De ce nu se rosteşte rânduiala Duminicii Ortodoxiei la români, aşa cum se face în întreaga Ortodoxie?

Se poate observa în Romania și în alte țari că modul în care se raportează cineva la Sinodiconul Ortodoxiei este ca un barometru al ortodoxiei credinței sale. Și nu degeaba!… Nu o dată am auzit la ecumeniștii de astăzi că nu este bine și frumos să anathematizeze Biserica pe cineva sau ceva etc. Dincolo de iubirismul și relativismul afirmațiilor acestora, trebuie spuse câteva lucruri. Atrag atenția că mai jos sunt câteva gânduri, remarci, punctări, nu vreo tratare exhaustivă științifică și ultimativă a problemei – așa cum se pare că au crezut unii.

Articolul de față nu răspunde la întrebările din titlu – care rămân mai mult retorice-, deși, mai nou, am dat de niște urme ale problemei. Știu că există un răspuns pentru întrebările acestea, știu că unii au și studiat un pic chestiunea lipsei Rănduielii pe la români, și îi invit cu această ocazie să publice sau măcar să semnaleze la secțiunea „Comments” eventuale linkuri către texte lămuritoare. Dacă ne trimit ceva vrednic de publicare, vom și publica. Desigur, unul dintre răspunsurile evidente este ecumenismul în diferitele sale forme, mai vechi și mai noi (Sf. Maxim Mărturisitorul se plângea deja în secolul al VII-lea d. Hr. de duhul relativismului și împăciuitorismului dogmatic ascus sub titlul de minimum sau minimalism dogmatic al mai marilor vremii lui, dar și al unora din veacurile trecute lui)… Unii spun că Rânduiala Sinodikon-ului nu ar fi fost niciodată inclusă în Triodul tradus în limba română, ci, doar, eventual, tradusă separat (cel puțin așa lasă să se întrevadă pentru viitor o notă din Triodul publicat la Neamț în prima jumătate a secolului XIX). Cine poate lămuri această problemă să o facă. Am primit între timp următoarea precizare de la un părinte cunoscător:

«Aşadar, pe scurt: Synodiconul nu a existat niciodată în nici un Triod slavonesc de prin părţile astea. Traducerile din sec. 17-18 ale Triodului, deşi au fost făcute din ellineşte, au respectat tipicul în vigoare pînă atunci, adică fără Synodicon. […] Cert este că textul din Molitfelnic [este vorba de Molitfelnic-ul vechi retipărit de Măn. Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil – Petru Vodă, n. noastră] este aproape identic cu cel pe care îl am dintr-un manuscris de la Arhivele Statului din Iaşi, şi care conţine o traducere de pe la 1890, făcută de un ieromonah din Iaşi. Atîta vreme cît nu am nici o siguranţă că aceasta este sursa (deşi se aseamănă pînă la identitate), nu cred că te interesează numărul manuscrisului, data traducerii şi traducătorul. După ştiinţa mea, acest manuscris ieşean este cel mai vechi text românesc al Synodiconului.»

Din câte știu eu, chiar acesta este textul, conform indicațiilor Molitfelnic-ului. Prin urmare, chiar dacă  „tipicul în vigoare până atunci”, adică nu Tipicul Bisericesc, ci obiceiul îndătinat în acele secole (nu știu de ce și de unde) pe la noi, nu obișnuia rostirea Sinodikon-ului, totuși se vede că preoții vremii erau precupați de această lacună de care erau conștienți până într-acolo încât se ajunge să fie tipărit separat (probabil, cine voia, putea să-l rostească, nefiind, însă slujba aceasta generalizată). După cum vom vedea mai jos, pe bună dreptate această preocupare este recurentă în modernitate, ajungând ca Sinodokon-ul să fie retipărit sau retradus în diferite variante, de diferiți clerici teologi erudiți.

Iată, însă, ce scria acum destui ani un teolog contemporan („În apărarea Prohodului” de Danion Vasile, text din Evanghelia versus Iuda, Sophia, 2006, retipărit în Biserica și dușmanii ei, Eugmenița, 2010):

«E foarte trist că din Triodul românesc lipseşte cea mai im­portantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bise­ri­cesc, e vorba de Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă în care sunt anatemizaţi nominal marii eretici şi sunt cinstiţi ma­rii sfinţi apărători ai Ortodoxiei. Celelalte popoare orto­do­xe au această slujbă, şi mari teologi – cum este Mitro­po­litul Hierotheos Vlachos – au scris mult despre impor­tan­ţa ei. Întrucât cultul bisericesc are un caracter catehe­tic, dacă va fi văduvit de amprenta dogmatică va avea roa­de pe măsură, credincioşii fiind mult mai uşor de atras în ghearele diferitelor rătăciri.

