19 nov. – Sfințitul Mucenic Ilie Imbrescu, care a trecut la Domnul în 1949, la Aiud

S-a născut la 26 aprilie 1909 în Dalboşet, Caraş-Severin. A fost preot la Balcic şi Bucureşti. Prima dată a fost arestat în Săptămâna Patimilor 1938 şi dus în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Ajunge şi în lagărul de la Sadaclia, special pentru preoţii deţinuţi închişi de regale Carol II în complicitate cu patriarhul Miron Cristea. Aici au indurate cumplite suferinţe: foame sufletească şi trupească, santinelele urlau toată noaptea din cinci în cinci minute anume ca să nu poată dormi deţinuţii, „asiguraţi fiind că numai în iad ar putea fi ceva mai rău decât acolo”, cum spune părintele.

Este eliberat la 20 decembrie 1938. Între 21-26 sept. 1939 este din nou arestat fără motiv, ca urmare a uciderii lui Armand Călinescu. În 1940 publică volumul: „Biserica şi Mişcarea Legionară” (Ed. Cartea Românească, Bucureşti).

Arestat în martie 1948, a fost condamnat prin sentinţa 1025/1.07.1948 la 10 ani temniţă grea şi 15 ani muncă silnică. Toţi care l-au cunoscut spun că a dus o viaţă de sfinţenie şi a murit ca un martir. Moare la Aiud în 19 noiembrie 1949.

„În acest punct, deci, se întâlnesc şi se contopesc, în una şi aceeaşi Chemare sfântă, rosturile pe care le au de îndeplinit: Preotul, în slujba Bisericii, pentru binecuvântarea Neamului – Legionarul, în slujba Neamului, cu binecuvântarea Bisericii. Orice Preot adevărat va fi, aşadar prin firea lucrurilor şi legionar, aşa cum orice legionar, tot prin firea lucrurilor, va fi cel mai bun fiu al Bisericii. Că, la noi, azi, mulţi slujitori ai Bisericii sunt cu totul altceva decât ceea ce trebuie să fie, este încă o dovadă mai mult că Mişcarea Legionară a fost rânduită tocmai la timp, ca să fie gata a da din Neamul nostru şi Bisericii caracterele cele mai tari, pe cari să fie altoit şi Darul Preoţiei fără batjocură – cum, altfel, se practică lucrurile îngrozitor de neruşinat de lumea generaţiei satanice a acuzatorilor!

Preotul României Legionare – care va fi cea mai strălucită manifestare în lume a Trăirii şi Slujirii de îngemănarea „Creştin-Român” a Legii! – va fi cel mai frumos dar de recunoştinţă făcut Bisericii de către Mişcarea Legionară, pentru că el va trebui să fie vasul sfinţeniei, în care roua năzuinţelor legionare se va topi şi transfigura în roua însuşirilor pe care Preotul trebuie să le întruchipeze după Sfintele Canoane şi după exemplul Sfinţilor! De aceea, dacă Legionarii, la un moment dat, au fost învredniciţi să devină Martiri ai lui Hristos, în prigoana iudeo-masoneriei şi a generaţiei ei satanice din veacul nostru – Preotul, trebuie să ardă Permanent pe rugul Martiriului, al rugăciunilor şi lacrimilor şi al jertfei pentru Hristos. Iar, printre Legionarii rămaşi pentru ziua biruinţei, Preotul va trebui să fie prezenţa neîntreruptă a martiriului. Şi, prin ei, printre toţi fiii generaţiei harice a Creştinătăţii-Româneşti, care va zidi România cea adevărată: România Legionară. În raport cu Legionarii „nebuni pentru Hristos”, Preotul trebuie să fie cel mai mare „nebun pentru Hristos”, Amin!” (op.cit.).

„…Iisuse, plâng ogoarele sărace
Şi toate visurile Ţării plâng,
De când în lanţuri Neamul nostru zace.
Şi-a ridicat urgia braţul stâng
Şi-şi strânge pumnul lângă scăfârlie
Rânjind când închisorile ne frâng…
Dar taina Darului din inimi ştie
Nădejdea care-n foc de Har, mă rog
Pentru Gunoiul strâns la Liturghie…
Iisuse, fă-ne Neamul teolog!”

