Ieromonah Savatie Bastovoi – Lansarea cartii Fuga spre campul cu ciori. “O carte despre nefericita intamplare, cand oamenii cautand acelasi lucru, totusi nu se inteleg”, datorita mandriei

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=S7vCIYUrBOk]

Extras din video: Nefericita intamplare cand oamenii, cautand acelasi lucru, totusi nu se inteleg. Crec ca principala pricina pentru care oamenii nu se inteleg intre ei ramane mandria. Mandria este o stare in care omul crede ca este mai drept, mai bun, mai destept decat celalalt. Iar varful mandriei este cand omul se crede chiar mai bun decat Dumnezeu si mai indreptatit sa hotarasca si sa actioneze cu privire la sine si la alti oameni, in aceasta viata. Cea mai mare pacoste in lume este mandria si cel mai rusinos si mai, pana la urma, neindreptatit pacat. Sunt fel de fel de pacate pe lumea asta, care se nasc din porniri firesti, care se imbolnavesc, dar pacatul mandriei n-are nici un fel de indreptatire. El face rau, fara vreo iertare si vreo nevoie pe care sa o aiba omul. Si cred ca despre asta este cartea asta pana la urma. Despre cum iti poti cheltui viata zadarnic, slujind niste ganduri mincinoase, care nu te reprezinta, dar si despre aceea cum dragostea acopera o multime de pacate.

(Fragment din romanul ”Fuga  spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă”. Ed. Cathisma, București 2012)

Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată? Iar acest camelionism nesuferit și pentru mine și pentru cei din jur l-am moștenit de la tatăl meu. Acest amestec de rău și bine este fără îndoială o boală care, atunci cînd nu-L ai pe Dumnezeu, poate motiva cele mai nesăbuite fapte. Cred că cele mai cumplite fapte în istorie n-au fost săvîrșite de oamenii răi cu desăvîrșire, ci de aceia care aveau în sine amestecat răul cu binele. Căci nu-i așa, cine ar urma un om rău cu desăvîrșire? Răul nu e atît de rău dacă nu are în el amestecat și puțin bine.

Odată, cînd am fost la Essex, am avut o discuție cu arhimandritul Zaharia, una din acele discuții care te urmăresc toată viața. Am ajuns să discutăm despre lacrimi pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lucrurile înalte, iar lacrimile sînt un rod al înălțimilor. Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, sîntem adevărați doar atunci cînd plîngem. Nu mai știu dacă această vorbă îi aparținea sau dacă a auzit-o de la duhovnicul său, părintele Sofronie, cert este că acest înțeles al omului nu-l mai auzisem, deși era atît de evident. Știu că se poate face o întreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plînsul este la fel de firesc ca și rîsul. Cred că ar trebui să plîngem cel puțin la fel de des precum rîdem. La un moment dat oamenii au început să considere plînsul ceva rușunos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că și rîsul poate trăda o slăbiciune. Mă gîndesc că Prorocul David, care era un ostaș neînfricat, plîngea de multe ori, mărturisind că pînă și așternutul și-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbații nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vînatului, nu mai sînt amenințați de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plîng. Această incapacitate de a plînge pare să fie singura calitate a bărbaților de azi.

Tata plîngea ușor și acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz și care vorbea tare. Dacă te chema să-ți spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar și cînd te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Și cu toate acestea plîngea la filmele proletare. Plîngea cînd vedea bătrîni săraci, copii flămînzi și îndeobște cînd vedea vreo nedreptate. Mămica rîdea de el. Acesta era singurul moment cînd mămica îl putea lua peste picior și el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuși doar atunci cînd plînge. Nu pot să uit fața dură a tatei cum se schimba atunci cînd plîngea la filme, ștergîndu-și ochii cu mîinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuși și era atît de curat și atît de bun. Restul era viața cu mizeriile ei, cu sărăcia și mîndria ei, cu tot ce e străin și însingurează pe om, ducîndu-l atît de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.

Sînt oameni care au plînsul în interior. Aceștia sînt cei mai frumoși oameni de pe pămînt. Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plîns măcar odată în viață, să plîngi de-adevăratelea.

Sînt atîtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinței curg sub luminile reclamelor, în orașele mari, în băi, în așternuturi, în mașini. Răsună atîtea răcnete de durere, atîtea suspine, dincolo de buletinele de știri, dincolo de talk show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizație cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plîns, să ne facă să credem că plînsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontinit și o grămadă de oameni își trăiesc adevărata condiție, aflîndu-se în cele mai sincere, cele mai sfîșietoare momente ale vieții lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimțire. Și doar atunci cînd suferința dă buzna în viața noastră, doar atunci perdeaua indiferenței cade de pe fața lumii. Lumea apare așa cum e ea, cu răul și cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decît prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.

| blogul ieromonahului Savatie Bastovoi