„În Triodul de la Neamţ (1833), deşi se încerca totuşi o res­pectare cât mai fidelă a traducerii greceşti, «nimic adău­gând sau scăzând, ci întocmai precum iaste [Triodul] cel Grecesc, afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pra­vo­slaviei şi a Cărţii Sfântului a toată lumea al Şaptelea So­bor, întru carea blestemă pre toţi ereticii luptători de Icoa­ne şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stă­tut în vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvântează pe toţi Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi Lu­minătorii carii s‑au nevoit şi până la sânge au stătut pen­tru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravo­slav­nicii împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi, ajutători şi apărători dreptei cre­din­ţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca Carte, fi­ind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n‑au fost tipărit[1], nici noi n‑am găsit de cuviinţă ca chiar în lo­cul lui în Duminica Pravoslaviei, pre cum iaste în cel gre­cesc, să se tipărească. Ci pentru oareşicare supţiri so­coteli (altfel spus: „lăsându‑ne amăgiţi de înţelepciunea lumii acesteia” – n.n.), am poruncit ca pe urmă în deose­bită filadă[2] să se tipărească” [55; 42].

Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune: „Ne este de­si­gur cu neputinţă să analizăm şi să tâlcuim toate lucrurile mi­nunate şi pline de semnificaţie din Sinodiconul Or­to­do­xiei. Cititorul va trebui să îl parcurgă cu băgare de seamă şi astfel îi va descoperi însemnătatea” [166; 177].

Salutăm, deci, re-editarea în Molitfelnic-ul vechi (necezurat, căci, după cum se știe, ultima ediție necezurată este cea din 1992) de către Mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil – Petru Vodă a rânduielii traduse la 1891 și pe care, deocamdată, o recomandăm ca variantă ortodoxă și din punct de vedere filologic (adică are limbaj bisericesc): https://apologeticum.ro/2010/02/21/sinodicon-ul-ortodoxiei-randuiala-din-duminica-biruintei-ortodoxieiprima-duminica-din-postul-mare/

Pentru o variantă istorico-critică mai dezvoltată (ediția clasică istorico-critică este cea a lui Jean Gouillard), în traducerea profesorului diac. Ioan I. Ică jr (însă filologic sunt ridicate obiecții la adresa cuvintelor alese; un exemplu ar fi calchierea franțuzită „Memorie eternă” în loc de „Veșnică pomenire” în variantă tipărită anii trecuți la Editura Deisis; dar mai sunt și altele) am găsit pe net postarea aceasta sau aceasta.

Vedeți și această traducere a păr. Dan Bădulescu (via limba engleză; de asemenea, încărcată pe un site și aici) și textul însoțitor lămuritor:

«Textul Sinodiconului Ortodoxiei a fost mult alterat de-a lungul secolelor, mai ales din cauza adăugării de material şi nume după restaurarea icoanelor din 843. Aceasta este situaţia textului ce este tipărit în mod curent în Triodul actual. Unii dintre ortodocşii contemporani mai zeloşi au inclus chiar condamnări ale unor lucruri cum ar fi „pan-erezia ecumenismului”. Este probabil imposibil să reconstruim exact textul original. Totuşi British Library posedă un manuscris, (BL. Additional 28816) scris în 1110 sau 1111 de monahul Andrei de la mânăstirea Oleni din Morea, care ne poate da o idee a scopului şi conţinutului originalului. În opinia lui Jean Gouillard, editorul ediţiei critice a Sinodiconului, „manuscrisul londonez este cu siguranţă unul din cei mai buni martori ai formei originale şi pur constantinopolitane ale Sinodiconului”. Manuscrisul îi era necunoscut atunci când a alcătuit ediţia sa şi a fost în consecinţă ignorat la modul general.

