Ştefan cel Mare, trăitor autentic al ortodoxiei

Ca vrednic vlăstar domnesc muşatin, Ştefan a primit o aleasă educaţie în spiritul cuvenit, al credinţei străbune, al respectului datinilor şi rânduielilor neamului, de buna seama, din partea mamei sale Doamna Oltea Maria, care după uciderea soţului său a îmbrăcat haina monahală şi s-a rugat, nevoindu-se, ca Dumnezeu să-si reverse harul şi ocrotirea Să asupra fiului său, Ştefan.

Tradiţia spune ca din tinereţile sale, Ştefan l-a cercetat pe Daniil sihastru, adesea înnoptând pe o prispa de piatra la uşa chiliei Sfântului, ascultându-i sfaturile şi învăţătura înţeleaptă.

Daniil sihastru a fost călăuza tânărului Ştefan, sfătuitorul de taina ascultat – în drumurile sale de a zidi biserici şi mănăstiri, de a oblădui ţara cu mâna vrednica, de a face fapte bune, l-au călăuzit pe Voievod în toate zilele vieţii sale.

După asasinarea mişelescă a evlaviosului său tata, Bogdan Voievod în 1451, Ştefan a poposit la chilia Sfântului, în căutarea unei mângâieri. Îmbărbătându-l prin cuvinte părinteşti, sihastrul i-a proorocit tânărului deznădăjduit că nu peste multă vreme va purta sceptrul domnesc al Moldovei. Împlinindu-se cuvintele Sfântului întocmai, Ştefan a luat hotărârea creştineasca să zidească în locul bisericii de lemn din apropierea chiliei sihastrului, mănăstirea “Putna” cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”.

La chilia cuviosului Daniil de la Şoimul se îndrepta Voievodul mai cu seama în vremuri de restrişte şi grea cumpăna. După înfrângerea de la Valea Alba, cronicarul mărturiseşte: “Şi bătând Ştefan Vodă în uşa chiliei, a răspuns acesta  să aştepte Vodă afară până ce şi-a isprăvi ruga. şi după aceea l-a chemat pe Vodă în chilie şi s-a spovedit Ştefan la dânsul… Iar sihastrul a zis să nu închine ţara la turci că războiul e al lui, numai după ce va izbândi să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe”. Ascultând povaţa, Voievodului a strâns oastea şi biruind, a zidit mănăstirea Voroneţ.

Preţuirea fata de duhovnicul său a manifestat-o Ştefan şi prin dorinţa de a-i încredinţa acestuia cârja mitropolitană, după moartea mitropolitului Teoctist, numire pe care sihastrul a refuzat-o.

Conturul lăuntric al personalităţii religioase a marelui Voievod se profilează şi din relaţia cu păstorii Bisericii moldoveneşti, cu corpul clericilor şi monahilor moldoveni, pe care i-a preţuit şi onorat cu locuri în divanul tarii.

Dar nota dinstinctivă a personalităţii lui Ştefan, care i-a adus şi faima de “atlet al lui Hristos” este dată de eforturile depuse pentru apărarea legii creştineşti a Moldovei şi a întregii Europe. Ştefan avea conştiinţa misiunii ce-i revine pentru îndeplinirea acestui scop, după cum reiese din scrisoarea adresata în 25 ianuarie 1475 principiilor Europei. după biruinţa repurtată la Vaslui. în acesta epistola îşi mărturiseşte credinţa şi faptele, dragostea profundă în Hristos, solicitând ajutor pentru confruntările viitoare, în slujba întregii creştinătăţi: “Io Ştefan Voievod, să spun că necredinciosul împărat al turcilor este pierzătorul întregii creştinătăţi… şi a trimis împotriva noastră o mare oştire… Auzind noi acestea, am luat săbia în mâna şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit… Pentru care lucru lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru. ţara noastră este poarta creştinătăţii pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei voastre ca vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştineasca”.

Nu cunoaştem un document similar în toata istoria noastră şi nici a altor popoare, în care conştiinţa unui conducător de stat să fie aşa de luminata şi încălzită de o râvnă, o generozitate şi un spirit jertfelnic necondiţionat pentru cauza şi legea creştină.

Pentru viteazul nostru Voievod, ţara sa împlineşte rolul de “ poartă a creştinătăţii “ care are menirea sacră de a fi pavăză, zid şi cetate de neînvins a Europei întregi.

O apreciere marginală se cere a fi imperios formulată aici. Anume aceea ca Ştefan cel Mare adresându-se tuturor căpeteniilor creştine, fără discriminare de apartenenţa confesionala său crez dogmatic şi îndemnându-i stăruitor să alcătuiască un front comun de rezistenţă şi apărare a tuturor bunurilor creştinătăţii, dovedindu-se astfel un precursor al Mişcării ecumenice.

