Mircea Ionescu-Quintus, personaj simbol al liberalilor din România, atacă Mișcarea Legionară, singura forță anti-politică ce ne-a scos de sub jugul sionist

Într-un interviu recent apărut pe “adevarul”.ro, se bate apa-n piuă cu atacuri parșive la adresa Mișcării Legionare și a Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. Presa, inclusiv cea românească, fiind controlată de agenturile jidănești, lovește de fiecare dată când i se ivește ocazia în Ortodoxie și în naționalismul popoarelor. Prin acest atac se vrea stârnirea din partea simpatizanților liberali a unei uri împotriva legionarilor. Oare de ce nu se mai satură de atâta rasism jidanii sioniști? Probabil că simt o renaștere a Mișcării Legionare!
Citiți mai jos instigările la ură puse la cale de ziarul “adevărul”, prin intermediul unei fosile a evreo-liberalismului din România în persoana lui Mircea Ionescu-Quintus, urmând ca la finalul articolului să dezbatem și necesitatea eliminării lui I.G. Duca.

Aveaţi atunci idee că următorul planificat pentru a fi ucis eraţi chiar dumneavoastră?

Nici vorbă! M-au chemat să ţin un discurs la dezvelirea unui bust, reprezentându-l pe Duca. Eu nu făcusem politică, nici n-am vrut să vorbesc. Dar mi-au zis organizatorii: „Dacă tatăl tău trăia, vorbea el. Aşa, vorbeşti tu”. Şi m-au convins. Se pare că am vorbit bine. Am văzut ziarul de a doua zi: „Înflăcărata cuvântare a studentului Ionescu-Quintus”. Ăsta era titlul.

Atunci aţi fost abordat de către legionari?

Exact. Când am coborât de la tribuna unde ţinusem discursul, doi foşti colegi de liceu mi-au spus: „Nu te felicităm, să ştii că eşti condamnat la moarte”.

Foşti colegi?

Da, şi nu este singura experienţă neplăcută în acest sens. Din grupa aia care l-a omorât pe Armand Călinescu, doi au fost colegi de clasă cu mine. La liceu. Băieţi admirabili. Puterea lui Corneliu Zelea Codreanu i-a împins până la crimă.(nn. cât de imbecil poți să fii ca să nu vezi curajul insuflat de Căpitanul încât au ajuns mulți dintre ei mucenicii neamului)

Cum aţi reacţionat la ameninţare?

N-am zis nimic. Eram emoţionat. Era prim-ministrul cu tot Guvernul acolo. Abia ce fusesem felicitat, când…

Practic, la primul contact cu politica aţi făcut cunoştinţă cu ambele tabere.

Exact. Noroc că regimentul meu s-a deplasat în zona de dincolo de Iaşi, înspre Prut. Când au venit legionarii l-au luat pe fratele meu. Ne-au confundat. A durat ceva până i-au dat drumul, au fost aproape să-l omoare.

Dar pe Corneliu Zelea Codreanu l-aţi cunoscut personal?

Nu, dar l-am cunoscut personal pe Carol al II-lea… El l-a umilit pe bietul Iorga. L-a îmbrăcat într-o uniformă a Frontului Salvării Naţionale (n.r. – Frontul Renaşterii Naţionale), sau cum îi zicea. Bietul omul ăla, cu ditamai barba, arăta ca la teatru. După aia s-a lăsat convins să-i atace pe legionari. Asta i-a adus sfârşitul. Măcar Duca a pierit pentru că a făcut un act de democraţie românească, desfiinţând Garda de Fier. Dar a făcut-o pentru că a socotit că e de datoria lui să salveze România.

Revenim la problemele dumneavoastră cu legionarii. Cum vă explicaţi prezenţa atâtor tineri într-o astfel de organizaţie?