Acest text al Sinodiconului este scris la sfârşitul unui manuscris al Faptelor Apostolilor, Epistolelor şi Apocalipsei, cu titlul oarecum derutant „Definiţia [Horos] celui de-al 7-lea Sf. Sinod”. Textul Sinodiconului este scris frumos cu roşu şi negru şi ne-a parvenit însoţit de notaţia ecfonetică. Textul a fost intenţionat pentru a fi cântat cu solemnitate, aşa cum se citesc Apostolul sau Evanghelia, şi nu pur şi simplu citit. O serie de nume, mai ales cele ale lui Simeon Stâlpnicul şi Teodor Studitul, au o importanţă deosebită. Cuvintele „Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor. Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti!” sunt după cât se pare, specifice acestui manuscris. Cele 7 paragrafe numerotate sunt numerotate astfel pe marginea manuscrisului.

Traducerea întregului text (în engleză) este făcută de profesorul Andrew Louth, şi este folosită aici cu amabila sa permisiune, editată ca să corespundă cu aceea a BL. Adiţionalul 28816 de Arhimandritul Efrem, şi cu adăugirea în subsol a referinţelor scripturistice. Manuscrisul însuşi nu marchează în vreun fel special pasajele scripturistice. Cuvintele dintre parantezele drepte sunt adăugate de traducător (-ul englez) pentru a clarifica mai mult. Traducerea de mai jos a fost aranjată astfel ca să reprezinte, pe cât posibil, înfăţişarea manuscrisului, cu paragrafele şi rubricile sale. În manuscris apar litere mari de marcare.»

Desigur, tocmai faptul că nici nu poate fi recuperat textul originar, din sec. IX, pentru faptul că acesta a fost actualizat de multe ori în secolele următoare, ne arată faptul că și astăzi textul rânduielii ar trebui nu doar rostit, dar și actualizat. O altă variantă aici, cu niște actualizări binevenite la adresa ereziilor contemporane, incusiv cele generate de mișcarea ecumenistă, de ce New Age și practicile aferente (interesante discuțiile generate de acest text-propunere al cărui autor nu-l cunosc – cel puțin atâta timp cât nu se ajunge la concluzii aberante de o parte sau de alta. Toate aceste adaosuri ar trebuie făcute, în chip deplin, la nivel sinodal; unele, bineînțeles, nu sunt o noutate și se subînțeleg în vechile anatheme ale canoaneleor apostolice și ecumenice etc; eu m-aș bucura dacă s-ar generaliza la noi Sinodikon-ul chiar și în forma veche, printr-o decizie Sinodală – despre o binecuvântare implicită sau și explicită dată de Pastorala de anul acesta a Sf. Sinod al BOR vom reveni mai jos):

«Anatema celor care fac rugaciuni in comun cu ereticii si prolifereaza panerezia ecumenista. Anatema! (se zice de 3 ori)
Anatema masonilor si masoneriei! Anatema! (se zice de 3 ori)

Anatema papistasilor! Anatema!
Anatema penticostalilor! Anatema!
Anatema yoginilor! Anatema!
Anatema bioenergeticienilor si homeopatilor! Anatema!
Anatema iehovistilor! Anatema!
Anatema celor ce practica karate, rei ki, acupunctura! Anatema!
Anatema ghicitorilor si inselatilor vrajitori! Anatema!
Anatema mormonilor! Anatema!
Anatema celor ce l-au primit pe papa in Biserica si nu s-au pocait de aceasta! Anatema!
Anatema baptistilor! Anatema!
Anatema celor care fac rugaciuni in comun cu ereticii si prolifereaza panerezia ecumenista. Anatema!
Anatema masonilor si masoneriei! Anatema! (se zice de 3 ori)

Anatema celor ce spun ca noi crestinii ortodocsii ne-am inchina la acelasi “dumnezeu” la care se inchina papistii, protestantii, evreii si musulmanii! Anatema!

Tuturor ereticilor Anatema!

Anatema= in afara granitelor Bisericii- in afara invataturii Bisericii Ortodoxe- taiati din Trupul lui Hristos, lipsiti de comuniunea cu sfintii si Biserica, in mana satanei.»

Ultimele link-uri prezintă, deci, la un loc, traduceri ale diferitelor variante ale Sinodikon-ului, variante generate de faptul că în diferite epoci au fost adăugate noi anatheme asupra noilor erezii. Puteți vedea varianta din secolul XIV, în care sunt puse și condamnări la adresa adversarilor isihasmului etc. Să nu uităm că ereticii de azi sunt în continuare adversari ai isihasmului, ai învățăturii despre Dumnezeu, energiile necreate și îndumnezeirea omului. Catolicii și protestanții (incusiv diversele secte apărute în secolul XIX și mai apoi) au în continuare aceste probleme. În schimb, unii simt nevoia sa facă rugăciuni în comun cu ei.

