Sinaxa Antiecumenistă a Clericilor şi Monahilor din Grecia arată abaterile şi samavolniciile legate de credinţa ortodoxă săvârşite de partiarhul Bartolomeu

Se impune convocarea unui Sinod Panortodox care să elibereze Biserica Ortodoxă din legăturile Ecumenismului, de care este răspunzătoare Patriarhia Ecumenică şi arhiereii şi teologii ecumenişti.

Scrisoarea Patriarhului Ecumenic adresată Arhiepiscopului şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei – prin care Patriarhul Bartolomeu cere înlăturarea şi închiderea gurii arhiereilor, stareţilor de mănăstiri, teologilor şi clericilor antiecumenişti, care dezaprobă faptul că arhiereii ecumenişti compromit instituţia Patriarhiei Ecumenice, dispreţuiesc şi încalcă Sfintele Canoane şi strică învăţătura ortodoxă – primeşte din partea Sinaxei Clericilor şi Monahilor răspunsuri bine argumentate prin nenumărate exemple.

Sinaxa Antiecumenistă a Clericilor şi Monahilor a dat un răspuns scrisorii pe care Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a adresat-o Arhiepiscopului Atenei, kir Ieronim, şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, prin care se cere înlăturarea Înaltpreasfinţitului Mitropolit al Pireului, kir Serafim, dar şi a oricărui alt Mitropolit şi a teologilor ortodocşi care se opun panereziei Ecumenismului pe care o promovează Fanarul şi Ierarhii ecumenişti.

Din partea Sinaxei semnează:

Arhimandritul Athanasios Anastasíu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor),
Arhimandritul Sarantis Sarántos (Parohul Sfintei Biserici a Adormirii Maicii Domnului din Amarusi, Attiki)
Arhimandritul Grigorios Hatzinikoláu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Gatzeas, Volos)
Bătrânul Evstratie Ieromonahul (Sfânta Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte Athos)
Protopresviterul Gheorghios Metallinós (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena
Protopresviterul Theodoros Zísis (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic)

În acest răspuns, pe care ὈρθόδοξοςΤύπος îl redă în întregime mai jos, Sinaxa Clericilor şi Monahilor arată următoarele:

1. Scrisoarea Patriarhului Ecumenic către Arhiepiscopul Atenei, kir Ieronim, este provocatoare şi neîntemeiată din punct de vedere teologic. Sinaxa îşi argumentează amănunţit afirmaţiile.
2. Scrisoarea patriarhală foloseşte „elemente” din ecleziologia Vaticanului, ca să se pronunţe împotriva Mitropoliţilor, teologilor, clericilor şi monahilor antiecumenişti, iar pe Arhiepiscopul Bisericii autocefale a Greciei îl tratează ca pe un simplu cleric din jurisdicţia lui.
3. Din lectura scrisorii patriarhale reiese clar că Patriarhia Ecumenică şi Arhiereii ecumenişti din jurul acesteia poartă convorbiri şi se roagă împreună cu eterodocşii, iar ortodocşilor le porunceşte să tacă.

În răspunsul Sinaxei sunt menţionate toate abaterile Patriarhului Ecumenic de la Sfintele Canoane, de la Tradiţia Ortodoxă şi, în consecinţă, de la Adevărul credinţei noastre. Se dovedeşte cu exemple că Arhiereii Ecumenişti, sub îndrumarea Fanarului, încalcă hotărârile Sinoadelor Panortodoxe. […] Deciziile panortodoxe stabilesc că Biserica Ortodoxă nu îşi are locul în forurile ecumeniste. Aceste decizii le aplică multe Biserici autocefale, dar nu şi Patriarhia Ecumenică, care, între altele îi acuză pe antiecumenişti că nu se supun deciziilor Sinoadelor Panortodoxe. De asemenea, deciziile panortodoxe au condamnat fără ocolişuri Uniaţia, cătă vreme Patriarhia Ecumenică a recunoscut-o, pentru prima oară în istorie.

Sinaxa Clericilor şi Monahilor enumeră şi alte încălcări ale deciziilor Sinoadelor Panortodoxe, făcându-se o menţiune specială asupra desconsiderării Sfintelor Canoane prin rugăciunile în comun şi coliturghisirile arhiereilor ecumenişti cu Papa şi cu alţi reprezentanţi ai ereziilor creştine. Se arată că trădarea Sfintelor Canoane de către Arhierei Ecumenişti şi de către Fanar a ajuns până în punctul în care Episcopi papistaşi participă în sfintele biserici ale Patriarhiei Ecumenice, în Duminica Ortodoxiei, la litania Sfintelor Icoane (o, cumplită confuzie şi batjocură!), câtă vreme Episcopul Prusei a declarat public, încălcând prin asta Sfintele Canoane, că rugăciunile împreună cu eterodocşii nu constituie o infracţiune canonică.

Acuzei Patriarhiei Ecumenice, potrivit căreia antiecumeniştii nu doresc dialogul cu eterodocşii, Sinaxa îi răspunde că doreşte ca dialogul să aibă loc „în cadrele bisericeşti şi canonice ortodoxe”, aşa cum a hotărât Sinodul Bisericii Greciei.

În continuare, dovedesc cu exemple că nu antiecumeniştii sunt cei care compromit instituţia Patriarhiei Ecumenice, ci, dimpotrivă, Arhiereii ecumenişti (vezi în amănunt, toate exemplele, în textul răspunsului).

Se dovedeşte că anatemele pe care le-a rostit Înaltpreafinţitul Mitropolit al Pireului sunt îndreptăţite şi că nu există primejdia schismei şi a tulburării unităţii Bisericii din pricina acţiunii antiecumeniste, ci, dimpotrivă, din pricina compromisurilor legate de învăţătură de credinţă pe care le fac Patriarhia Ecumenică şi Arhiereii ecumenişti.

În continuare, înfăţişează exemple de încălcări grăitoare ale învăţăturii de credinţă, din care reiese că participarea Bisericii Ortodoxe la Mişcarea Ecumenică se face recurgându-se la nenumărate compromisuri în multe chestiuni importante ale credinţei noastre ortodoxe neprihănite.

Consideră, în sfârşit, că Patriarhia Ecumenică, în scrisoarea către Arhiepiscop şi către Sinodul Permanent, ameninţă realmente Biserica Greciei că, dacă nu îi pedepseşte pe Arhiereii, teologii, stareţii şi clericii antiecumenişti, va convoca un Sinod Panortodox pentru a-i condamna la nivel panortodox.

Sinaxa Clericilor şi Monahilor doreşte şi se roagă pentru convocarea unui Sinod Panortodox în care Biserica Ortodoxă să se elibereze din legăturile Ecumenismului, în care sistematic unii vor să o încătuşeze.