Păi, eu eram printre puţinii studenţi care nu erau legionari. Veneam după o perioadă de îmbelşugare economică şi de îmbogăţire a unor politiceni. La ţară nu se trăia foarte bine. Era o stare de nemulţumire din cauza diferenţelor economice. Săracu’ se uita strâmb la cei care se îmbogăţeau. Tineretul era de partea oamenilor amărâţi. Era o reacţie socială, totul era foarte naţionalist.

V-aţi pus vreodată problema intrării în rândurile tineretului legionar?

Ştiţi ce m-a oprit? Asasinarea lui Duca. L-am stimat în mod deosebit şi, când a murit, am simţit-o ca pe o a doua dispariţie a tatălui meu. Eram încă în doliu. Nu puteam să-i iert.

Dar, de dragul exerciţiului, dacă o asemenea moarte nu ar fi avut loc…

Cred că mi-ar fi plăcut. Nu ştiu cât aş fi rezistat. Dar mi-ar fi plăcut. Culmea e că printre colegii mei se ştia că fusesem născut într-un spital evreiesc. Şi cum mulţi nu ştiau latină, credeau că numele Quintus este unul evreiesc. Dar cum nu prea dădeam pe la cursuri, n-am resimţit atitudinea asta ostilă.

Acum să clarificăm cum a fost cu această “asasinare a lui Duca”, care mai degrabă s-ar numi izbăvire de Duca.

La 10 decembrie 1933, conform unui jurnal al Consiliului de Ministri, I.G. Duca dizolvă Miscarea Legionară și, in urma acestui act neconstitutional, sunt arestați în toată țara, 12.000 de legionari. De menționat că Duca își luase obligația, la Paris, ca, în schimbul numirii sale ca prim ministru, să dizolve Garda de Fier, să aresteze cât mai multi legionari si să primească in tară peste o sută de mii de evrei (nn. care aduceau cu ei prostituția, “licorile” spirtoase și alte blestemății sioniste, cum face astăzi UE), refugiati în mare parte din Germania, unde venise Hitler la putere. De atunci, fortele oculte de la Paris dirijau politica României.
Prin acest abuz, Duca se dovedea un anti-român și anti-creștin, care submina economia națională, favorizând comerțul jidănesc. Inițial s-a dovedit clar acest abuz: în aprilie 1934, când s-a judecat procesul celor ce îl impuscaseră pe I. Gh. Duca si când guvernantii au încercat să încrimineze întreaga Miscare Legionară, Justitia i-a condamnat doar pe cei trei vinovati de crimă, absolvind conducerea Miscărîi de orice responsabilitate. Iată ce scrie D. Banea in amintirile sale ca martor ocular la acest proces. Citez:
„…Revenind la proces, nu mai citez oamenii politici si sefii de particle, fosti prim ministri, de exemplu: Maresalul Al. Averescu, Iuliu Maniu, Al. Vaida Voevod etc. , etc., cărora, după depunerea jurământului, presedintele completului le punea întrebarea: “Cum vedeti dizolvarea Gărzli de Fier?”, iar răspunsul era:

– “Nelegală si abuzivă hotârârea”…

Așadar se vede clar abuzul la care a fost supusă Mișcarea Legionară prin acest Duca, marionetă a ocultei mondiale. Vedem cum se continuă în același duh mincinos și astăzi.

Pentru a lămuri de ce trebuie eliminați dușmanii țării și ai credinței, redăm mai jos pasaje din cartea “Martiri și mărturisitori ai sec. XX”, a teologului Fabian Seiche:

Despre ucidere: „Nu sunt vinovaţi de ucidere acei care, apărându-şi viaţa, averea şi cinstea, ar face vreun rău sau chiar ar ucide pe cei care i-au atacat. Tot astfel nu sunt vinovaţi soldaţii care ucid pe duşmani în război, căci îşi apără patria” [legionarii şi-au apărat in extremis ţara, neamul şi credinţa de atacurile furibunde ale masonilor Duca şi Armand Călinescu, care ar fi vândut străinilor tot bunul material şi spiritual!; o cale „legală” nu exista căci puterea era în mâna lor iar Biserica stătea îngenuncheată] (Catehismul, 1990, p. 78).