Dar cu virtuţile de erou ale lui Ştefan nu vin oare în contrazicere cruzimea faţă de duşmani ? Cum se explica asemenea acte ?

In primul rând, teroarea fata de inamici face parte dintre mijloacele militare de lupta ale vremii. Avem şi dovezi că aceasta teroare îşi producea efectul. în 1476, când tătarii au năvălit pe neaşteptate în nordul Moldovei, pe la Ştefăneşti, Ştefan i-a învins. Cu aceasta ocazie I. Dlugosz descrie: “Teroarea cuprinseseră pe tătari, ca fugeau aşa de mult, încât ei îşi aruncau nu numai armele… ci şi tolbele, şeile de pe cal şi hainele de pe ei”.

In viata interna a Moldovei putem semnala doar doua cazuri de pedeapsă capitala aplicata unor boieri: prima dată în 1471, când s-a luat capul vornicului Isăia, paharnicul Negrila şi stolnicului Alexa şi a doua oară în 1504, în preajma morţii, când a întâmpinat opoziţia planului său de a lasă tronul fiului său Bogdan şi a ordonat să fie tăiate câteva capete ale potrivnicilor săi.

In lunga să domnie de 47 de ani, izvoarele istorice nu semnalează alte cazuri de răfuiala în raporturile interne ale lui Ştefan cel Mare.

Cruzimea Domnitorului trebuie să fie judecata în lumina epocii respective. Episoadele de cruzime redate în cronicile vremii nu erau considerate excepţionale, ci în firescul comportamentului dezirabil epocii. Spre exemplu: prădarea avutului apare în “Letopiseţul anonim” fiind descris ca un lucru normal, chiar lăudabil, însoţit de precizarea cifrelor de detaliu (17000 robi ţigani aduşi din Ţara Românescă în Moldova, în 1472) .

Tradiţia consemnează că Ştefan cel Mare a purtat totdeauna asupra sa, în călătorii sau pe câmpul de luptă, ca semn al evlaviei, un triptic reprezentând scena “Deisis”, icoana păstrata până astăzi în muzeul mănăstirii Putna, o cruce de mâner şi trei Sfinte icoane pentru rugăciune stăruitoare de implorare a ajutorului  dumnezeiesc. De asemenea, icoana “Sfântului Mare Mucenic şi purtător de biruinţa Gheorghe”, patronul Moldovei, figura pe toate drapelele tarii cu care se mergea la lupta.

Atitudinea creştineasca a marelui Voievod este vădita şi de mobilizarea pe care Ştefan a răsfrânt-o asupra tuturor oştenilor pe care-i conducea: anterior tuturor bătăliilor, ostenii împreuna cu Domnitorul şi curtenii posteau şi se rugau pentru ca Dumnezeu să-i învrednicească de biruinţă şi să îndepărteze pericolul abătut asupra Moldovei. anterior bătăliei de la Podul Înalt se spune ca: “cu toţii s-au legat a posti 40 de zile cu pâine şi apă, daca Dumnezeu va scoate din primejdie pământul oştenilor lor”, iar după biruinţa, Voievodul cu oastea să cu sfinţenie au împlinit postul de pâine şi apă pe care-l juruiseră lui Dumnezeu în clipele cele grele ale aşteptării”.

Opera de sfinţire a sfintelor locaşuri a izvorât din marea dragoste a Domnitorului pentru popor şi din credinţa în Dumnezeu “care-l făceau de neînvins în fata oştilor turceşti şi care-l păstrau curat şi dârz în fata multor încercări papistăşeşti”.

Activitatea de zidire, restaurare şi înzestrare a mănăstirilor reprezintă simbolul supremei adorări pe care Ştefan cel Mare a adus-o lui Dumnezeu, dar şi expresia lui de a cultiva sentimentul religios, dovedind prin aceasta că este susţinător al Ortodoxiei şi protector al tezaurului nostru spiritual naţional.

Ridicarea de sfinte altare era şi un semn de recunoştinţă şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit în războaie şi totodată un mijloc de “grijanie” a sufletelor ctitorilor şi familiilor domnitoare. După fiecare victorie repurtata asupra duşmanilor, Ştefan închina cate un locaş de închinare a lui Dumnezeu, iar în actele de  danie pe care le oferea  acestora   adăuga menţiunea “pentru sufletele răposaţilor domni şi pentru părinţii şi fraţii noştri şi pentru sufletul domniei noastre şi a slujitorilor noştri”

Profilul lăuntric al personalităţii religioase a Marelui Voievod moldovean se întregeşte şi mai mult prin informaţiile furnizate de pisaniile a doua biserici înălţate de el.