Publicăm mai jos întregul răspuns al Sinaxei Antiecumeniste a Clericilor şi Monahilor la Scrisoarea Patriarhului Ecumenic adresată Arhiepiscopului şi Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, prin care cere eliminarea arhiereilor şi a teologilor antiecumenişti, avându-l în frunte pe Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pireului, kir Serafim. Iată textul complet al răspunsului Sinaxei la scrisoarea Patriarhului Ecumenic:

PROVOCATOARE ŞI, DIN PUNCT DE VEDERE ECLEZIOLOGIC, NEÎNTEMEIATĂ ESTE SCRISOAREA PATRIARHULUI ECUMENIC CĂTRE ARHIEPISCOP

Introducere
Stilul şi trăsăturile Scrisorii patriarhale

 În mijlocul Postului Mare, pe data de 16 martie 2012, Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a trimis o scrisoare către Arhiepiscopul Atenei, kir Ieronim, care abordează problematica Mişcării Ecumenice.

Scrisoarea patriarhală ne aminteşte de o altă scrisoare mai veche (din 2009), cu un conţinut asemănător, prin care Patriarhul condamna „Mărturisirea de credinţă împotriva Ecumenismului”, pentru că ar provoca, chipurile!, schismă în Biserică, şi cerea atunci aplicarea unor pedepse aspre împotriva promotorilor acesteia. Însă, harul lui Dumnezeu altfel a rânduit şi – slavă Domnului! – scrisoarea aceasta a devenit motivul ca pentru prima oară să se discute amănunţit, timp de două zile (15-16.10.2009), în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei evoluţia Dialogului Teologic Bilateral cu Romano-catolicii. În discuţia din Sinod s-au dezvăluit fapte şi date despre Mişcarea Ecumenică pe care Ierarhii noştri implicaţi în dialog le ţineau cu grijă ascunse. Sinodul nostru, acţionând corect, nu a condamnat „Mărturisirea de credinţă împotriva Ecumenismului”, nici pe promotorii acesteia, aşa cum abuziv i se ceruse de la Constantinopol. Nu face obiectul prezentei scrisori să comentăm acea decizie, membrii Sinaxei noastre au făcut acest lucru la momentul respectiv.

Însă, citind recenta scrisoare a Patriarhului Ecumenic şi văzând stilul în care este scrisă, nu putem să nu ne amintim de paragraful 6 al comunicatului Sinodului Bisericii Greciei (16.10.2009), prin care se adresează poporului credincios cu un cuvânt deosebit de emoţionant: Ierarhia „îi roagă pe credincioşi să aibă încredere în păstorii lui”. Este vădită diferenţa de ethos-uri şi stiluri dintre mai vechea decizie sinodală şi prezenta scrisoare patriarhală: Ierarhii greci, exprimând Biserica-mamă, se adresează fiilor ei. Episcopul, ca părinte şi nu ca tată vitreg, vorbeşte fiilor săi. Ierarhii Bisericii Greciei se adresează cu un deosebit respect faţă de persoanele credincioşilor şi înţeleg neliniştea îndreptăţită a poporului credincios al lui Dumnezeu pentru câte se uneltesc în Mişcarea Ecumenică. Din păcate, asemenea atitudini bisericeşti sănătoase nu putem găsi în scrisoarea patriarhală, ci, dimpotrivă, cu multă mâhnire constatăm poziţii clericaliste, de impunere, de închidere a gurii şi de reprimare a cuvântului, a luptei şi a neliniştii poporului lui Dumnezeu.

Să cercetăm însă elementele de bază ale scrisorii patriarhale.

1. Ecleziologie de la Vatican

Din păcate, documentul patriarhal, se sprijină pe elemente ale ecleziologiei Vatican-iene, potrivit căreia, un episcop, care este, chipurile!, „primul din Biserica universală”, poate să „se bucure de putere canonică supremă, deplină, directă şi universală în Biserică, putere pe care o poate exercita totdeauna în mod liber”!

Cum altfel ar putea fi interpretată pretenţia indirectă, dar limpede, a Patriarhului Ecumenic de a fi el cel care aprobă la care congrese teologice va trimite reprezentanţi Arhiepiscopul Atenei şi la care vor putea participa Ierarhii Bisericii Greciei?

Cum altfel poate fi interpretat stilul scrisorii patriarhale, al cărei autor se adresează Arhiepiscopului Bisericii Greciei ca unui simplu cleric din jurisdicţia sa? Este acesta stil de scrisoare către un „frate” de-aceeaşi-cinste, împreună-episcop şi chiar Arhiepiscopul unei Biserici Autocefale? Cugetul smerit al Arhiepiscopului Atenei trece cu vederea, desigur, adresarea verbală necuviincioasă faţă de persoana sa, însă problematica ordinii canonice în conducerea Bisericii impun respectul necesar faţă de întâi-stătătorul Sinodului Bisericii Greciei.

Cum altfel să interpretăm pretenţia Patriarhului Ecumenic ca Sinodul Bisericii Greciei să respingă şi să condamne ceea ce el consideră vrednic de condamnat?

Ne pare rău, dar, cu siguranţă, a scăpat atenţiei autorului scrisorii patriarhale că doar atunci când avem de-a face cu o încălcare a credinţei ortodoxe sau a Sfintelor Canoane, este îndreptăţit sau, mai bine spus, Patriarhul Ecumenic are obligaţia să acţioneze dincolo de graniţele jurisdicţiei sale şi să atragă atenţia asupra abaterii respective. Această obligaţie nu este însă un drept exclusiv al Patriarhului Ecumenic, ci este obligaţia şi dreptul oricărui episcop ortodox. Însă, o asemenea situaţie de abatere de la credinţa ortodoxă şi de la rânduiala canonică, care să justifice depăşirea limitelor jurisdicţiei sale, nu se probează cu date în documentul patriarhal. Prin urmare, scrisoarea patriarhală nu numai că încalcă Tomosul Autofecaliei Bisericii Greciei şi principii canonice statornice care guvernează Biserica Ortodoxă, dar vădesc şi devierea spre poziţii bisericeşti papistaşe.

În cazul nostru, de altfel, ca şi într-o mulţime de alte asemenea cazuri din zilele noastre, lucrurile s-au întors pe dos, de vreme ce nu oarecari laici şi clerici, ci însuşi Patriarhul Ecumenic şi Arhierei ai Tronului Ecumenic şi ai altor jurisdicţii, purced, prin faptele lor, la încălcarea Sfintelor Canoane şi contribuie, prin discursurile şi opţiunile lor, la stricarea credinţei noastre ortodoxe.

Sunt nevoiţi, astfel, poporul credincios, clericii şi monahii simpli să identifice abaterile de la credinţă şi de la rânduiala canonică şi să atragă atenţia asupra lor, ca unii care exprimă conştiinţa bisericească şi dogmatică ortodoxă (vezi Hotărârea Patriarhilor Răsăritului, 1848), atunci când, iată!, cei a căror datorie şi obligaţie de căpătâi este să vegheze asupra credinţei, adică Episcopii ortodocşi şi Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale, în afara câtorva cazuri izolate, evită să o facă în numele iubirii de fraţi, al politeţii, al ascultării prost înţelese, din pricina, chipurile!, respectului faţă de instituţiile bisericeşti şi a invocării unor condiţii speciale.