Catehism, cap. Statul, întreb. 230, p. 407, ediţia 1992: Sf. Atanasie cel Mare spune că învăţătura creştină opreşte uciderile, dar atunci când este vorba de apărarea patriei, „a ucide pe vrăjmaş este şi îngăduit şi vrednic de laudă” (canon 1). Iar Sf. Vasile cel Mare zice că uciderile de acest fel „nu le-au socotit Părinţii noştri între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor care luptă întru apărare, pentru cuminţenie şi pentru buna cinstire de Dumnezeu” (canon 13).

Canoanele Bisericii Ortodoxe, ediţia a III-a, Sibiu, 2005 – Sf. Atanasie, canon 1: „şi între celelalte, care se întâmplă în viaţă, găsim că se fac în deosebite feluri: precum a ucide nu este îngăduit, dar în război a desfiinţa pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, acelaşi lucru în unele împrejurări şi la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări şi la vreme potrivită se îngăduie şi se iartă”. (p.369-370)

Sf. Vasile cel Mare, canon 13: „Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”.

Cei ce distrug lucrul lui Dumnezeu, distrug credinţa şi despart de Dumnezeu pe creştini, ai dreptul să te mânii pe ei fără teamă de păcat pe asemenea unelte ale satanei. Ne spune Avva Pimen în Pateric despre astfel de mânie sfântă (fără a aştepta să devii „sfânt” pentru asta! ): „Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce este a se mânia cineva în zadar pe fratele său? (Matei 5,22). Şi a zis: Orice nedreptate îţi va face fratele tău şi tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii: şi măcar de îţi va scoate ochiul tău cel drept şi îţi va tăia mâna ta cea dreaptă şi te vei mânia pe el, în zadar te mânii. Iar de te desparte de Dumnezeu, atuncea să te mânii tare” (amănunte despre această problemă la pr. Ilie Imbrescu, „Biserica şi Mişcarea Legionară”, 1940).

Gabriel Bălănescu, legionar cu o frumoasă cultură şi o moralitate ireproşabilă, se afla în aceeaşi celulă cu Eugen Cristescu, fostul şef al Serviciului Secret din România lui Carol şi Antonescu, arestaţi amândoi de comunişti. Iată ce-i spune lui Bălănescu fostul călău, omul din spatele asasinatelor antilegionare:

„Toţi politicienii au fost miopi, nici unul nu a văzut clar ce înseamnă comunismul. Unul singur a văzut: Corneliu Codreanu, Căpitanul Mişcării Legionare. La întrebarea lui Bălănescu: de ce a prigonit pe legionari?, i-a răspuns că regretă şi aşteaptă de la ei să opună forţa necesară comunismului, adăugând: aţi fost acuzaţi voi, legionarii, că aţi omorât evrei la Abator; personal am anchetat: nici un evreu n-am găsit asasinat la Abator; unul singur în apropiere, ucis de vagabonzii din Bucureşti” (D. Banea, „Acuzat, martor, apărător…”, p.172).

Aceste cuvinte rostite de duşmanul cel mai perfid, ce aţâţa pe Antonescu împotriva legionarilor prin rapoartele făcute, ne pun în lumină: mârşăvia duşmanilor şi nedreptăţile îndurate de legionari nu doar în închisorile comuniste. Ci în egală măsură în timpul regelui Carol şi Antonescu de la care ne aşteptam la o tratare mai „creştinească” totuşi. Cei doi erau creştini şi aşteptam altfel de comportament decât de la comuniştii atei. Nu e de mirare teroarea comunistă faţă de tineret şi elita ţării care simpatiza aproape 100% cu legionarii. De mirare sunt masacrele oribile dinainte de comunism, pentru care (vorba multor duhovnici!) ne-am meritat soarta de popor umilit.

