Sfântul Constantin cel Mare – un sfânt străromân

Constantin cel Mare, Sfantul Constantin cel Mare, a fost si ramane una dintre cele mai mari personalitati ale Istoriei. Etnic si spiritual a fost straroman in cel mai clasic sens al cuvantului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – si probabil cel mai mare – domnitor roman (1).

Crescut pentru a sluji si – posibilitatea nu se excludea niciodata in marile familii – pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legaturi tracice (numerosi istorici printre care si Nicolae Iorga afrima ca romanii sunt urmasii traco-iliri romanizati) – atat de sange cat si spirituale -, convertit la Ortodoxie dar pastrand in permanenta o linie diplomatica necesara, totusi fara a se departa de Dumnezeu, sinteza a geniului diplomatic si organizatoric roman si a entuziasmului si misticismului traco-ilir, Sfantul Constantin cel Mare ramane o pilda de neegalat in toata istoria Imperiului Roman si a celui Bizantin de limba greaca.

El s-a nascut la Nis (oras din provincia romana Moesia(2) si a crescut in complexul mediu al traco-romanilor si protoromanilor aflati la putere in Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexitati este faptul ca a trebuit, atunci cand tatal avid de putere si-a abandonat sotia – pe Sfanta Elena – sa se obisnuiasca a trai între mama vitrega, fiica a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romana) si mama sa adevarata. Este de mirare cum, in aceste conditii vitrege, a izbutit sa devina crestin, si inca unul de asemenea impresionanta dimensiune spirituala.

Desigur, nu trebuie sa idealizam in stil pietist imaginea Sfantului Constantin. Drumul sau catre Hristos a fost, ca la aproape absolut toti oamenii, un drum lung si greu in care ispitele au fost multe. El a fost multa vreme influentat de religia tatalui sau – pe care probabil, dincolo de nedreptatea facuta mamei sale – l-a iubit si admirat. Dar in final nu doar a acceptat crestinismul, ci s-a facut si propovaduitor al acestuia in tot Imperiul. si este cazul sa subliniem faptul ca a fost propovaduitor al Crestinismului, nu persecutor al altor religii. El nu a impus credinta sa nimanui, chiar daca si-a sustinut-o pe a sa si s-a straduit sa creeze armonie intre feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor crestine a facut-o treptat si cu multa diplomatie, evitand tulburarile, pe care le considera primejdioase pentru Imperiu (3).

In acelasi timp insa a avut grija si sa isi indeplineasca indatoririle crestinesti personale. Sa nu uitam ca mult admirata biserica Sf. Petru din Roma i se datoreaza, ca si cea din Lateran, ca si Biserica Sfantului Mormant (a Invierii) din Ierusalim, cea a Nasterii Domnului din Bethleem si cea a inaltarii de pe Muntele Maslinilor. Tot el a ridicat si alte locasuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia si Antiohia si le-a înzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat in Bizant cea mai vestita fiind biserica Sfintilor Apostoli (4).

Dar ceea ce confera domniei sale o semnificatie care este superioara pentru noi, romanii, celei general crestine, este acel act uimitor al mutarii capitalei de la Roma la Bizantul tracic.

Mutarea capitalei are o semnificatie aparte. Constantin cel Mare nu a fost singurul imparat ce ar fi avut nevoie de un post de conducere mai bine plasat decat Roma. Mai mult, au fost împarati care, prin asezarea preferentiala intr-o anumita localitate, fie ea Saruna (Salonic), Sirmium sau alta, au transformat respectiva localitate într-un fel de capitala personala (5). Gesturile acestea erau totusi extrem de limitate, neavand un caracter oficial si fiind putin durabile. Constantin a fost singurul care a indraznit sa faca acest gest incredibil: sa mute capitala Imperiului Roman de la Roma in alt oras al Imperiului. Roma era Orasul, era Capitala; toate drumurile duceau la Roma. Cum sa o inlocuiesti? Cu ce?

Nimeni n-ar fi indraznit, pentru nici un motiv militar sau administrativ, sa faca o astfel de miscare. Dar motivatiile lui Constantin cel Mare au fost mai profunde decat un simplu calcul militar sau administrativ. Roma era pagana. Constantin cel Mare era crestin. Avea nevoie de o Capitala crestina, nu de una pagana. Centrul de greutate al crestinismului de limba latina se afla in acea vreme in ceea ce mai tarziu s-a numit Dioceza Traciei. La rasarit, dincolo de Marea Marmara, elementul romano-tracic era mai slab. Acolo incepea amestecul de orientalism si elenism – ce furnizase Romei atatea surse de ratacire si delir – a se impune peste traco-romani si crestinism. Ca s-a dorit o capitala crestina este evident din multe puncte de vedere. In lipsa trupului, ridicat la cer, al Maici Domnului s-a ridicat Biserica Sfintilor Apostoli, unde s-a Incercat adunarea moastelor Sfintilor Apostoli. Nazuinta spre un Centru Crestin, spre o Capitala a Crestinilor este evidenta. S-au facut de asemenea eforturi de a se aduce relicve ale Maicii Domnului si alte relicve sfinte. S-a încercat ridicarea prestigiului Bizantului tracic, dandu-i-se numele celui ce era pentru pagani Pontifex Maximus, pentru crestini un sfant in viata, un aparator al credintei, si pentru toti laolalta un aparator al Patriei, un comandant extraordinar – Constantin.

Pentru Neamul Romanesc si pentru acea latura spirituala care este romanitatea Romanilor, mutarea capitalei la Bizant este deosebit de importanta. Din acest moment Vechea Roma, ostila si straina, este inlocuita de Noua Roma, simbol al tuturor aspiratiilor religioase, sociale si economice ale Romanilor. Bizantul post-bizantin detectat de Nicolae Iorga Isi are sursele In aceasta schimbare. Romania avea o noua Roma, Constantinopole, una care nu mai era dusman ci aliat, parinte, ocrotitor. Cel care cunoaste mentalitatea romaneasca privitoare la parinti – orice ti-ar gresi sunt ai tai – intelege de ce, chiar in timpul unor imparati nepotriviti, Romanii au privit spre Bizant cu mandrie.

Desigur, nu este locul pentru o analiza, fie si sumara, a rolului pe care l-a jucat Intreaga viata religioasa, politica, sociala, comerciala etc. in viata Poporului Roman. Trebuie Insa subliniat ca a fost initial un oras mai mult romanesc decat latin – paganesc – sau grecesc – idem – iar efectul sau asupra spiritualitatii romanesti a fost profund. si aceasta nu doar în formele pana acum cunoscute, relativ tarzii. Este locul sa reamintim totusi un element vital pentru intelegerea romanitatii noastre: centrul spre care Straromanii îsi îndreptau privirile nu era Roma, ci Noua Roma, Constantinopole (tarigrad). Romanitatea romaneasca a fost legata astfel intai de Biserica si tara (Romania/Romania), iar apoi de Constantinopole si regalitatea pe care o reprezenta. S-a evitat astfel efectul pe care l-ar fi putut avea mai apoi erorile Romei si influenta pe care aceasta ar fi putut-o avea prin Mitropolia Sarunei, subordonata ei atunci cand s-a reorganizat Biserica (5) si, depasind iar limitele lucrarii intr-un fel, deznationalizarea provocata de Roma in Dalmatia secolelor X-XI, de exemplu.

***

de preot Mihai Andrei Aldea, extras din Istoria românilor – Începuturi