Prima pisanie e cea de la biserica din Războieni, ridicata  la 20 de ani după înfrângerea pe acele locuri a oastei moldovene, adică în 8 noiembrie 1496, în care se mărturiseşte  cu durere : “fura biruiţi creştinii de către păgâni… pentru aceea Io     Ştefan Voievod a zidit acest hram în numele arhistrategului  Mihail… pentru pomenirea şi pentru sufletul tuturor binecredincioşilor creştini care au pierit aici”

Cea de a doua pisanie, de la ultima biserica ridicate de Ştefan, dar terminata de fiul său, Bogdan, la Răuşeni, ne aduce la cunoştinţă următoarele: “Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Moldovei, a binevoit şi a început să clădească acest hram în numele tăierii capului… slăvitului proroc, înainte mergătorului şi botezătorului Ioan, în acest loc, unde a fost tăiat capul tatălui său Bogdan Voievod”

Din prima pisanie reţinem ca Ştefan nu-si împlinea scrupulos datoriile religioase de  pomenire  numai fata de membrii familiei sale, defuncţi său vii, dar şi fata de mulţimile de ostaşi viteji care şi-au dat viata alături de el, atitudine desăvârşit creştina care reflecta adevărul credinţei noastre despre legătura tainica ce uneşte după moarte membrii Bisericii pământene şi pe cei chemaţi la Izvorul vieţii.

Totodată, Ştefan nu-şi atribuie şieşi său genialei sale tactici de mare comandant de oşti, numeroasele biruinţe, ci lui Dumnezeu şi harului său atotcuprinzător. Iar când suferă şi cate o înfrângere, ce-i drept extrem de rar, cum este cazul luptei de la Războieni, acesta o considera drept o pedeapsă a aceleiaşi Fiinţe Supreme: “eu şi curtea mea am făcut ce mi-a stat în putinţa şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot ca a fost voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele şi lăudat fie numele Lui !”, ceea ce denota din partea să nu numai absenta trufiei, dar şi conştiinţă păcatului inerent oricărui om virtuos, cu alte cuvinte asumarea responsabilităţii spirituale creştine.

Din cea de-a doua pisanie ne mişca stabilitatea alegerii hramului bisericii din Răuşeni, care stabileşte un paralelism teologic concludent intre tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul şi cea a tatălui său, Bogdan, ceea ce ni-l înfăţişează pe Voievodul ctitor nu numai ca un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi, dar şi ca un bun împlinitor al ei în viata de toate zilele.

Impresionanta este şi certitudinea Domnitorului în eficacitatea rugăciunilor Bisericii atât pentru cei vii, cat şi pentru cei adormiţi. în ctitoriile sale el însuşi le statorniceşte norocul, cu grija, cu deplina cunoaştere a rânduielilor tipiconale ortodoxe.

Viziunii creştine a Voievodului n-a scăpat din vedere nici rolul important al aşezărilor monahale. se cunosc 92 de acte de donaţie şi întărire de posesiuni ale bisericilor şi a 153 se sate aparţinătoare unor biserici.

Pe lângă daniile, ajutoarele şi înlesnirile acordate bisericilor moldovene, în totalitatea lor, Ştefan cel Mare este şi protector al sfintelor altare existente în muntele Athos.

O grija deosebita a manifestat Ştefan faţă de mănăstirea Zografu, căreia i-a făcut numeroase îmbunătăţiri şi daruri de preţ: în 1471 îi repara boltita, în 1475 i-a construit un “turn de corabie” în 1495 a zidit trapeza; aceasta mănăstire prima anual din partea Voievodului un mertic de 100 galbeni ungureşti, la care a adăugat începând cu 1471 încă 500 aspri. în 1489 călugărul Isăia mărturisea ca mănăstirea Zografu e întemeiata de Ştefan cel Mare. Pe peretele de onoare al salonului pentru primirea oaspeţilor din mănăstirea Zografu, sta în rând cu marii ctitori “Ştefan cel Sfânt şi Mare, Voievodul Moldovei”.