Acum, revenind, trebuie spus că Sinodul BOR, prin Pastorala sinodală din anul acesta (2012), aduce aminte despre tradiția ortodoxă de a citit Anathemele asupra ereziilor și începătorilor ori adepților lor, apelând la un citat din Păr. Dumitru Stăniloae. Desigur, slujba Sinodikon-ului Ortodoxiei este și o slujbă de rugăciune pentru întoarcerea la Ortodoxie a celor căzuți în erezii și, de asemenea, este o slujbă de pomenire a celor care au apărat Dreapta Credință de-a lungul timpului!:

«Duminica Ortodoxiei e ziua a șaptea a Bisericii, odihna ei sărbătorească după victoria asupra haosului spiritual, prin așezarea temeiurilor adevărate ale existenței umane. Duminica Ortodoxiei este astfel, în fiecare an, sărbătoarea dreptei credințe în întregul ei, sărbătoarea biruinței adevărului revelat împotriva schimonoselilor mincinoase ale omului. De aceea se citește în Duminica Ortodoxiei lista tuturor ereticilor și se rostește anatema asupra lor (Părintele Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2005, p.51).»

Unii au redus-o doar la o slujbă de pomenire a binecredincioșilor împărați, episcopi, sfinți. Astfel, în ultima vreme, și în Grecia s-au dat directive ca în cadrul Rânduielii (care se face printr-o procesiune împrejurul bisericii, clericii și poporul având în mâini cruci și icoane, și fiind făcute patru opriri cu ectenii, ultima fiind cea din fața bisericii sau mergându-se înlăuntrul ei – unde se rosti textul Sinodikon-ului, anathemele ereziilor și ereticilor precum și pomenirile sau proslăvirile stâlpilor credinței drepte) să nu se mai rostească partea cu anathemele. Pot furniza și textul de tipic propus, pentru cunoscătorii de greacă – deși cred că nu este cazul. Desigur, așa cum s-a văzut, unii clerici se conformează noilor directive, alții nu. Depinde mult și de episcopul locului. Se cunosc cazuri concrete chiar și anul acesta în care unii au făcut așa și alții altfel. În Sfântul Munte, însă, lucrurile sunt clare în continuare! La fel au fost și sunt pentru diaspora tradiționalistă rusă, care a dat câtiva ierarhi cu viață sfântă – precum Sf. Ioan Maximovici – și ale căror decizii sinodale au fost pecetluite și de Sinodul BORu ca o condiție pentru reunirea cu ei. Ei au adăugat sinodal o anathema la adresa ereziilor teologiilor eclesiologice ecumeniste (condamnate sinodal, de altfel, recent, și de Siondul Bisericii Ortodoxe a Georgiei). Iată ce scrie același Danion Vasile în sursa menționată:

«Completa­rea a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ru­se din afara Rusiei[1], care s‑a întrunit la Vancouver, Ca­na­da, în 1983 şi care a avut o poziţie mult mai dură: „Ana­te­ma celor care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Bi­se­ri­ca Sa este împărţită în aşa‑zise «ramificaţii» ce se deo­se­besc în doctrină şi în felul de viaţă sau că Biserica nu exis­tă vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ra­mi­fi­caţiile» – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într‑un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tai­nele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euha­ristia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin ur­mare, celor ce cu bună‑ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti ere­tici înainte‑menţionaţi sau celor ce susţin, răs­pân­desc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dra­gostei fră­ţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor des­păr­ţiţi, să fie Anatema” [194; 16‑17].

Într‑una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teo­logie din Bucureşti, arhimandritul Efrem, stareţul mă­năs­tirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sino­di­conul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mă­năstiri şi în catedrale şi dacă n‑ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Or­todoxiei, fa­cem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecu­menice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dum­nea­voas­tră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al pă­rin­te­lui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bi­ne să‑l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Li­tur­ghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi ros­tim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pen­tru dreapta credinţă începând din timpul Si­noadelor şi ajun­gând până la Sfântul Grigorie Palama” [55; 173].

Prin urmare, în legătură cu toate acestea, intervine întrebarea: este o încălcare a iubirii de Dumnezeu și de aproapele rostirea  anathemelor? Rânduiala cuprinsă în Moltifelnicul re-editat de Petru Vodă este împresurată  și cu ectenii și rugăciuni pentru întoarcerea cu dragoste la Lumina Adevărului – adică la Ortodoxie – a ereticilor.

