele trei cufundări în apa sfinţită – ne-a scăpat de păcatul strămoşului Adam. Urmează ca noi să ne liberăm de ale noastre patimi, dacă vrem, cum am zis şi cum zice acelaşi Sfinţit Teofilact:

„Hristos ne-a slobozit desăvîrşit din păcate pe noi, cei ce ne sfinţim şi ne ungem cu sîngele Lui prin botezul ce se face întru moartea Lui. Căci – după însuşi Pavel – toţi Creştinii care se botează «se fac împreună sădiţi cu asemănarea morţii lui Hristos» (Romani 6:3).”

Iar altundeva, Pavel zice aşa:

„Din El [din Dumnezeu-Tatăl] sînteţi voi, întru Hristos Iisus, Care S-a făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate, şi sfinţenie şi izbăvire [liberare]” (1 Corinteni 1:30). Loc care se înţelege aşa, tot după Teofilact:

„Pavel zice: Iisus Hristos, Cel prin Care ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu, ca unul ce este înţelepciune, ne-a făcut înţelepţi; ca sfinţenie, ne-a făcut sfinţi; ca drept, ne-a făcut drepţi; iar ca izbăvire, ne-a făcut slobozi. Şi, ne-a făcut înţelepţi, de unde mai înainte eram nebuni; ne-a făcut curaţi, de unde mai înainte eram necuraţi; ne-a făcut drepţi, de unde mai înainte eram păcătoşi; şi ne-a făcut slobozi, de unde mai înainte eram robi diavolului şi păcatului. Şi vezi rînduiala – o cititorule! Mai întîi, Hristos ne-a făcut înţelepţi, fiindcă ne-a slobozit din rătăcirea slujirii la idoli şi ne-a învăţat adevărul cunoştinţei de Dumnezeu; al doilea, ne-a făcut drepţi, fiindcă ne-a dăruit iertarea păcatelor; al treilea, ne-a făcut sfinţi, prin Sfîntul Său Duh; şi, în cele din urmă, ne-a dăruit deplina slobozenie de toate relele, încît sîntem datori a fi toţi cu totul ai singurului Hristos şi numai Lui afierosiţi [adică închinaţi]”.

Şi tot Pavel zice:

„Toate îmi sînt slobode, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sînt slobode, dar nu mă voi lăsa stăpînit de vreuna!” (1 Corinteni 6:12).  „Staţi aşadar întru slobozenia cu care ne-a slobozit Hristos şi să nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei! […] Căci voi v-aţi chemat spre slobozenie, fraţilor, nu­mai să nu daţi slobozenia voastră spre prilej trupului”  (Galateni 5:1, 13). „El ne-a izbăvit [ne-a liberat] din stăpînirea întunericului şi ne-a adus la împărăţia Fiului dragostei Sale, 14 întru Care avem izbăvirea şi lăsarea păcatelor” (Coloseni 1:13, 14).

Iar Teofilact adaugă la această din urmă zicere:

„Deci Dumnezeu ne-a izbăvit pe noi, care eram jos, în «stăpînirea întunericului», adică a rătăcirii şi a tiraniei întunecatului diavol. Căci Apostolul nu a zis că ne-a izbăvit «de întuneric», ci «din stăpînirea întunericului», fiindcă întunecatul diavol avea multă stăpînire şi tiranie asupra noastră. Căci rău ar fi fost cu adevărat şi doar a ne afla sub diavol, iar a ne afla sub stăpînirea şi tirania lui era încă mai rău. Şi nu a zis că «ne-a scos», ci că «ne-a slobozit» din stăpînirea diavolului, ca să arate că noi ne aflam luaţi de el în robie, şi cumplit ne ticăloşeam şi că apoi Dumnezeu, slobozindu-ne pe noi, cei atît de stăpîniţi de întunecatul diavol, ne-a mutat la luminata lumină a împărăţiei şi a teoriei [vederii] Sale.”