Dintre celelalte mănăstiri din Sfântul Munte care-l pomenesc pe Ştefan printre ctitori sunt enumerate: “Sfântul Pavel” căruia, după cum mărturisesc doua inscripţii aflate în aceasta mănăstire, în 1500 Ştefan i-a dăruit banii cuveniţi pentru a se aduce apa la mănăstire prin conducte şi a pus să se zidească o fântâna şi un baptisteriu”; mănăstirea Grigoriu pe care Ştefan o rezideşte din temelie şi-i donează 24000 aspri, ca răspuns la ajutorul solicitat în scris de către egumenul Spirido, căci mănăstirea fusese prădată şi dărâmata de piraţi, iar în 1502 îi zideşte un turn cu clopotniţa (după cum mărturiseşte pisania ascunsă sub tencuiala); mănăstirea Castamonit: prin dania confirmata şi de către urmaşi din 1493, constând în ajutorul anual de 5000 aspri, Ştefan cel Mare apare ca întâiul binefăcător roman al ei. Opera de binefacere pentru bisericile Moldovei, ale Sfântului Munte şi pentru unele dintre celebrele mănăstiri din Balcani, cum este cazul mănăstirii Rila, evidenţiază importanţa pe care Voievodul o atribuie aşezărilor monahale, vetre ale evlaviei străbune “focare de cultura de la care a invadat lumina învăţăturii dreptei credinţe”.

Dărnicia deosebită manifestata fata de biserici a avut un ecou deosebit de puternic în conştiinţa poporului, care l-a îndrăgit şi i-a atribuit şi unele biserici pe care nu le-a înălţat. Mai ales toate sfintele locaşuri despre care nu se ştia de către cine au fost ctitorite erau puse pe seama lui Ştefan. Dintre numeroasele biserici atribuite lui Ştefan cel Mare, cele mai des pomenite sunt: bisericile din Scânteia, din Scheia, Floresti, Cotnari, Stroiesti, Capriana, Biserica ş.a.

Titulatura cu care Voievodul semna documentele emise de cancelaria domneasca “In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treime Sfânta de o fiinţa şi nedespărţită, iată eu, robul stăpânului meu Hristos, Io Ştefan Voievod din mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei” evidenţiază concepţia personala, profesata convingător despre cauzalitatea tuturor lucrurilor şi conştientizarea ca izvorul tuturora este Logosul, căruia din vreme în vreme, mergea însoţit de curteni să i se închine la Putna său la alte ctitorii. Participarea la slujbele de noapte şi de zi, cu obştea sfântului locaş era însoţită adesea de împărtăşirea cu adânca evlavie şi înfricoşare cu preacinstitele şi de viata făcătoarele Sfinte Taine.

Pe făgaşul trăirii efective şi personale a credinţei religioase a marelui Domnitor se pot menţiona şi alte fapte ale milei creştineşti: înzestrarea şi măritarea unor fete sărace; ajutorarea multor familii sărmane; iertarea duşmanilor, cum este cazul boierului Milea şi a celor dimpreună cu dansul ce au complotat pentru uciderea lui Bogdan, tatăl Voievodului; eliberarea din robie, după cum atesta numeroasele documente redactate cu asentimentul Bisericii (spre exemplu: eliberarea tătarului Oana din 8 februarie 1470, când sunt prezenţi mitropolitul Teoctist, episcopul Tarasie de la “Târgul de jos” şi egumenul Ioasăf de la Putna).

Cel mai îmbelşugat dintre darurile cu care a fost înzestrat de către divinitate este însă spiritul de sacrificiu, înţeles însă şi trăit în rosturile sale superioare, mergând până la uitare de şine. Căci rana dobândita în primele confruntări armate i-a determinat dureri fizice pe întregul parcurs al anilor care au urmat.

Suferinţa fizica, fără îndoiala, şi-a adus contribuţia la constituirea gândirii teologice şi a concepţiei despre viata şi moarte, identica cu cea a Bisericii căreia i-a aparţinut cu fidelitate.

Înălţimea morală şi creştinească, smerenia şi frumuseţea profunzimii sufleteşti sunt reflectate şi în pisania pe care şi-a comandat-o pentru propriul mormânt, ca simbol al acceptării vremelniciei acestei vietăţi şi al oferirii de şine, a tuturor bunurilor materiale şi a tuturor talanţilor cu care a fost înzestrat, în slujba Moldovei şi a veşnicului Dumnezeu.

Nici astăzi dreptcredinciosii din Moldova nu au încetat a-i aice Sfânt. Ba din contra, deodată cu cinstirea raţionala pe care i-o da toata suflarea romaneasca, i s-a răspândit şi a prins în toate vremurile şi locurile numele său de Sfânt.

Daca stăm să-i cumpănim virtuţile şi păcatele cu balanţa unei jumătăţi de mileniu, nimeni nu va ezita să constate ca ea s-a înclinat definitiv spre ceata celor drepţi şi sfinţi.

Căci “Blagocestivul şi iubitorul de Hristos Io Ştefan Voievod, gospodar al Ţării Moldoveneşti” cum îşi zicea el însuşi de atâtea ori, s-a ridicat prin blagocestie şi iubire de Hristos atât de mult deasupra oamenilor comuni, încât cu adevărat I s-a zis în graiul poporului ca “seamăn pe lume nu are”.