2. Cu eterodocşii dialogăm, iar ortodocşilor le închidem gura!

În documentul patriarhal se exprimă mâhnirea şi neliniştea Patriarhului „faţă de declaraţiile, manifestările şi, în general, mişcările din sânul Bisericii noastre, prin care se exprimă poziţii, aprecieri şi păreri care nu se potrivesc caracterului moral şi vieţuirii ortodoxe”. În continuare se precizează că problema constă în exercitarea „criticii… faţă de Dialogurile Teologice bilaterale şi multilaterale care se desfăşoară la întâlnirile intercreştine din Consiliul Mondial al Bisericilor, din Consiliul European al Bisericilor şi din alte organisme intercreştine asemănătoare”.

Cu tot respectul faţă de instituţia Tronului Ecumenic, ne întrebăm:

1. De când şi pe baza cărei rânduieli canonice, preocuparea poporului lui Dumnezeu pentru Adevărul credinţei şi pentru unitatea în Adevăr a Bisericii şi, în consecinţă, exercitarea unei critici cuviincioase şi argumentate a unor fapte şi discursuri ale conducătorilor bisericeşti constituie o încălcare bisericească canonică şi impune pedepsirea aşa-zişilor vinovaţi? Nu cumva s-a pricopsit şi Biserica Ortodoxă cu un papă infailibil, ale cărui decizii cu permit nici o critică?

2. Oare grija mărturisitoare a credincioşilor pentru temele credinţei nu ar trebui să îi bucure pe păstorii noştri? Sau ei se bucură doar când poporul este de acord şi încuviinţează spusele şi faptele conducerii? Însă o asemenea abordare nu este sănătoasă din punct de vedere bisericesc, pentru că vădeşte o mentalitate clericalistă şi papistaşă nedeclarată! Ne lăudăm cu regimul sinodal al conducerii Bisericii Ortodoxe atât în întregul ei, cât şi în cadrul Bisericilor Ortodoxe Locale. Negreşit, la sinoade participă episcopi, dar determinant este şi rolul poporului (clerici şi credincioşi) în primirea sau respingerea hotărârilor Sinoadelor. Exemplele din Biserica Ortodoxă sunt multe: Sinoadele de la Efes (449), Sinodul din Iéria (754) şi de la Ferrara-Florenţa (1439) care au fost respinse dintru început de conştiinţa bisericească a poporului lui Dumnezeu (cler şi credincioşi) ca fiind tâlhăreşti, şi abia apoi a venit formularea sinodală a hotărârii bisericeşti a poporului. Cum, aşadar, se pedepseşte, cu inimă uşoară, simpla exercitare a criticii faţă de deciziile sinoadelor sau ale întâistătătorilor? Să nu uităm nici decizia panortodoxă a celor patru Patriarhi ai Răsăritului (1848), care sintetizează ecleziologia patristică ortodoxă despre rolul poporului lui Dumnezeu: „Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”.

3. În documentul patriarhal se face pomenire de critica exercitată asupra dialogurilor. Ce răspuns propune Biserica Primului Scaun a Constantinopolului la această critică? Din păcate, doar astuparea gurii şi pedeapsa! Regretăm că suntem nevoiţi să strigăm cu toată puterea sufletului nostru: Aşa se poartă un părinte cu fiii lui? Asta impune conştiinţa responsabilă a păstorului şi episcopului? Aşa cred unii că se cultivă respectul poporului faţă de conducerea bisericească? Cu o asemenea mentalitate conduc ei poporul lui Dumnezeu „către păstrarea neclintită a încrederii faţă de păstorii lui” sau reuşesc tocmai inversul? Dar vai de părintele care dispreţuieşte strigătul de agonie al copiilor lui. El însuşi zdruncină în conştiinţa copiilor autoritate părintească. Şi să nu ne scape faptul că autoritatea părintească nu se impune prin reducerea la tăcere a criticii, ci se insuflă prin cuvânt şi faptă chiar şi copiilor celor mai „neastâmpăraţi”. Dacă acest lucru este valabil în paternitatea biologică, cu atât mai mult se aplică în cea duhovnicească. Cuvântul nostru este un strigăt de durere şi de nelinişte pentru stricarea cugetului pastoral, care cuget ar trebui să fie cu deosebire viu şi conştient la redactorul scrisorii patriarhale.

Păstorii, oare, nu au obligaţia să vină să dialogheze cu turma lor, să se îngrijească, aşa încât hotărârile lor să fie bine înţelese? Turma aceasta este necuvântătoare, aşa încât să fie mânată şi să se poarte cu ea după dorinţele păstorilor, fără ca ea să îşi poată exprima nici cea mai mică nelinişte? Din păcate, se observă din partea ortodocşilor care sunt implicaţi la vârf în Mişcarea Ecumenică că promovează trâmbiţând cu putere dialogul cu eterodocşii şi cu cei de alte credinţe, dar evită provocator, tremură efectiv, la cea mai mică discuţie cu fraţii lor de aceeaşi credinţă, cu fiii lor duhovniceşti şi împreună-slujitori ai Trupului lui Hristos!

Fără îndoială, în scrisoarea patriarhală este vădit faptul că autorul scrisorii a fost foarte deranjat de Conferinţa cu tema „Teologie patristică şi erezie postpatristică” organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului (pe care o caracterizează în scrisoare drept „adunare populară”). Este foarte limpede succesul pe care, în fapt, l-a avut conferinţa: a tulburat apele tulburi ale duhului antipatristic şi ale Ecumenismului, a trezit conştiinţe, i-a deranjat pe responsabili. Slavă Domnului! Este vădit faptul că se tem de popor şi de adunarea acestuia: pentru că nu vor ca poporul să fie catehizat şi informat, ca să facă ei ce vor fără nici o împotrivire! Poporul nu trebuie să ştie! Este interzisă informarea responsabilă a acestuia! Este un element de gravă decădere faptul că mai-marii bisericeşti înfierează cunoaşterea, educaţia, informarea poporului despre cele care se întâmplă în Mişcarea Ecumenică!