Iată câteva considerente legate de acest termen, considerente preluate dintr-un articol dedicat acestei teme (semnat Radu Alexandru), deși pot fi făcute unele comentarii și completări la adresa celor afirmate acolo (de exemplu, faptul că, în realitate, Rânduiala aceasta se face în fiecare parohie, nu doar în catedrale; sau amintirea necritică a nefastului moment al ridicării necanonice a anathemelor din 1054 asupra ereziilor papiste  în 1965 de către Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagoras [în realitate, niciodată nu se poate ridica anathema de pe niște erezii, ci doar de pe persoanele care se pocăiesc sincer de ereziile lor și se întorc în Biserică!]). Salutar faptul că se accentuează faptul că o anathema trebuie pecetluită inițial de un sinod. Mai jos sunt extrase doar niște pasaje care să lămurească ce este anathema:

«Anatema in Sfanta Scriptura

In Septuaginta, anatema a fost folosit cu doua sensuri: (1) ceva care este inchinat lui Dumnezeu si (2) ceva care este indepartat din cauza pacatului, a raului. In Levitic 27:28 anathema este traducerea ebraicului herem, un termen ce face referire la un ceva interzis, intangibil pentru oameni; caci jertfele aduse lui Dumnezeu nu puteau fi folosite pentru alt scop, erau dincolo de atingerea oamenilor. Astfel, anatema a ajuns sa insemne, in timp, mai degraba ceva separat, exilat, de neatins, decat jerfa propriu-zisa.

In Noul Testament anatema avea sa insemne indepartare, cum ar fi in Faptele Apostolilor 23:12, 23:14, 23:21 sau in Epistola catre Galateni 1:8-9.

Anatema in istoria Bisericii

In primele secole crestine, iar mai apoi in definitiile sinodale, anatema avea sa insemne o sanctiune severa indreptata spre cei care profesau comunitatilor crestine erezii. Dreptul de anatema din sanul Bisericii crestine a ereticilor si a celor ce nu respecta invatatura morala si dogmatica a fost stabilit de Sinoadele Ecumenice prin formula: “Sa fie anatema”.

Primul sinod unde este folosit cuvantul anatema e Sinodul de la Elvira din anul 306.

Un alt exemplu il reprezinta anatemele Sfantului Chiril al Alexandriei impotriva lui Nestorie din anul 431.

Cel mai cunoscut exemplu de anatematizare este cel care a stat la baza separarii dintre Biserica crestina din Rasarit si cea din Apus, prin actul de excomunicare (anatema) dat de papa Nicolae I (858-867), in 863, impotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaste Filioque. Fotie, la randul sau, excomunica (anatematizeaza) pe papa Nicolae I intr-un sinod tinut la Constantinopol, in 867 si nu-l mai recunoaste ca papa, condamnand in aceslasi timp si Biserica Romei, pentru ca trimisese misionari catolici in Bulgaria si introdusese si aici, in Simbolul credintei, formula Filioque. […]

Anatematizarea urmareste indreptarea

Sensul propriu al cuvantului anatema, in greca veche, desemna ceva care a fost separat spre a fi ridicat. Cuvantul este compus din “ana” – o prepozitie ce indica o miscare ascendenta -, respectiv “thema” – parte separata.

Proclamarea anatemei in Biserica are in vedere pe de-o parte, paza celor dinlauntrul Bisericii de invataturile gresite, iar pe de alta, salvarea ereticilor, pocainta si mantuirea lor. […]

Anatema lui Hristos

Tot mai multi oameni percep anatematizarea ca fiind un act “fundamentalist” al Bisericii. Din contra, noi spunem ca reprezinta un act fundamental, care, ca si in cazul unui organism viu, asigura mentinerea imunitatii interioare, pastrarea sanatatii.

Oricat de neplacut sau de dur ar suna in urechile omului modern – care si-a luat prostul obicei de a vorbi despre Ortodoxie ca despre ceva greu si plicticos – trebuie sa acceptam realitatea: in Biserica, “mladita” uscata este taiata, “smochinul neroditor” este blestemat. Daca nu in istorie, de catre Biserica, atunci, in mod sigur, de catre Hristos la Judecata Universala: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui” (Matei 25, 41).»