(Căinţă pentru Neamul meu).

„Mai greu au trecut sărbătorile. Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: „La mulţi ani!”. Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor (pe întreg etajul era de pază doar Florea cel bun), a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii: „Îngerii cu păstorii măresc,/Iar magii cu steaua călătoresc…”.

Şi întrebarea: „Cine-i? Cine-i?” a înconjurat celularul, ca să se întoarcă şi să se furişeze, prin toate celulele, răspunsul şoptit: „Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti”. Glasul de bariton al Părintelui Imbrescu a declanşat o explozie generală. Întâi un zumzet, de pe toate laturile T-ului uriaş, ca să crească şi să răsune apoi, ca un vuiet de ape multe, vestirea despre Cel născut în ieslea Betleemului. (pr. Zosim Oancea, „Închisorile unui preot ortodox”, Bucureşti, 2004, p.95)

din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

Pentru mai multe fotografii vizitati Bucovina profundă.

Biserica şi Mişcarea legionară

“…Orice Om, care vesteşte şi vrea să înfăptuiască Dreptatea în lume, trebue să dovedească şi să întărească Vestirea lui prin jertfă. Lupta şi jertfa lui în raport cu Istoria, nasc Eroismul – iar, în raport cu Vecinicia, nasc Martiriul. Eroismul, presupune lupta cu arme egale şi cu oameni egali. De aceea, eroismul constituie sâmburele fiinţial şi dinamic, prin definiţie al Naţionalismului, în lupta de întrecere între Neamuri. Întrucât, această luptă se desfăşoară în omenesc, este firesc ca să fie umbrită şi de imperfecţiuni. De aici, urmează că luptătorul încrucişează aceleaşi arme cu adversarul, pe care le foloseşte şi acesta. Se presupune, însă, că ai în faţă adversari leali. Bunacredinţă a Legionarilor Creştini-Români, a admis că luptă cu adversari leali, deosebiţi numai prin Cauza pentru care luptă. Timpul cât, cel puţin aparenţa le-a permis să scoată starea lucrurilor ca atare, constituie o etapă care se încheie cu data morţii Generalului Gh. Cantacuzină-Grănicerul. Până atunci legionarii au dovedit, în lupta lor Eroismul.

De atunci, au fost învredniciţi de Dumnezeu să intre în etapa finală a luptei lor şi, ajutaţi de Harul Divin în mod special, să dovedească Martiriul. De fapt, o distincţie esenţială, nu se poate face între eroismul şi între martiriul legionarilor, dacă privim lucrurile în raport cu Cauza luptei lor, care este Iisus Hristos şi prin El şi naţionalismul lor. Aşa că, din acest punct de vedere, toţi legionarii Ucişi de adversari, au căzut pentru Legea lui Hristos. Prin urmare, toţi legionarii căzuţi pentru această cauză sunt şi Martiri. Tocmai pentru a ne da mai bine seama de acest lucru, se poate face deosebirea, după mijloace şi în timp, între etapa eroismului şi cea a martiriului. În etapa Eroismului, punctul culminant pe care l-a atins mişcarea legionară, a fost Moartea lui Moţa şi a lui Marin. Ei au ieşit din hotarul ţării lor, ca să lupte şi să moară pentru Hristos şi abia prin această moarte, pentru prima oară, Neamul întreg – afară de trădători şi iudeo-masoni – a fost puternic cutremurat şi a început să trăiască în tot mai deplină conştiinţă Misiunea pe care Legionarii au vestit-o, de la începutul luptei lor. Creştinătăţii-Româneşti. Pentru prima oară, chiar şi acuzatorii şi-au dat seama că “acuzaţii” lor, nu numai că sunt tot ce Neamul poate avea mai bun, dar că au reuşit s’o dovedească aceasta şi lumii întregi şi încă prin fapte slăvitoare de Dumnezeu, care fac înconjurul pământului întreg.