III. Cine încalcă hotărârile panortodoxe?

Suntem acuzaţi că dispreţuim „hotărârile panortodoxe”. Este „bomboana” facilă care adesea, dar de neîngăduit, o servesc acuzatorii noştri. Sunt necesare în acest punct trei observaţii:

a) Hotărârile panortodoxe nu sunt hotărâri de Sinoade Ecumenice, faţă de care nu încape critică. De aceea, adesea nu doar că se critică astfel de hotărâri panortodoxe, dar nici nu sunt aplicate de către Bisericile Locale, fără să fie validate de aceste Biserici.

b) Potrivit tuturor hotărârilor panortodoxe, participarea Ortodoxiei la Mişcarea Ecumenică nu este nencondiţionată; se pun anumite condiţii, pe care sunt cu toţii obligaţi să le respecte şi să le ţină. În caz contrar, prezenţa ortodocşilor în forurile ecumenice se va face prin încălcarea acestor decizii panortodoxe. Tocmai pentru că, din păcate, nu se respectă condiţiile puse la nivel panortodox, există Biserici Ortodoxe locale care s-au retras cu totul din Mişcarea Ecumenică temporar sau definitiv sau din anumite departamente ale acesteia: spre exemplu, definitiv s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor Patriarhia Georgiei, Patriarhia Bulgariei, şi pentru un mare interval de timp, în trecut, Patriarhia Ierusalimului; în anii ’90 s-au retras provizoriu din Dialogul Teologic Bilateral cu papistaşii cele mai multe Biserici şi Patriarhii Ortodoxe Autocefale (Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Rusiei, Patriarhia Serbiei, Patriarhia Bulgariei, Patriarhia Georgiei, Biserica Greciei, a Cehiei şi a Slovaciei). Dacă scrisoarea patriarhală s-ar aplica literal, ar trebuie ca întâistătătorii şi sinoadele Bisericilor Locale menţionate mai sus să fie pedepsiţi pentru abatere, dispreţuire şi neascultare a hotărârilor panortodoxe care prevăd participarea tuturor la Mişcarea Ecumenică. Suntem acuzaţi noi care, la urma urmei, facem o simplă critică a celor care se petrec în spaţiul dialogului ecumenic, câtă vreme Bisericile de mai sus au trecut la acţiuni importante şi au refuzat participarea lor la Consiliul Mondial al Bisericilor, încălcând hotărâri panortodoxe. Însă despre aceştia nu îndrăzneşte să spună nici un cuvânt scrisoarea patriarhală.

c) Dacă studiem cu atenţie hotărârile panortodoxe, vom vedea că nu persoanele care critică cele spuse şi săvârşite la nivel ecumenic de către unii ortodocşi sunt cele care nesocotesc hotărârile panortodoxe, ci chiar fruntaşii ortodocşi din Mişcarea Ecumenică, cei care sunt în prim planul dialogurilor. Da! Ecumeniştii dispreţuiesc şi răstălmăcesc deciziile panortodoxe.

Arată oare respect faţă de hotărârile panortodoxe care condamnă Uniaţia faptul că Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, a oferit un Sfânt Potir ca dar cu un simbolism foarte profund, nou-alesului Episcop Unit al Atenei?

Arată respect faţă de hotărârile panortodoxe care au condamnat categoric Uniaţia, „Mitropolitul Pergamului, considerat un foarte iniţiat în teologia ortodoxă, care declară că chestiunea Uniaţiei nu constituie o problemă ecleziologică, ci o problemă practică, pe care trebuie să o abordeze fiecare Biserică Ortodoxă în parte”, potrivit scrisorii Arhiepiscopului Australiei, kir Stilianós, adresate unui membru al Sinaxei noastre?

Potrivit Enciclicei din 31.1.1952 a Patriarhiei Ecumenice – care exprima consensul panortodox de-a lungul veacurilor – sunt interzise categoric rugăciunile în comun care „fac obiectul Sfintelor Canoane şi tocesc sensibilitatea mărturisitoare a ortodocşilor”. Din păcate, cei care nu respectă Tradiţia panortodoxă sunt chiar reprezentanţii Tronului Ecumenic; şi îşi permit să ne denunţe pe noi, cu inimă uşoară, ca încălcând Sfintele Canoane! Să amintim:

a) În 2002 este aprobat regulamentul privitor la rugăciunea comună „confesională” şi „interconfesională” la întâlnirile Consiliului Mondial al Bisericilor de către reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice!

b) Biserica Constantinopolului aduce cântări de laudă Papei, care stăruie în erezie, ca fiind „venerabil Păstor şi Întâi-stătător” şi asta chiar în biserica patriarhală şi în prezenţa Patriarhului Ortodox!

c) Se aduc cântări de laudă ereziei papismului, ca fiind „Biserică venerabilă, Scaunul lui Petru”, de către Biserica Constantinopolului şi asta în biserica patriarhală şi în prezenţa Patriarhului!

d) Papa, cel care stăruie în erezie, îmbrăcat în veşminte liturgice, participă activ la Dumnezeiasca Liturghie în biserica patriarhală (30.11.2006) schimbând sărutarea liturgică cu (… co-liturghisitorul său) Patriarhul şi rostind Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) în numele poporului ortodox!

e) Clerici papistaşi şi armeni, îmbrăcaţi în veşminte liturgice, citesc Evanghelia la Vecernia Dragostei [a „Doua Înviere”, n.tr.] în biserica patriarhală (în anii 2011, 2012) şi intră în Sfântul Altar prin Uşile Împărăteşti, ca nişte clerici ortodocşi canonici!

f) Mitropolitul Germaniei, kir Augustin, a participat la Trier în Germania la o manifestaţie dedicată „pomenirii Botezului” în „Ziua Lumii creştine” (5 mai 2012)! S-a rugat împreună chiar şi cu pastoriţe şi episcopese şi a primit să fie stropit pe frunte de un Episcop papistaş întru „pomenirea Botezului”! În aceeaşi măsură tragică pentru un Episcop ortodox a fost şi clipa în care Mitropolitul Germaniei, ca şi cum ar fi fost un cleric papistaş, i-a stropit pe frunte pe mirenii catolici şi protestanţi întru „pomenirea Botezului”! Ar fi putut, aşadar, Roma să-şi asigure o mai bună legiferare bisericească a „botezului” papistaş decât printr-un Episcop ortodox cunoscut, reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului? La aceeaşi ceremonie, acelaşi Mitropolit a fost fotografiat aşteptând la rând după o pastoriţă sau episcopeasă, care îl binecuvintează pe frunte (!) pe un episcop papistaş! Cu adevărat miserabile visu!

g) Episcopi papistaşi au participat în biserici ale Patriarhiei Ecumenice la litania Icoanelor în Duminica Ortodoxiei! O, cumplită confuzie şi batjocorire!

h) Mitropolitul Prusei şi directorul Facultăţii de Teologie din Halki, kir Elpidofos, le predă studenţilor lui că rugăciunile în comun cu eterodocşii sunt îngăduite şi nu reprezintă o încălcare canonică, potrivit Sfintelor Canoane, a Enciclicei Patriarhale din 31.1.1952 şi Scrisorii din 3.7.1999 a Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, adresată Sfintei Chinotite a Sfântului Munte.

Dispreţuire

Cele de mai sus nu constituie oare o adevărată dispreţuire a hotărârilor panortodoxe? Când i-a condamnat Tronul Ecumenic pe cei de mai sus pentru încălcările săvârşite?