Aşadar, a fi liber înseamnă a cunoaşte adevărul, şi a-l propovădui şi a-l urma: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” Iar adevărul e Hristos, cum ziceam, „căci – după acelaşi Teofilact – lumină [adică adevăr] e Tatăl, lumină e şi Fiul, pentru că a luminat sufletele noastre şi le-a slobozit din întunericul necunoştinţei, ară­tîndu-L oamenilor pe Tatăl, pentru care şi zicea: «Eu sînt lu­mina lumii!»”

Modelul omului liber este deci Dumnezeu-Cuvîntul întrupat, Dumnezeu-Omul Hristos. Acesta a fost liber fiind fără de păcat şi împlinind pînă la capăt voinţa Dumnezeu-Tatălui, Dumnezeu fiind însăşi libertatea. De aceea a şi primit să fie prins şi legat, deşi ar fi putut să scape de ucigaşii Săi („Întoarce sabia ta la locul ei  [Petre], căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri! Sau ţi se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26:52, 53)) Apoi, odată prins, Mîntuitorul a fost liber şi la casa arhiereului şi în pretoriul lui Pilat, şi aceasta se vede din aceea că la o vreme nici nu a mai vorbit cu ei.

Iar cei care L-au urmat pe Hristos, deşi în temniţe de multe ori, au fost şi ei liberi asemenea Lui. Iată-l pe Pavel, care (de parcă nu-i ajunsese vremea petrecută în închisoare!) a cerut să fie dus la judecata împăratului Nero, deşi împăratul Agrippa al Iudeii voia să-l libereze (şi vezi la Faptele Apostolilor). Pavel care, întemniţat, vorbea teologie cu temnicerul Festus, iar mai tîrziu (cum citim în Viaţa lui) filosofa împreună cu însuşi Nero (nebunul filosof stoic amator, ucenic al lui Seneca).

Liberi au fost în temniţe şi ucenicii de mai tîrziu ai Mîntuitorului, Sfinţii Mucenici, dintre care mulţi s-au dus de bună voie la închisoare şi la moarte (de pildă, Sfîntul Ignatie Teoforul, sau Sfîntul Mare Mucenic Mina). Erau liberi fiindcă erau cu Hristos! Încît duhul lor, biruind neputinţa trupului, nu putea să fie ţinut între ziduri şi înlănţuit, ci zbura pînă la cer.

Şi tot aşa a fost pînă în vremile noastre. Iată de pildă  ce scria Vlădica Nicolae Velimirovici al Sîrbilor,  pe cînd era întemniţat în lagărul de la Dachau:

„De aceea îl bate Dumnezeu [pe om], ca să nu se piardă; îl dă să fie chinuit de oameni, ca să nu se dea Satanei în veac – pentru a se întoarce la Hristos, la Mărgăritarul lui, la Nestematul lui, cu a Cărui stră­lucire vedem calea în mijlocul nopţii ca şi la amiază, în robie ca şi în libertate, în nefericire ca şi în fericire.”

Deci cel mai liber dintre oameni este acela care a ajuns liber de patimi, precum adevăratul următor al lui Hristos, călugărul, care de cele mai multe ori se închide pe sine în locaşuri strîmte: în chilii, în găuri ale pămîntului sau trăieşte pe stîlpi. el este liber fiindcă împlineşte astfel cuvîntul Mîntuitorului, precum arată Sfîntul Ioan Gură de Aur:

„Cel ce dispreţuieşte patimile, îşi bate joc de barbari, pe cînd cel ce cade sub puterea patimilor va suferi rele mai mari decît de la barbari. Barbarul, cînd are putere, chinuie trupul, dar patimile muncesc sufletul şi-l rod din toate părţile. Barbarul, cînd are putere, dă trupul morţii vremelnice, în timp ce patimile îl dau morţii viitoare şi veşnice. Încît liber este cel ce are libertatea desăvîrşită asupra patimilor, şi rob este cel ce cade sub stăpînirea patimilor dobitoceşti.”

| Axa