Deci, ceea ce ar fi avut de gând să facă acuzatorii pe preţul minţii lumii de peste hotare, de acum, nu se va mai putea, fără să fie angajată ca martor toată Istoria în timp şi spaţiu. Pentru că s’a împlinit năprasnic ceeace Eroii au promis: “Să mergem înainte spre îndeplinirea sfântului şi cumplitului angajament pe care l-am luat ! Sau murim în luptă, sau ieşim biruitori ! Sunt singurele porţi pe care ni le deschide viitorul” Să urmărim cuvântul scris al unui erou şi martir, ca şi ei, Vasile Cristescu, despre: “Jertfa lui Ion Moţa şi Vasile Marin în lumina istoriei.

“Camarazi de luptă şi de generaţie cu Ion Moţa şi Vasile Marin suntem pătrunşi de măreţia gestului lor de a porni să lupte în armata naţionalistă a Spaniei. “S-au dus posedaţi de gândul jertfei pentru triumful Crucii şi pentru apărarea civilizaţiei latine. “Fapta lor este afirmarea celui mai înalt sentiment de eroism, căci poate fi oare ceva mai eroic decât ruperea de tot ce ai mai drag pe lume spre a împlini cu sângele tău biruinţa idealului căruia i-ai închinat viaţa? “Este mărturisirea, cu preţul ultimului sacrificiu, a unei profunde credinţe în Dumnezeu, a spiritului nou ce se ridică răsvrătit împotriva unui întreg secol de materialism şi lipsă de religie. “Suflete de granit, au înfrânt moartea prin moarte. “Suntem prea măcinaţi în mărunţişurile zilnice ca să putem cuprinde, în toată amploarea, jertfa lui Ion Moţa şi Vasile Marin. “Mult mai târziu, după trecere de decenii, când vremurile de azi se vor proecta în perspectiva istoriei, fapta lor va putea fi detaşată în lumina strălucitoare a veşniciei. “Căci fapta lor este deschizătoare de drum nou în istoria neamului românesc”. Pornirea lor şi a celorlaţi cinci camarazi să lupte în acel colţ de Europa unde s’au pus în cumpăna sorţii viaţa de mâine a omenirii – cu Dumnezeu sau cu Satan – însemnează ceva mai mult decât o participare simbolică a generaţiei noastre prin ei, cei mai aleşi fii, la marea bătălie dintre cavalerii Crucii şi ostaşii Diavolului. “Însemnează fixarea noului orizont, pentru generaţia României Mari, care respinge spiritul strâmt al înaintaşilor, trasând singură, prin cea mai mare jertfă, sângele propriu, sensul misionaric al existenţei ei. “În curgere de veacuri, noi am luptat pentru credinţă şi pentru existenţa neamului ; dar am luptat aici, pe pământul şi în jurul hotarelor noastre ameninţate. “E pentru prima dată în istorie, când Români aleşi, având conştiinţa misionarică a luptei pentru Dumnezeu şi civilizaţie, pornesc pe meleaguri depărtate să sfinţească acolo, cu suprema jertfă, crezul lor. “Privită în perspectiva istoriei, fapta lor e plină de consecinţe pentru destinul neamului românesc. “Naţiunea franceză, odinioară în fruntea nemurilor lumii, a păşit pe planul istoriei universale, când cetele de cavaleri cruciaţi au părăsit plaiurile înverzite ale Franţei ca să moară în nisipurile Siriei, cu ochii ţintă către Ierusalimul Mântuirii. “Căzând cu privirea îndreptată către Dumnezeu, pe pământul Spaniei, patria împăratului care ne-a zămislit ca neam misionarii noştri au smuls lacătele ce ne ţineau închisă poarta largă a istoriei universale. “Prin ei, neamul nostru se îndreaptă pe drumul mare şi luminos ce duce către Dumnezeu”.(37).