Este oare în acord cu hotărârile panortodoxe, care insistă asupra mărturisirii conştiinţei de sine ortodoxe în spaţiul ecumenic, textul provocator pe care l-au semnat reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice la a IX-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Porto Alegre (februarie 2006), potrivit căruia „fiecare biserică [să nu uităm că din Consiliul Mondial al Bisericilor fac parte 340 de grupări protestante, n.a.] este Biserică sobornicească şi nu doar o parte a acesteia. Fiecare biserică este Biserică sobornicească, dar nu în întregul ei. Fiecare biserică îşi împlineşte sobornicitatea când este în comuniune cu celelalte biserici [adică, în comuniune cu grupările protestante!, n.a.]”! De asemenea, în acelaşi text a fost recunoscut calitatea de Biserică tuturor „bisericilor” eretice protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor şi a fost acceptat că mulţimea cacodoxiilor şi rătăcirilor lor sunt „moduri diferite de exprimare ale aceleiaşi credinţe” şi „diversitate de harisme ale Duhului Sfânt”! La urma urmei, este posibil să existe încuviinţare panortodoxă pentru aceste hule?

Am prezentat aceste câteva cazuri ca să vedem cine dispreţuieşte cu adevărat şi încalcă „hotărârile panortodoxe”! Ca membri ai Bisericii Ortodoxe avem pretenţia de la păstorii noştri să respecte şi să ţină toate hotărârile panortodoxe. Toate hotărârile şi nu doar pe cele pe care le vor unii. Pentru că niciodată şi nici un Sinod Panortodox nu a stricat ecleziologia ortodoxă, nu a anulat Sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice, nici nu a dat cuiva dreptul să dispreţuiască şi să facă derogări de la Tradiţia şi rânduiala bisericească, aşa cum se întâmplă adesea în spaţiul ecumenist. Dacă acest lucru s-a întâmplat vreodată, atunci, orice Sinod – fie el şi „panortodox” – se va anula de la sine şi se va transforma în „sfat al nelegiuiţilor” şi „adunare a vicleninzilor”. De altfel, „ecumenicitatea” sau caracterul „tâlhăresc” al unui sinod nu sunt definite de numărul şi reprezentarea participanţilor, ci, înainte de toate, de deciziile acestuia.

4. Dialog în cadre ecleziologice şi canonice ortodoxe

O altă acuză care cu timp şi fără timp se dezlănţuie împotriva noastră este aceea că refuzăm orice dialog cu eterodocşii. Nimic mai fals! Curată calomniere a cuvântului nostru! Primim dialogul, aşa cum l-au primit Domnul, Apostolii şi Părinţii; în acelaşi timp îl refuzăm la fel cum Domnul a refuzat orice discuţie cu Pilat, cu Ana şi Caiafa. Suntem de acord şi încuviinţăm decizia Sinodului nostru din 16.1.2009, potrivit căreia „Dialogul trebuie să continue, însă în cadrele ecleziologice şi canonice ortodoxe”. Precizarea „însă în cadrele ecleziologice şi canonice ortodoxe” a fost socotită necesară, pentru că, evident, Sinodul nostru consideră că nu se întâmplă acest lucru. Politeţea şi subtilitatea exprimării comunicatului ar trebui să îi pună pe gânduri pe ecumenişti pentru mersul lor de până acum, dacă vor să respecte părerile şi deciziile sinodale. Şi nu este doar Sinodul nostru. Încă şi ierarhi ai Patriarhiei Ecumenice îşi exprimă profunda nelinişte faţă de abaterile din cadrul Dialogului. Cităm doar pe unul dintre cei mai iluştri, datorită pregătirii lui teologice şi a participării timp de 20 de ani de pe poziţia de co-preşedinte la Dialogul Teologic Bilateral cu Romano-catolicii, pe Arhiepiscopul Australiei, kir Stilianós, care a condamnat decăderea Dialogului cu Papistaşii la un simplu „joc care nu are nimic sfânt”, iar într-o scrisoare adresată unui membru al Sinaxei noastre, între altele, vorbeşte despre „devieri în privinţa acriviei poziţiilor ortodoxe” la dialog şi declară că, după cum a evoluat dialogul teologic bilateral, „azi, din păcate, nu ne mai deosebim întru nimic de uniaţi”! Când, aşadar, încă şi personalităţile din fruntea Dialogului şi a Mişcării Ecumenice, care slujesc de pe poziţii importante în Patriarhia Ecumenică vorbesc despre „devieri de la învăţătura dogmatică” şi de „joc care nu are nimic sfânt”, cum e cu putinţă ca Patriarhul să ne acuze pe noi pentru faptul că criticăm cele întâmplate la dialoguri şi informăm poporul lui Dumnezeu?

V. Ecumeniştii sunt cei care subminează instituţia Patriarhiei Ecumenice

În scrisoarea sa, Patriarhul arată că „mişcările şi manifestările” condamnabile „au luat recent dimensiuni inadmisibile” şi se referă la citirea de către Mitropolitul Pireului a „«anatemelor» împotriva eterodocşilor şi a celor de alte credinţe, ca şi împotriva celor care iau parte la numita Mişcare Ecumenică”.

a) Respectăm instituţia Patriarhiei Ecumenice, pentru că, într-adevăr, aşa cum se menţionează în scrisoarea patriarhală „Biserica din Constantinopol a alăptat neamul nostru binecredincios de la izvoarele neprihănitei noastre credinţe ortodoxe şi a păstrat credinţa în vremuri nefaste şi grele, drept învăţând cuvântul adevărului”. Şi mai jos „prin pilda şi mărturia jertfitoare şi a învăţăturii de-a lungul secolelor… [Patriarhia Ecumenică] a propovăduit, a apărat şi a păzit credinţa şi mărturia noastră ortodoxă şi rânduiala canonică a Preasfintei noastre Biserici”. Cu adevărat, acesta a fost Tronul ecumenic până la începuturile secolului XX. Ne-a alăptat cu izvoarele teologiei ortodoxe. Şi numai dacă luăm vestita Enciclică din 1848 întocmită de Patriarhul Constantinopolului Antim al VI-lea, validată de Sinoadele celor patru Patriarhii ale Răsăritului şi semnată şi editată de patru Patriarhi (o adevărată hotărâre panortodoxă), şi e de ajuns pentru a adeveri cuvântul nostru despre Tronul Ecumenic. Dar înaintea lui Dumnezeu mărturisim că, cu toată buna noastră intenţie, nu putem să distingem aceleaşi trăsături şi azi. Pentru că, ce legătură poate să aibă Enciclica panortodoxă a Patriarhilor de la 1848 cu cele întâmplate la Serbarea Tronului din 2006 în biserica patriarhală a Constantinopolului.