Îmi aduc aminte că am citit undeva o predică a Sfântului Ignatie Briancianinov despre folosul duhovnicesc al rostirii cuvântului anathema, cuvânt cu putere multă de a îndepărta gândurile de erezie și hulă din mintea puțin credincioasă o multora (o puteți găsi în Sf. Igantie Briancianinov, „Predici la Triod și Penticostar”, Ed. Sophia, 2003, pp. 33-37 în varianta de care dispun). Căci există și dracii teologi, dracii de Dumnezeu hulitoarelor erezii… Oare din acest motiv este atât de neplăcută rostirea acestui cuvânt de către unii, chiar „teologi” „post-patristici” ce se cred mai ortodocși și mai plini de iubire către eretici decât Sfinții Părinți? Poate și decât Hristos Însuși, care este Capul Bisericii, iar Biserica (prin Scripturi, Sf. Tradiție și Sinoadele Ecumenice primite de pleroma bisericească) este gura Sa?

………………………………

UP DATE: Pentru cei care contestă în continuare termenul anathema și practica Bisericii aferentă, mă întreb dacă sunt gata să conteste și Scripturile. Nu degeaba spune ce spune Sf. Ignatie Briancianinov. Tocmai duhul filosofesc al ereziei s-a extins până și asupra problemei teologice a anathemei! Mă tem că cine ezită sa dea anathemei erezia și pe eretici nu mai are mult până va contesta filosoficește până și Scripturile (de fapt, deja o și face!). Mă tem că nu mai are mult, și, să nu fie! va cădea și în apocatastaza origenistă sau de alt fel (să nu uităm de apocatastații moderni, de desfiițarea iadului în concepțiile unora dintre ereticii apuseni contemporani). M-aș bucura să încerce să-și ia inima în dinți și să facă ceea ce a făcut Teodoret al Cirului, care se codea să dea cu putere anathemei pe Nestorie la Sinodul III Ecumenic, dar care, când a spus, în final, anathema, a scăpat mai apoi și de gândurile potrivnice de la diavol, care  îl făceau să nu fie convins și să mai vrea să mai dea lămuriri despre motivul pentru care are rețineri. În problema ereziei nu încape filosofare și iconomie, pentru că sunt chestiuni de viață și de moarte. Cineva (un absolvent de master în teologie, aflat, desigur, sub influența teologiei „post-patristice”, care face ravagii și la noi), încercând să combată Rânduiala Sinodikon-ului (mai precis, cuiul lui Pepelea, rostirea Anathemelor), îmi zicea zilele trecute că „nu trebuie să preiau așa, de-a valma, ceea ce spun Părinții și Biserica” (și, iată, și Scriptura), ci „trebuie să gândesc cu mintea mea”. Și că „unul plus unu fac doi”. Ba chiar că „nu este de acord nici cu Molitfele Sf. Vasile cel Mare”. Eu i-am răspuns că la mine Unul plus Unu plus Unu fac Unu (și nu doi sau trei) și că dacă așa învață Sfinții Părinți eu așa fac, fără discuții! Să ne rugăm pentru el și pentru astfel de oameni! Rugați-vă și pentru mine! Cui i se pare că șade, să aibă grijă să nu cadă! Un Părinte din Pateric spunea că atunci când citește din Psaltire tot timpul se blesteamă pe sine, de vreme ce zice acolo „blestemat cel păcătos” și alte asemenea. Apropos, la catolici (și protestanți, probabil – dar eu știu sigur ce se petrece pe la unii catolici), s-au scos pasajele de blestem din Psaltire (sunt marcate cu altă culoare pentru a nu fi citit în cult)! Supără urechile subțiri… Iată o mostră din cuvântul Sf. Igantie Brinancianinov, cea despre Teodoret al Cirului și pățania sa cu anathema. Sper să citiți tot cuvântul său ținut chiar la Duminica Ortodoxiei:

«Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.

Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.

Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.

Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.»

Vedeți și citatele biblice de mai jos. La primul cred că ne putem regăsi mulți, precum părintele din Pateric ce se căia amarnic și se smerea citind Psalmii lui David…:

“Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Maran atha! (Domnul vine).”
(I Corinteni 16, 22);

“8. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! 
9. Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!“
(Galateni 1, 8- 9).