„Fanatismul” şi violenţa legionară: privite creştineşte

S-a făcut mult caz de fanatismul şi violenţele comise ca o „dovadă” că ei nu sunt creştini. Fanatismul în mintea unora înseamnă extremism, şovinism, xenofobie, antisemitism.

Dacă e să judecăm aşa putem învinui de fanatism şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Sfinţii Apostoli şi pe toţi martirii creştini. „Dacă voievodul Constantin Brâncoveanu n-ar fi fost fanatic, ar fi cedat în faţa călăului care-i ucidea copiii. A avea curajul să afirmi adevărul şi să lupţi pentru el cu orice risc poate fi socotit fanatism, dar nu cu conotaţie negativă! Fanatismul implică iubire jertfelnică nu ură nimicitoare, aşa cum susţin duşmanii Mişcării Legionare. Orice mare savant este extremist; orice mare artist este un extremist; orice mare postitor şi cel mai smerit călugăr pot fi socotiţi extremişti. A lupta până la ultima picătură de putere, a munci şi ziua şi noaptea este tot o atitudine extremistă. Se discută despre violenţa legionarilor ca oponent al toleranţei creştine. Cu motivaţie necinstită, nu se face demarcarea între violenţa agresivă şi violenţa prin care se răspunde agresivităţii. Nu este observat cel ce atacă pentru a ucide, dar se socoteşte agresivitate lupta de apărare a celui atacat. Cel ce trage cu tunul şi striveşte sub şenilele tancului mii de vieţi nevinovate nu este socotit violent, dar cel care apărându-se aruncă cu pietre în tanc este învinuit de violenţă” (Pr. Victor Moise, „Omul nou”).

Să nu se uite că în final „violenţa” lor este plătită cu propria viaţă, cu propria cenuşă cum a zis Moţa. După ani de crunte chinuri la care au fost supuşi fără vină, ei declară: „Noi afirmăm în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei că niciodată violenţele noastre n-au fost decât legitime apărări” (în „Cranii de lemn”).

Un catalog amplu şi lămuritor al violenţelor: legionare şi mai ales antilegionare o găsim la Nicolae Roşca, „Cronica unor violenţe politice” (mai multe ediţii).

Cei ce nu înţeleg acest fenomen unic al neamului, chiar din cei apropiaţi şi credincioşi oameni, judecă după măsura lor îngustă: cum un creştin ţine crucea într-o mână şi pistolul în cealaltă? Ei nu înţeleg că pistolul l-au luat doar în cazuri extreme când în joc era ţara însăşi (în cazul criminalilor politicieni Duca, Armand Călinescu, trădătorul agent spion Stelescu) iar în celelalte cazuri e vorba de înscenări incredibile: uciderea lui Iorga pusă la cale de KGB-ul comunist prin agentul Traian Boeriu îmbrăcat în haine legionare pentru a compromite Mişcarea; de asasinat nu era străin Ion Antonescu, prieten cu comuniştii pe atunci şi duşmanul lui Iorga şi al Mişcării.

Sinodul Bisericii noastre s-a pronunţat asupra asasinării lui Duca (1933). Pastorala elogiază pe cel asasinat şi aruncă aspră certare tineretului legionar şi a celor trei care l-au ucis. „Cum s-a putut ca printre noi românii, popor cu suflet nobil, bun, blând, împăciuitor, răbdător şi cu frică de Dumnezeu, să se găsească asemenea tineri ucigaşi, cari să descarce arma împotriva celui ce atâta muncă lăudabilă şi cu bune succese a depus pentru ţară şi popor? În numele cărei idei s-a putut înfăptui o asemenea odioasă crimă?”. Cei trei “exaltaţi” români au fost osândiţi la munca silnică pe viaţă şi ucişi fără judecată odată cu Corneliu Codreanu (1938).