b) Ca să se arate mai limpede neîntemeierea acuzaţiei că am lupta „împotriva acestei instituţii preasfinte a Patriarhiei Ecumenice”, suntem nevoiţi să amintim că între membrii de frunte ai Sinaxei noastre se numără profesori universitari emeriţi care de multe ori, şi în trecut, şi azi, au pus în slujba Tronului slujirea lor ştiinţifică şi academică. Câte documente patriarhale şi sinodale nu au întocmit sau câte mii de pagini nu au scris membrii sus-pomeniţi ai Sinaxei noastre, slujind, sprijinind şi promovând ofranda Tronului către Biserica Ortodoxă şi către neamul nostru? La câte congrese ştiinţifice, interortodoxe şi intercreştine şi la câte întâlniri nu au susţinut poziţiile şi nu au reprezentat cu demnitate – prin harul lui Dumnezeu – Tronul Ecumenic membrii academici ai Sinaxei noastre? Atât de uşor se uită şi se şterg toate acestea? Şi azi, încă, în ciuda mâhnirii pe care ne-o provoacă cuvintele şi faptele factorilor de decizie ai Tronului suntem şi rămânem slujitorii acestuia. Însă va trebui să fie întru totul limpede că mai presus de persoane şi instituţii se află Adevărul Evangheliei şi Biserica. Instituţiile şi persoanele primesc valoare doar atunci când neîntrerupt slujesc Adevărului credinţei şi Bisericii Ortodoxe. Există cineva care poate să nu fie de acord cu primul Patriarh şi etnarh de după căderea Constantinopolului, cu Ghenadios al II-lea Scolarios, care spunea că fără continuarea şi apărarea Ortodoxiei „nici Biserica Constantinopolului nu va avea însemnătate pentru ortodocşi”? Poate cineva să nu accepte cunoscuta scrisoare a pururea-pomenitului părinte Epifanie Theodorópulos către Patriarhul Atenagora?

c) Atunci, cine subminează „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”? Istoria bisericească este clară: Instituţia este subminată de cei care o folosesc ca să susţină Ecumenismul. Nu s-a întâmplat acest lucru şi după Sinodul de la Ferrara-Florenţa? Moscova a găsit atunci prilejul să se înfăţişeze lumii ca a treia Romă, pentru că Constantinopolul trădase Ortodoxia însoţindu-se cu Latinii. Nu au subminat instituţia Tronului tocmai ecumeniştii epocii respective, Patriarhii Constantinopolului Vékkos şi Kalékas? Oare ar trebui să îi cinstim şi pe aceştia, respectând „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”? Oare nu au respectat „instituţia preasfântă a Patriarhiei Ecumenice”, Sinoadele II şi III Ecumenice care i-au condamnat pe constantinopolitanii Macedonie şi Nestorie sau Sinodul VI Ecumenic care a condamnat patru Patriarhi ai Constantinopolului (Serghios, Pyrros, Pavlos al II-lea şi Petros)? În tradiţia Sfinţilor noştri, mai presus şi dincolo de instituţii şi persoane este Adevărul Bisericii. De aceea, Tradiţia noastră ştie să deosebească pe conducători de hamalii instituţiilor şi, pe primii îi cinsteşte din plin, iar pe cei de-al doilea îi predă blestemului istoriei, în ciuda gloriei trecătoare de care s-au bucurat. Noi ne rugăm cu sinceritate Domnului să lumineze şi să dăruiască har celor care sunt în fruntea Tronului Ecumenic şi a întregii noastre Biserici, aşa încât să îi facă „şi părtaşi chipurilor şi urmaşi tronurilor Apostolilor”, ca să păstorească turma cuvântătoare şi să ne conducă pe calea Adevărului. Astfel doar se vor şterge şi de pe inimile noastre umbrele şi amărăciunea care s-au acumulat.

6. Sunt îndreptăţite anatemele pe care le-a rostit Mitropolitul Pireului?

În scrisoarea sa, Patriarhul notează că „mişcările şi manifestările” condamnabile „au luat recent dimensiuni inadmisibile” şi se referă la rostirea de către Mitropolitul Pireului a „«anatemelor» împotriva eterodocşilor şi a celor de alte credinţe, ca şi împotriva celor care iau parte la aşa-numita Mişcare Ecumenică”. Considerăm că este oportun să atragem atenţia că:

a) Nu se precizează în scrisoarea patriarhală în ce constă „inadmisibilul” din „citirea… «anatemelor»”. În faptul că au fost citite anatemele sau în conţinutul lor? Dar, citirea anatemelor nu este prevăzută în cartea liturgică a Triodul, aflată în uz? Faptul că nu se citeşte Sinodiconul în majoritatea bisericilor nu înseamnă că este greşită citirea lor sau că apare primejdia provocării schismei din simpla lor citire!

b) Pentru restabilirea adevărului şi pentru a nu se crea impresii greşite menţionăm că, aşa cum reiese din înregistrarea postată pe internet, Mitropolitul Pireului nu a rostit anateme „împotriva tuturor celor care iau parte la numita Mişcare Ecumenică”, după cum în mod eronat se menţionează în scrisoarea patriarhală, ci doar împotriva celor care propovăduiesc şi învaţă Ecumenismul sincretic: „Împotriva celor care propovăduiesc şi învaţă Ecumenismul sincretic, anatema”. Credem că este vădită diferenţa dintre cele două fraze; ne provoacă nedumerire cu de a scăpat atenţiei autorului scrisorii patriarhale acest lucru. În plus, există oare chiar şi un singur ortodox responsabil care să nu condamne „Ecumenismul intercreştin şi interreligios sincretic”? De ce, aşadar, atâta tulburare din cauza condamnării lui categorice în Biserică? De unde reiese primejdia schismei şi a neorânduielii în Ortodoxie, la care se face referire în scrisoarea patriarhală? Nu cumva ne luptăm cu himerele?

c) În anatemele citite de către Mitropolitul Pireului s-au adăugat şi referiri la Papă, la pionierii protestanţilor, la monofiziţi, la discipolii „Societăţii Skopiá”, la sionişti şi islamişti, care nu sunt menţionaţi în Triodul aflat în uz. S-a pus întrebarea: dar toţi aceştia, prin firea lucrurilor, sunt în afara Bisericii; ce sens are deci rostirea „anatemei” împotriva lor? Va trebui să înţelegem că scopul rostirii anatemelor în Tradiţia noastră bisericească are în primul dimensiune pastorală. Prin „anatemele” Sinoadelor Ecumenice şi Locale, Biserica îmboldeşte sensibilitatea fraţilor rătăciţi şi trage semnalul de alarmă faţă de membrii ei atrăgând atenţia asupra stricării şi deformării Adevărului. De aceea, şi la Sinodul VII Ecumenic se reiau condamnările ereticilor Arie, Macedonie, Nestorie, Dioscur, Eutihie şi ale altor ereziarhi şi discipoli ai lor, care de secole erau în afara Bisericii. Atunci, de ce Biserica repetă anatemele? Pentru că totdeauna există primejdia ca părerile lor eretice să se răspândească în Trupul Bisericii şi să îi otrăvească pe membrii acestuia. Biserica, rostind anatemele strigă cu glas foarte mare: „Popor al lui Dumnezeu, îţi poţi primejdui mântuirea, există învăţături care strică Adevărul Evangheliei, nu poţi fi mădular al Trupului Bisericii şi în acelaşi timp să crezi în înşelări şi minciuni; Adevărul nu este totuna cu rătăcirea şi cu erezia”.