Deci, mantuirea nu este lucru de joaca, sentimentalisme, umanisme, relativisme new-age. A da anathemei o învățătură și pe cei care o propovăduiesc tragandu-i in intuneric și Iad pe mulți, este un gest de iubire de Dumnezeu si aproapele (dar și față de propria mânturie). Anathema dată de Biserică arată că îi pasă de cel anathematizat, așteptând ca acesta să se trezească, să conștientizeze faptul că se duce în iad și îi tărăște și pe alții acolo cu el.
Sf. Ioan Botezatorul de ce zice celor care vin la el „pui de vipera”, apoi „acum securea stă la rădăcina pomilor, deci orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Luca 3, 7, 9)? Dar iată și rezultatul imediat: „Și mulțimile îl întrebau, zicând: Ce să facem, deci?” (Luca 3, 10).
Prin urmare, sa plângem cu lacrimi amare pentru cei ce se pierd, dar să urâm cămașa de pe ei, adica erezia… Nu așa zice Scriptura? Așa făceau, cu siguranță, și marii sfinți care au avut dragoste dumnezeiască și compasiune pentru vrăjmași și chiar pentru diavol! Și le-au avut cu adevărat, până la sânge, precum Hristos (care, totuși, blesteamă smochinul neroditor sau zice caprelor: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui” cf. Matei 25, 41), nu ca noi! Credeți că Sf. Siluan Athonitul, pe care îl invocă unii ecumeniști, nu răspundea „Anathema” când se făcea în mănăstirea sa athonită Rânduiala Sinodikon-ului în Duminica Ortodoxiei? Dar Sf. Simeon Noul Teolog, omul Imnelor Dumnezeiștii Iubiri, care a mai și trăit în Constantinopol un secol și ceva după instituirea Sinodikon-ului?
Știți de ce o făceau? Explică tot Parinții, prin gțndirea și exemplul lor: pentru că ascultau de Hristos și de Sf. Apostoli, de Scriptură, de Sf. Sinoade Ecumenice, de canoane, de Părinții de dinainte, care îi născuseră în Dumnezeu și le predanisiseră aceste lucruri. Și pentru că nu se încredau în raționamentele lor, tocmai pentru că aveau minte îndumnezeită prin ascultare de Scripturi și Părinți! Nu oricine are masura de a iubi corect pe eretic sau pe diavol. Majoritatea covârșitoare a oamenilor iubesc greșit, pătimaș, bolnav! Nu reușesc să iubească pe păcatos, dar să urască păcatul lui – așa cum învață Sf. Isaac Sirul! Din acest motiv, atrage atenția și dl. J. Cl. Larchet într-o carte despre problema iubirii, Sf. Părinți nu cer dragostea asta cosmică (propovăduită atât de mult astăzi de diferitele spirtualități înșelate, din care diavolul a și dispărut, totul este numai lumină, deja ne aflăm în Eshaton ) pentru începători, ci atrag, din contra, atenția la marele pericol pe care o reprezintă pentru cei mulți! Unii l-au iubit din compasiune pe diavol și au ajuns să îl urască pe Dumnezeu. Există pilde destule în Pateric de mari pustnici înșelați de o astfel de dragoste greșită! Ori, gândirea umanist new-age-istă de astăzi, hrănită cu filme hollywood și soap-opera (telenovele), nu poate discerne diferența. Și de aceea, dacă vrem să ne mântuim, mai bine este nouă să facem ceea ce ne-au învățat Scripturile, Sinoadele și Sf. Părinți fără să mai cârtim.

Desigur, ca gest al iubiri de Dumnezeu (care este și Adevăr, nu numai Iubire, iar Iubirea fără Adevăr este ipocrizie) și aproapele, anathema trebuie dată cu durere și iubire pentru cel care se încăpățânează în refuzarea Adevărului și Iubirii, nu cu triumfalism ori vanitate. A fi Drept-Credincios este și un mare dar… Despre relația dintre anathema și iubirea de Dumnezeu și aproapele, vedeți și niște lămuriri ale Sf. Ioan Gură de Aur, care tâlcuiește, ispirat de Sf. Ap. Pavel, cuvântul acestuia „aș dori să fiu eu însumi anathema” (Romani 9, 3): https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2012/03/07/sf-ioan-gura-de-aur-despre-anathema-la-cuvantul-apostolului-„-as-fi-dorit-sa-fiu-eu-insumi-anatema-romani-9-3/

Iertați-mă și mă pomeniți și pe mine în rugăciunile voastre!

de Marian Maricaru| Blog de Dogmatică empirică