Biserica nu a avut nici un cuvânt de mângâiere pentru ei. Cum a judecat Domnul pe „femeia păcătoasă”? Vinovată de adulter, trebuia să fie ucisă cu pietre. Dar acuza era făcută de pârâşii care, în faţa adevărului, au tăcut şi osânda a fost schimbată în iertare. Cel ucis (Duca) nu a fost judecat de nimeni. Dacă se va dovedi de istorie că a fost un criminal, mason şi trădător de neam, ce va fi cu Pastorala? Cum rămâne cu iertarea pe care Biserica trebuia s-o acorde celor trei, cel puţin un cuvânt de mângâiere? Sau numai Duca şi Armand Călinescu erau creştini??

Un adevăr mai puţin cunoscut: cei trei („Nicadorii”) în închisoare făceau parastase pentru sufletul lui Duca, trăind prin credinţa în Dumnezeu conştiinţa păcatului pe care îl săvârşiseră.

Patriarhul Nicodim Munteanu aruncă anateme şi blesteme asupra asasinilor lui Armand Călinescu şi asupra Mişcării (sept. 1939), dar nu schiţează cel mai mic gest când sunt ucişi 13 clerici pentru a fi simpatizat cu Mişcarea. Sunt ucişi 254 de oameni, dintre care preoţi, profesori universitari, avocaţi, medici, studenţi, doctori în teologie sau simpli muncitori şi Biserica a tăcut. Cei 13 preoţi şi călugări nu înseamnă nimic sau nu merită un cuvânt de mângâiere, doar trădătorii de neam?

Sau cum a procedat Ştefan cel Mare cu trădătorii? Nu tăindu-le capul şi trăgându-i în ţeapă? Oricum, gesturile unor legionari ajunşi la extrema răbdării nu se pot compara cu masacrele contra lor şi nici măcar cu pedepsele aplicate de Sfinţii noştri voievozi. Ştim că ţarul Nicolae II al ruşilor a executat mulţi trădători şi totuşi este sfânt…

Noi uităm că Ştefan cel Mare purta crucea într-o mână şi sabia în cealaltă când năvăleau duşmanii… Şi azi e sfânt! Dar câţi voievozi şi ţari ruşi, sârbi, ucraineni nu sunt sfinţi. A se vedea cazul împărătesei Olga (Elena) a Rusiei şi violenţele (!) comise chiar după încreştinare din râvnă pentru Ortodoxie (sec X, 11 iulie).

Legitima apărare a neamului nu e ură… ci datorie creştină!

„Legionarul priveşte politicul printr-o viziune eminamente creştinească. Politica nu este instinct de dominaţie în interes propriu, ci este generozitate, este sacrificiu, este jertfă, adică tocmai ceva diametral opus. Cel tare luptă pentru cel slab, iar în lupta aceasta el dăruieşte totul şi nu cere nimic…

Dar, s-ar putea obiecta – şi deja s-a şi întâmplat – că acţiunea aceasta naţionalistă este un egoism de rasă, că voieşte salvarea unora şi pieirea altora. Cum mai poate corespunde atunci mişcarea aceasta cu linia de conduită creştinească? Obiecţia este perfidă şi falsă. Lupta aceasta nu este lupta pentru cotropire de neamuri străine, nu este dusă pentru subjugarea altora. Lupta aceasta nu este decât legitima apărare a unui popor atacat. Este apărarea fiinţei lui spirituale, apărarea credinţei lui şi a formelor de viaţă strămoşeşti, care, fiindu-i răpite, înseamnă pieirea lui. Şi pot lăsa sugrumată viaţa mea materială, pot lăsa jefuit avutul meu personal, dar nu pot lăsa pieirii viaţa copiilor mei, sufletul părinţilor mei, mormintele în care se zvârcolesc oasele celor care şi-au vărsat sângele pentru pământul acesta. Nu pot lăsa o condiţie de sclav nepoţilor şi urmaşilor mei. Sunt dator să apăr fiinţa neamului din care fac parte.

Dar, se va spune, apărarea înseamnă luptă, chiar în cazul unei apărări legitime – şi creştinul veritabil nu răspunde urii decât prin dragoste. Obrazului pălmuit îi întoarce celalalt obraz. Da! O pot face aceasta eu, individ izolat şi numai pentru mine personal, în nici un caz nu o pot face pentru fraţii mei. Intervenţia mea pentru apărarea fraţilor mei este altruism, şi altruismul este creştinism. Să mi se dea voie să apăr mai degrabă pe cel care preţuieşte aceleaşi valori ca şi mine. Într-o privinţă, nu putem iubi decât pe cei asemeni nouă, pe acei cu care ne întâlnim în credinţă şi gând, în faptă şi aspiraţii. Pe cel care însă vrea să-mi distrugă tot ceea ce dă sens vieţii mele, pe cel care vrea să-mi smulgă chiar credinţa şi mântuirea mea, religia mea, nu-l pot tolera. Apărând fiinţa mea spirituală, eu apăr creştinismul, cea mai sublimă dintre valori, şi prin aceasta eu sunt salvat. Nu pot suferi ca un popor cu fire de vampir, cu pofte animalice, să-mi murdărească tot ceea ce eu am mai scump. Poate aş face-o dacă ar fi numai pentru mine. Dar este întreg neamul meu, prin cei morţi, prin cei prezenţi, prin cei ce vor veni…

Sunt, poate, popoare, după cum sunt indivizi, care pot trăi fără Biserică, fără Stat, fără Familie, fără Lege, fără Morală, fără Credinţă; care-şi amestecă viaţa într-o promiscuitate materială şi morală asemeni dobitoacelor. Eu nu pot. Eu vreau să fiu lăsat pe pământul acesta să mă rog şi să trăiesc asemeni strămoşilor mei…

Concepţia politică legionară este spiritualistă. Ea vede salvarea într-o viaţă religioasă şi etică pe care statul este chemat s-o organizeze potenţând-o. Viaţa românului în statul legionar va fi o frăţie de cruce…

Ei au trecut în ceata Mucenicilor cărora Biserica le cântă:

Prea lăudaţilor mucenici, pe voi pământul nu v-a ascuns, ci cerul v-a primit. Deschisu-s-au vouă uşile raiului şi înlăuntru fiind, de pomul vieţii vă îndulciţi; rugaţi-vă lui Hristos, să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă. Sau:

Aceşti ostaşi ai Împăratului celui Mare, au stătut împotriva poruncilor tiranilor, vitejeşte n-au băgat seamă de munci şi călcând toată înşelăciunea, încununându-se după vrednicie, cer de la Mântuitorul pace şi sufletelor noastre mare milă.

Creştinismul nu e religia proştilor, a fricoşilor şi ipocriţilor, a laşilor şi căldiceilor. Dimpotrivă, din stadiul de a fi al fiecăruia trebuie să acceadă la idealurile Mântuitorului care ne trag la autodepăşire. „Fiţi desăvârşiţi”; „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. O îmbinare între blândeţe şi smerenie, cu fermitate şi curaj. Aceasta transformă pe om, îl şlefuieşte de zgura păcatelor şi de frica mărturisirii.

Unii, pun egalitate între a fi creştin şi a accepta orice constrângere pe motivul că trebuie „să fim smeriţi”. Ei uită îndemnurile şi fermitatea Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli, a Martirilor, a Ierarhilor şi Cuvioşilor Bisericii. Eroismul creştin nu mai există în sufletele lor. De aici, neînţelegerea faţă de cei ce luptă pentru credinţă, neînţelegerea faţă de legionari şi sfinţenia vieţii şi idealurilor lor. Neînţelegere faţă de oricine este intransigent cu minciuna şi nedreptatea. De aici până la vinderea credinţei şi a lui Hristos tot în numele smereniei, nu e decât un pas.