d) O referire specială trebuie să se facă la „anatemele” citite împotriva iudaismului şi islamului. După cum se ştie, este vorba de cu totul alte religii, care nu au nici o legătură cu Evanghelia şi, la urma urmei, s-ar putea afirma că nu poate exista în nici un caz primejdia confuziei sau a stricării credinţei ortodoxe prin acţiunea lor. Care este deci nevoia pastorală a rostirii anatemelor împotriva lor? În trecut acestea erau datele problemei; astăzi, însă, lucrurile sunt foarte diferite: dacă cercetăm cu atenţie Mişcarea Noii Ere, precum şi apariţia şi dezvoltarea Ecumenismului înţelegem necesitatea acestor anateme: specialistul francez în studii islamice şi mistice, Luis Massignon (1883-1962), a formulat teoria „religiilor avraamice” care învaţă că creştinismul, iudaismul şi islamul adoră acelaşi Dumnezeu şi aparţinem aceleiaşi familii a religiilor avraamice monoteiste, suntem aproape fraţi în aceeaşi credinţă a lui Avraam. Concepţii asemănătoare au fost formulate în Proclamaţia „Nostrae Aetate” (§ 3-4) a Conciliului II Vatican.

Aceste concepţii sunt ascultate cu bunăvoinţă în Apusul protestant şi pe nesimţite sunt servite de către mai-marii bisericeşti şi de teologii academici ortodocşi şi în Răsărit. În spaţiul ortodox nu am ajuns încă să vorbim despre CRISLAM (Cristus şi Islam) şi să aşezăm la amvon sau pe Sfânta Masă una lânga alta, Evanghelia şi cartea Coranului, predând din amândouă, aşa cum se întâmplă în unele biserici protestante din SUA¹, dar, din păcate, într-acolo ne îndreptăm, de vreme ce arhierei ortodocşi vorbesc tot mai des şi mai stăruitor despre „Sfântul Coran” şi nu ezită să îl ofere ca dar. De asemenea, învăţătura despre paternitatea comună, din Avraam, a creştinilor, iudeilor şi mahomedanilor, am auzit-o şi din gura Patriarhului Ecumenic rostind-o în sinagoga Park East din New York². Oare doresc să pregătească poporul ortodox ca să primească învăţătura despre familia religioasă avraamică şi despre unitatea religiilor acesteia? Ecumenismul sincretic interreligios avansează cu paşi repezi. În faţa acestei răstălmăciri new-age-iste, a schimonosirii şi falsificării predicii evanghelice şi a hulei împotriva Sfintei Treimi, care cu viclenie se oferă poporului nostru, în cele din urmă, s-a găsit un Mitropolit cu o mai mare răspundere pastorală şi care, provocând duhul de relaxare în care se complac creştinii noştri care dorm, a început să strige cu glas mare în biserică: „Anatema!”. Poate chiar ne vom trezi din letargia grea pe care vor să ne-o provoace! Probabil că unii au fost surprinşi, iar alţii s-au mâhnit pentru că le sunt împiedicate uneltirile. De aceea au protestat vehement faţă de această alterare formală a „Sinodiconului Ortodoxiei”. Însă tocmai această adăugire, chipurile contrară literei „Sinodiconul Ortodoxiei”, a salvat fără îndoială tocmai duhul acestuia. Să ne gândim puţin: dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în toate mitropoliile, ar mai fi găsit teren în poporul nostru blasfemiile despre religiile avraamice?

Vorbind despre adăugirea, chipurile contrară literei Sinodiconului, trebuie să arătăm că la textul iniţial al „Sinodiconului Ortodoxiei”, care s-a întocmit în 843, Biserica a adăugat de-a lungul timpului noi condamnări ale rătăcirilor şi ereziilor din secolul al XIV-lea, datorită grijii pastorale faţă de poporul credincios, ca să îl păzească de noile rătăciri şi ca să nu rămână credincioşii neinformaţi. Acelaşi lucru l-a făcut şi Mitropolitul Pireului.

d) Încheind referirea la Duminica Ortodoxiei, am dori să atragem atenţia că aceia care s-au mâniat din pricina adăugirii de noi anateme au tăcut provocator – şi tocmai ei, care au răspundere şi vină! – în faţa batjocoririi Duminicii Ortodoxiei prin participarea cardinalilor şi arhiepiscopilor papistaşi la litania Sfintelor Icoane în biserici din jurisdicţia Tronului Ecumenic. Cu adevărat, jalnică privelişte să facă litanie în Duminica Ortodoxiei, alături de episcopi ortodocşi, şi cei care, de fapt, ocărăsc Biserica noastră Ortodoxă, considerând-o „deficitară”, pentru că nu recunoaşte primatul papal şi infailibilitatea. Regretăm să constatăm că Tronul Ecumenic purcede la acţiuni care îi depăşesc atribuţiile în Biserica Greciei împotriva celor petrecute în Mitropolia Pireului de Duminica Ortodoxiei, dar tace în privinţa răsturnării rânduielii canonice în propria-i jurisdicţie. Ne întrebăm, la urma urmei, cine subminează prestigiul Tronului şi cine dezbină poporul lui Dumnezeu?

VII. Abateri semnificative de la învăţătura de credinţă

În scrisoarea patriarhală se arată cu emfază că participarea la Mişcarea Ecumenică se face „fără nici un compromis de la cele mai sensibile puncte ale neprihănitei noastre credinţe ortodoxe” şi îşi arată surprinderea faţă de critica noastră care s-ar limita la „referinţe şi interpretări unilaterale şi selective”.