Înmormântarea lui Moţa şi Marin a fost ceva unic în istoria noastră şi ceva excepţional în istoria contemporană. Creştinătatea Românească a început să se trezească “din somnul cel de moarte”. A dat un serios avertisment acuzatorilor prin alegerile din 20 Decemvrie 1937. Dar, înainte de aceste alegeri, a mai murit un mare Erou, ca să întărească şi mai mult afirmarea mişcării legionare : a murit şi “Generalul”. Pe acest bătrân adevărat, “nebun” în consideraţiile acuzatorilor, dar înţelept în lumina istoriei, l-am considerat “Tălmaciul destinului Românesc”, şi la moartea lui mi-am îngăduit să scriu şi eu astfel : “Se împlinesc 153 ani, de când Horia, Cloşca şi Crişan, au murit ca martiri pentru dreptatea unui Neam slujitor lui Hristos. Credeau uzurpatorii Ardealului – pentru a cărui desrobire s’au jertfit într-o prea fioroasă frumuseţe a morţii cele trei Căpetenii ale Moţilor – credeau acei uzurpatori, că o socoteală aşa de netrebnică a înmormântat doar o capricioasă tulburare a tihnei lor jefuitoare. Dar, moartea năpraznică a acelor ţărani înţelepţi, bineştiutori de carte şi bogaţi în omenie, a fost un semn şi o rodire. Şi, cu cât avea să întârzie descifrarea semnului, cu atât avea să crească rodirea până la răscumpărare. Un Grănicer al unui Mare Rege, s-a încruntat şi a izbit rezistenţele acelei lumi ce se cerea nimicită chiar de nelegiuirea care a aşezat-o acolo. Un vlăstar, din viţa acelui Domn care a dat cel dintâi toată Scriptura lui Dumnezeu în graiu românesc, a făcut să trosnească roata Morţii ce a răpus pe fraţii lui Principi ai vitejiei şi viziunii din acele meleagiuri spre care îşi năvălea dorul, dragostea şi ostaşii. El a supravieţuit morţii războiului, ca să aducă graniţă şi suflet, într-un suflet fără graniţă, lumii Căpitanului – ca reprezentant al vitejiei şi ai omeniei româneşti, care a salutat speranţa cea bună a Neamului. El, Grănicerul, a adus intactă la Răscruce roada cea bogată : adevărul că niciodată nu mor în zadar oamenii curaţi, drepţi şi viteji. Peste veac, din jertfa tuturor celor ca Horia, Cloşca şi Crişan, Grănicerul a cules pe vârful sabiei vremii lui ceiace Dumnezeu a rânduit cu dreptate destinului Românesc. … Şi mai ales nu a murit în răsboiu, pentru că avea chemarea de a comanda tinereţea curată în numele bătrâneţii înţelepte, atunci când nebunia bătrâneţii a vrut să frângă pe roata Morţii tinereţea Neamului.

De atunci, a întors cheia destinului şi spre descuieri de mai înalte învredniciri ale Românilor. Primind de la Căpitan comanda a şapte Eroi ai Legiunii, i-a întors acasă pe doi cu nimbul de Martiri ai lui Hristos. Prin Moţa şi Marin, Generalul ne-a descifrat sensul de înălţime al unui întreg românesc. Iar, el însuşi, ca Şef de onoare al Macedonenilor, a lăsat să se întrezărească şi dreptate, pe plan istoric şi geografic, mai larg, a aceluiaşi întreg, care îşi întinde până la Macedo-Români vechimea şi mărimea de hotar străvechiu. Toate pe rodnicie de jertfă, sub ochiul de onoare al celui mai reprezentativ viteaz bătrân, care a transmis străbuna aşteptare a întregului dreptăţii destinului Românesc… împlinirii lui desăvârşite, sub mintea înţeleaptă şi mâna sigură a Căpitanului. Grănicerul, prin aceasta, a lăsat cea mai frumoasă moştenire de suflet, de sensuri spirituale şi istorice, de zâmbet mândru către viitor. Şi acum, toamna, merge cu aceeaşi solie, a Românilor de pretutindeni, înaintea Tronului slavei lui Dumnezeu”.(38).

Ilie Imbrescu, Ucenicul harului divin, Apostrofa unui teolog. Biserica şi Mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940