Ne lămureşte îndeajuns de bine unul din vechii legionari şi trăitori, Alexandru Cantacuzino, despre această problemă (a fost executat în 21/22 sept 1939 în închisoarea Râmnicu Sărat):

„Eroismul creştin

Cum se face că tocmai cei care vor să apară drept cei mai intransigenţi apărători ai creştinismului, susţin exact teza în temeiul căreia comuniştii îndeamnă la dărâmarea bisericilor cu dinamite şi la nimicirea credinţei creştine? Comunismul strigă la fel: creştinismul e o religie pentru infirmi; creştinismul încurajează robia şi favorizează societatea burgheză în care sunt strivite sub exploatare clasele muncitoare. Creştinismul predică ascultare şi supunere stăpânirii chiar când este abuzivă. Creştinismul nu făgăduieşte dreptate decât în viaţa viitoare, iar pe pământ: răbdare, resemnare şi suferinţă fără cârtire. Aceasta este tălmăcirea comunistă a religiei creştine. Aceeaşi temă, ceva mai puţin accentuată, o aflăm la impozanţii critici ai violenţei naţionaliste.

Diferenţele dintre legionarism şi naţional-socialism sau fascism

Sunt unii care sunt ispitiţi să încerce comparaţii pripite între mişcarea revoluţionară a tineretului român şi ideologia hitleristă sau mussoliniană. Vă fac atenţi că mistica noastră a răsărit din ţărâna românească, simultan şi chiar anterior mişcării fasciste sau naţional-socialistă germană.

Multe deosebiri ne despart de aceste mişcări străine.

Primordiala caracteristică a spiritualităţii noastre, e faptul că ea se înrădăcinează adânc în învăţămintele şi în misticismul creştin. Pregătirea sufletească creştină poate singură să creeze, credem noi, acele legături, acea solidaritate spirituală, o trainică împărtăşire între noi, acel reciproc ajutor moral şi social, sentimentele de fraternitate naţională, care constituie temelia necesară oricărei însănătoşiri intelectuale, morale, economice, administrative şi politice româneşti.

Să fie însă desluşit, prin creştinism noi înţelegem credinţa noastră ortodoxă revelată. N-am putea, cum fac naţional-socialiştii germani să considerăm pe Dumnezeu ca un product al împrejurărilor locale, ceva fabricat de om, de geniul rasei sau de sângele aric. Nu credem într-o Dumnezeire particularistă, croită de noi pe măsura speciei româneşti. N-am putea, cum fac unii profesori universitari de ai noştri, zişi creştini, să concepem pe Dumnezeu ca un fenomen comun şi natural de închipuire a omului sau ca o atractivă idealizare a energiei cosmice [cum făcea Blaga în tinereţe, pentru care Dumnezeu e Marele Anonim, o esenţă impersonală, de-a dreptul panteistă!].

Dar ce ne mai deosebeşte încă de tineretul celorlalte ţări şi însăşi de tineretul italian sau german este morala noastră a ispăşirii, este cumplita noastră certitudine că, pe acest pământ, ceea ce nu este clădit cinstit şi drept, clădit pe adevăr, pe probitate şi pe onoare este neapărat sortit să se năruie…

Noi, tineretul român, exaltăm mai cu seamă credinţa noastră creştină şi naţională, virtuţile de dreptate, de omenie şi de nobleţe ale sufletului românesc, rănile noastre, restrângerile şi renunţările noastre, ascetismul, strălucirea jertfelor făcute naţiei noastre, măreţia anonimă a obidei zilnice ce a îndurat-o veacuri de-a rândul acest neam necăjit de soartă, mărturia izbăvitoare a atâtor vieţi închinate către zorile ce vor veni, ruga mormintelor noastre, care toate împreună ne dau în adevăr dreptul la o existenţă mai bună…

“Lupul este lup tocmai fiindcă mănâncă oaia”, da, dar numai în lumea animală. Dacă ne suim în lumea creştină, lupul e lup, numai dacă iubeşte oaia” (Opere complete, 1969, 1990).