Am fi fericiţi, dacă am putea fi de acord cu scrisoarea patriarhală. Din păcate, însă, ne temem că compromisurile şi vătămările în problemele credinţei sunt multe şi serioase. Sinaxa noastră va prezenta un întreg volum cu faptele şi discursurile fruntaşilor ortodocşi ai Ecumenismului. Suntem siguri că publicarea lor va trezi şi molateca noastră conştiinţă ortodoxă. În prezentul text ne limităm la foarte puţine asemenea exemple şi nu dintre cele mai grave şi inadmisibile, aşternute pe hârtie sau declarate public:

a) Teologia baptismală dezvoltată în spaţiul Ecumenismului, potrivit căreia graniţele Bisericii sunt delimitate de botez. Adică, oricine este botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh face parte din Biserica lui Hristos, indiferent ce crede în chestiunile fundamentale ale credinţei.

b) Ne-am referit deja la a IX-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor care a avut loc la Porto Alegre (2006), la care reprezentanţii ortodocşi în fapt au negat Sobornicitatea Bisericii Ortodoxe pe care o mărturisim în Crez. Au semnat că deplinătatea sobornicităţii Bisericii depinde de comuniunea cu ramurile protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor!

c) În Declaraţia Comună a Comisiei Mixte de Dialog Teologic cu monofiziţii, reprezentanţii ortodocşi au semnat că monofiziţii „au păstrat cu adevărat credinţa ortodoxă”. Cu alte cuvinte, rău au făcut Părinţii Sinodului IV Ecumenic care i-au tăiat din Trupul Bisericii ca fiind eretici. Şi, desigur, s-au înşelat şi Părinţii celorlalte Sinoade Ecumenice, al V-lea, al VI-lea, Sinodul V-VI şi al VII-lea Ecumenic care au reafirmat condamnările!

d) Ne-am referit la acordul de la Balamand (1993) la care pentru prima oară reprezentanţii ortodocşi, încălcând hotărâri panortodoxe, au recunoscut Uniaţia. La Balamand însă a existat şi alt compromis la pretenţiile papistaşe, întru totul de neîngăduit pentru conştiinţa ortodoxă. Reprezentanţii ortodocşi au recunoscut că deţinător al succesiunii apostolice nu este doar Biserica Ortodoxă, ci şi papismul. Literal: „de ambele părţi se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi Taine, înainte de toate la preoţia unică care săvârşeşte unica jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a Episcopilor – nu se poate considera ca proprietate a uneia dintre Bisericile noastre”! Ne întrebăm, cei care au semnat acest text au înţeles oare ce au semnat? Acceptă ei că Papismul păstrează succesiunea apostolică, adică faptul că dogmele: Filioque, primatul papal, infailibilitatea papală, harul creat, meritele prisositoare ale Sfinţilor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu sunt parte a învăţăturii apostolice? Aşadar, învăţături întru totul potrivnice învăţăturii Bisericii Ortodoxe sunt şi ele parte a învăţăturii apostolice! Totală halucinaţie teologică, teologie contemporană de tip new-age-ist, potrivit căreia şi la unii, şi la alţii există Adevărul.

În rest, participarea noastră la Ecumenism se face „fără nici un compromis de la cele mai sensibile puncte ale credinţei noastre neprihănite”. Sau, oare, cele pe care le-am pomenit mai sus, sunt simple „referiri şi interpretări unilaterale şi selective”, după cum se afirmă în scrisoarea patriarhală?

Cu îndreptăţire deci, unul dintre ierarhii de vază ai Patriarhiei Ecumenice, Arhiepiscopul Australiei, vorbeşte despre „scăderi de la acrivia dogmatică în poziţiile ortodoxe” şi că „azi, din nefericire, întru nimic nu ne mai deosebim de uniţi” şi caracterizează Dialogul Ecumenic prin cuvântul foarte aspru: „joc care nu are nimic sfânt”!

6. „Hotărâm şi poruncim”

În sfârşit, scrisoarea patriarhală având ifosul unei autorităţi bisericeşti conducătoare nu cere Sinodului Bisericii Greciei să studieze cele pe care le reclamă şi să ia poziţie faţă de acestea, ci ordonă şi stabileşte hotărârea pe care Sinodul grec este obligat să o ia: ca să „respingeţi şi să condamnaţi acestea la nivel oficial ca fiind neîntemeiate şi primejdioase, luaţi, deci, şi în sinod deciziile care se impun pentru o mai largă condamnare şi respingere a acţiunilor acestora”. O pretenţie asemănătoare s-a impus şi prin scrisoarea mai veche, din 2009.

Deosebit de interesant este şi paragraful de încheiere al scrisorii, care o şi deosebeşte de scrisoarea asemănătoare, mai veche, din 2009, împotriva „Mărturisirii de credinţă împotriva Ecumenismului”. Se observă în scrisoarea patriarhală că, dacă Sinodul Greciei nu se va conforma poruncilor acesteia prezentate mai sus, Biserica Constantinopolului „îşi rezervă… ca după datorie să procedeze şi ea la acţiunile panortodoxe care se impun pentru prevenirea din timp a situaţiilor nedorite care ameninţă […]”.

Să înţelegem bine, este vorba de o ameninţare directă împotriva Bisericii Greciei: fie vă conformaţi pretenţiilor mele, fie voi convoca Sinod Panortodox, ca să vă condamn eu pe voi!

Epilog: Măcar de s-ar convoca un Sinod panortodox pe această temă.

Nu ne neliniştim din pricina unor asemenea ameninţări. Dimpotrivă, ne-am bucura pentru o asemenea evoluţie, pentru că orice ar pune la cale oamenii, ultimul cuvânt îl are tot Dumnezeu. Şi, după cum harul Duhului Sfânt a ajutat, iar cererea Patriarhului Ecumenic, din urmă cu trei ani, de a fi condamnată „Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului” a provocat, în pofida oricărei aşteptări, dezbaterea din Sinodul Bisericii Greciei în care s-a dezvăluit cum stau lucrurile cu participarea ortodoxă la dialoguri şi s-a încheiat cu emiterea celebrului comunicat din 16.10.2009, la fel şi acum prezenta scrisoare patriarhală mai degrabă va provoca, pentru prima oară la nivel panortodox, o amplă dezbatere pe tema panereziei Ecumenismului! Şi, acolo, toţi episcopii ortodocşi în faţa poporului lui Dumnezeu, a conştiinţei lor şi a Domnului Iisus Hristos vor lua o poziţie responsabilă. Cine ştie, dacă nu cumva aşa vrea Dumnezeu să elibereze Biserica Sa din legăturile Ecumenismului, în care sistematic unii vor să o încătuşeze?

Desigur, din altă perspectivă, o asemenea evoluţie va avea urmări tragice pentru însăşi Patriarhia Ecumenică şi, inevitabil, pentru unitatea panortodoxă. Dar încă şi acest lucru poate să ne ajute, ca să ne ridicăm din moliciunea relaxării şi să ne asumăm cu toţii, mici şi mari, răspunderi înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Este sigur că va provoca multă durere şi mâhnire, dar harul lui Dumnezeu cunoaşte şi iconomiseşte viaţa Bisericii spre folosul poporului lui Dumnezeu şi a credinţei neprihănite, a Ortodoxiei apostolice şi patristice.

În numele Sinaxei Clericilor şi Monahilor semnează:

Arhimandritul Athanasios Anastasíu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor),
Arhimandritul Sarantis Sarántos (Parohul Sfintei Biserici a Adormirii Maicii Domnului din Amarusi, Attiki)
Arhimandritul Grigorios Hatzinikoláu (Stareţul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Gatzeas, Volos)
Bătrânul Evstratie Ieromonahul (Sfânta Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte Athos)
Protopresviterul Gheorghios Metallinós (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena
Protopresviterul Theodoros Zísis (Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic)