21 nov. – Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa la 6 ani de la sălășluirea în ceruri. Naționalism: izolare sau implicare?

Naţionalismul

– Cum vedeţi problema asta a naţionalismului?

– Eu personal sunt naţionalist şi cred că tradiţia unui neam îşi pune pecetea pe fiecare, fiindcă altfel n-am sta în locul acela. Îşi pune o pecete. Dacă eşti român, ai un anumit fel de a judeca lucrurile. Limba ta este dulce şi graiul tău e frumos. Şi rugăciunea e altfel. Şi toate lucrează in aşa fel ca să te mântuiască. Dacă tu le respingi, înseamnă că ai refuzat misiunea neamului tău şi toată această comoară pe care Dumnezeu a pus-o în popor pentru mântuirea ta. Iar dacă o faci intenţionat, cum au făcut comuniştii şi cum fac astăzi masonii, spre distrugerea credinţei şi a sufletelor, să ştii că Dumnezeu nu te va ierta. Şi dacă neamul întreg face acest lucru, se pierde.

– Deci există, să zic aşa, păcate împotriva neamului?

– Fără îndoială că există. Toate marile trădări faţă de Biserică, faţă de popor, renunţările la valori, toate sunt păcate împotriva neamului.

– Credeţi că tinerii de astăzi trebuie să-şi recupereze identitatea naţio­nală pentru a propăşi spiritual? Şi cum?

– Da, trebuie. Dacă pe lângă credinţă, ai şi cultură, e şi mai bine. Unii din tinerii noştri, este adevărat, n-au cultură, şi atunci sunt şi neculturali, şi necredincioşi. Dar majoritatea au, şi atunci pot fi salvaţi prin cultură. Adică dacă tânărul iubeşte într-adevăr literatura, istoria, poezia, are o sensibilitate şi aşteaptă altă săgeată, săgeata credinţei. Mulţi oameni culţi s-au convertit. Acestea sunt tainele lui Dumnezeu. Oricum, El a dat talanţi fiecăruia şi ni-i va cere înapoi.

– A dat talanţi neamului ca şi colectivitate?

– Da. Nichifor Crainic spunea la cursul lui că Dumnezeu a făcut mai multe experienţe. Nu i-a ales aşa, dintr-o dată, pe evrei, că ar fi fost ei mai buni sau mai nu ştiu cum. El spunea că Dumnezeu a încercat prin experienţă să aleagă un neam care să dea pe Mântuitorul. La început a încercat cu cei din Caldeea, dar aceştia au eşuat din orgoliu: au făcut re­pede un turn, să ajungă până la Dumnezeu. Şi atunci Domnul i-a des­părţit şi i-a împrăştiat. A încercat apoi cu egiptenii, dar ei au eşuat în magie. Au început să cunoască forţele telurice, să le stăpânească şi să facă vrăji. Şi Dumnezeu i-a pierdut. S-a dus pe urmă la greci, însă grecii au eşuat în raţionalism. Au făcut tot felul de sisteme filosofice, cărora Europa şi azi le e prizonieră. Dumnezeu i-a lăsat şi pe ei deoparte, căci raţiunea te duce până la un punct, dar nu te mântuieşte. Atunci a mers la evrei. Evreii au eşuat în formalism. Credeau că dacă sună din trâmbiţă la colţul străzii şi împart pomană, se mântuiesc: „Mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca vameşul acesta!”. Atunci Dumnezeu i-a lăsat şi a chemat neamurile. Şi neamurile au venit cu calităţile şi defectele lor. Dar fiecare, ca neam şi ca persoană, şi-a primit talanţii, şi aceia i se vor cere înapoi. Unde a semănat Dumnezeu, îţi cere şi răsplata!

– Deci particularităţile acestea naţionale nu numai că trebuie păstrate ca un dar de la Dumnezeu, ci trebuie şi lucrate?

– Da. Ele sunt ceva firesc şi sufletul le receptează ca atare. Uite, eu sunt în America de douăzeci de ani. Nu spun că ştiu perfect engleza, dar cel puţin Liturghia o ştiu. Ei bine, niciodată Liturghia în limba en­gleză nu vorbeşte sufletului meu. Graiul dulce, asta este! Graiul dulce spune altfel. Parcă toate rugăciunile acestea pe care le rosteşti în limba română, sau cărţile duhovniceşti pe care le citeşti în româneşte, altfel îţi vorbesc. Chiar un evreu convertit la protestantism, Wurmbrand, mi-a spus odată în America: „Părinte, am aflat ce limbă vorbesc îngerii în cer!”. Zic: „Ce limbă vorbesc? Ebraica, nu?”. „Nu, vorbesc româneşte, îngerii vorbesc româneşte!”. Mi-a plăcut lucrul ăsta. Şi sunt convins că îngerii ştiu româneşte. Sau cel puţin înţeleg!

Pe sub lege!

– Ce să facem azi, când generaţiilor tinere li se predă în şcoli o istorie mistificată? Cum să-şi mai formeze ei o conştiinţă naţională corectă?

– Eu zic că trebuie să ne întoarcem neapărat la adevăr. Cred că profesorii ar trebui să aibă acest curaj. Să nu se lase seduşi de istoria al­ternativă, să nu se lase seduşi de „necesitatea” predării holocaustului, că mai mare holocaust decât am avut noi, nu a avut nimeni! N-au avut evreii mai mare holocaust! Dar ei l-au umflat, l-au aranjat, au luat bani din toate părţile şi au făcut ce au vrut. Şi acum, dacă zici de holocaust sub comunişti, sar în sus că nu-i adevărat. Nu le convine, că dacă mai apare un holocaust, ei pierd. Îşi pierd terenul de sub picioare. Noi însă trebuie să spunem adevărul! Şi istoric, şi cultural. Să-i scoatem la iveală pe cei din generaţia veche. Deocamdată încă mai apar o serie de cărţi bune. Sunt tineri care după ce citesc, îmi spun: „Părinte, nici nu auzisem despre asta. Habar n-am avut! Ia uite pe ce comoară stăteam şi nu m-am aplecat să scurm pământul ca s-o scot!”.

– Cum se pot promova aceste adevăruri?

– Am înţeles întrebarea dumneavoastră, dar eu nu pot să spun: „Du-te şi spune-i Guvernului!”. Pentru că Guvernul nu o să te asculte… Era un evreu la Gherla, care avea o vorbă: „Nici cu legea, nici lângă lege. Pe sub lege!”. Aşa că faceţi lucrul acesta „pe sub lege”!

– Dar Biserica nu ar trebui să aibă în privinţa asta un punct de vedere critic mai nuanţat?

– Bineînţeles!

– Mă refer, chiar în istoria Bisericii. De exemplu, momentul 1848, Cuza cu secularizarea şi alţii n-ar trebui să fie prezentaţi cu scopurile lor negative, împotriva tradiţiei şi a Bisericii? Pentru că, dacă citeşti manualele de Isto­ria Bisericii Ortodoxe Române, majoritatea sunt prezentaţi la modul pozitiv, sau nu se spune ce au urmărit ei în realitate. În fond, care este atitudinea noas­tră, ca şi creştini, faţă de Bălcescu, de Cuza şi de toţi ceilalţi care au fost ma­soni? Au fost ei conştienţi de demersul satanic al masoneriei, sau să socotim că au făcut bine poporului prin faptul că au fost patrioţi?

– Nu cred că ei au sesizat bătaia lungă a masoneriei în plan istoric.

– Adică au fost câştigaţi de scopul imediat, crearea statului naţional?

-Da.

– Şî atunci, care ar fi atitudinea Bisericii faţă de nişte amăgiţi ca ei? Să-i înfiereze, sau să facă distincţie, socotind că Dumnezeu îi va judeca cum ştie, având în vedere şi momentul istoric respectiv?

– O distincţie trebuie făcută, pentru că nu poţi condamna cu grămada. Dumnezeu judecă pe fiecare, deci cu atât mai mult trebuie să judecăm şi noi pe fiecare în parte. Nu-i aruncăm pe toţi într-o găleată. Aşa, să zic, poate că dintre cei mai rău intenţionaţi a fost Cuza. Dar cum Regulamentul lui a ajutat comunismul prin subordonarea Bisericii faţă de stat, tot clerul nostru în vremea comunismului a lăudat pe Cuza şi sistemul său de secularizare.

– Dar Unirea Principatelor, care s-a făcut clar sub influenţa masonilor, cum să o privim din punct de vedere creştin? Să socotim că masonii au urmărit un scop, iar Dumnezeu a întors planurile lor în favoarea noastră?

– Da, absolut.

– Un lucru despre care iarăşi nu prea se vorbeşte este că în secolul al XVIII-lea şi apoi vădit în al XlX-lea, Biserica a pierdut foarte mult prin trecerea de la organizarea creştină, rânduită după pravilele bisericeşti, la o organizare laică, după constituţiile moderne de inspiraţie masonică. Mitropolitul a fost obligat atunci să jure pe Constituţie şi alte lucruri din astea, care la momentul respectiv erau nişte devieri grave. Acum însă nu ne mai par aşa. Acum nici nu ştim ce se mai întâmplă cu Mitropoliţii… Atunci practic s-a făcut trecerea de la o orânduire după voia lui Dumnezeu la o orânduire satanică, în fond, care a fost punctul de plecare al satanismului democraţiei de azi. Atunci, în secolul Revo­luţiei franceze, au fost zorii modernităţii. În acest context, putem considera Re­voluţia franceză ca început al Apocalipsei?

– Probabil că atunci s-a manifestat în chip vădit antihristul, care era de mult în lume. Când Apostolul Pavel le vorbeşte tesalonicenilor despre venirea antihristului, spune: „Şi acum ce îl opreşte ştiţi, ca să se arate el la vremea sa”. Atunci a fost deci prima arătare evidentă a lui.

– De ce credeţi că Dumnezeu a îngăduit distrugerea lumii tradiţionale creştine şi instalarea orânduirii acesteia antihriste? Putem face o paralelă cu is­toria poporului evreu?

– Putem face o paralelă cu istoria fiecărei naţiunii. Or, naţiunile au trădat, Biserica a trădat, iar Dumnezeu trebuia să sancţioneze asta.

– În ce sens a trădat Biserica?

– A acceptat această laicizare a ei. A primit să depună jurământul pe Constituţie. De ce episcopii n-au refuzat să jure pe Constituţie?! Bise­rica a pus atunci interesul naţiunii înaintea adevărurilor creştine. Şi a zis că tragem un profit, dar Biserica nu trebuie să caute profituri. Ea trebuie să-şi păstreze linia ei. De altfel, toate Bisericile de acum sunt sub Constituţii. Doar Biserica Catolică face excepţie într-o oarecare măsură şi are poziţia ei. Dar face şi ea un balans destul de compromiţător.

– Fiindcă a venit vorba de catolici, din câte am înţeles, atitudinea lor faţă de francmasonerie a fost mult mai tranşantă. S-au delimitat de ei, i-au ex­comunicat. Am văzut un îndreptar de-al lor mai vechi, în care scria clar că ma­sonii nu se pot împărtăşi. La noi nu a existat aşa ceva. Doar în 1937 a fost acea acţiune[1], care de altfel a şi rămas destul de necunoscută…

– Să ştiţi că hotărârea aceea luată în ’37 e valabilă şi azi, nu există nici un document care să anuleze anatema aruncată atunci pe masoni!

– Dar era vorba chiar de o anatemă acolo?

– Era oricum o chestie de definire faţă de ei. În ce priveşte catoli­cismul, care nici el n-a ridicat anatema de pe masoni, în momentul de fată e mult mai infiltrat de masonerie decât Ortodoxia. În Ortodoxie acum, de curând, au început să se infiltreze, dar catolicismul este foarte pătruns. Sunt unii despre care se ştie că sunt masoni, şi totuşi sunt pre­oţi, sau chiar mai sus în ierarhie. Nu ştiu în Curia papală câţi or fi ma­soni, probabil că foarte mulţi…

– Este lucrarea masoneriei un pericol?

– Da, este un pericol pentru credinţă, fiindcă masoneria e o acţi­une demonică!

Izolare sau implicare?

– Credeţi că e posibil ca lumea să mai revină la o aşezare creştină?

– Se pare că nu, pentru că nici Scriptura, nici Sfinţii Părinţi nu vorbesc de o reaşezare a creştinismului în lume, ci numai de separarea tot mai pronunţată a Bisericii şi de asumarea de către creştini a suferinţei pe care le-o vor provoca atacurile dinafară.

– Ce să faci ca şi creştin în aceste vremuri? Să te izolezi? Sau să încerci să te implici totuşi politic, în ideea că vei putea face ceva, deşi sistemul actual e guvernat de legi anticreştine?

– Alternativa implicării politice în scopul de a menţine o libertate pentru creştinism este una bună. Eu nu o condamn. Dar oamenii aceia, din punct de vedere al mântuirii s-ar putea să fie sacrificaţi. Pentru că ei vor intra în sistem şi vor juca probabil după cum le cântă sistemul, deşi vor proteja, într-un sens, pe creştini.

– Păi dacă se jertfesc pentru ceilalţi, de ce îşi primejduiesc mântuirea?

– Pentru că vor face nişte compromisuri. Ei nu pot rămâne acolo fără a face compromis cu satana, chiar dacă îşi păstrează cât de cât şi re­laţia cu Biserica. De multe ori însă nu şi-o mai pot păstra. Şi vor trăda.

– Atunci care credeţi că ar fi atitudinea creştină faţă de vot?

– Soluţia ideală ar fi ca Biserica, prin puterea pe care o are asupra societăţii, să-şi impună oamenii politici cei mai buni, adică pe cei care sunt creştini. Dar asta la modul ideal. Pentru că eu, de exemplu, nu vo­tez. N-am votat nici aici, nici în America. Nu mă interesează, fiindcă ştiu că votul meu nici nu îmbunătăţeşte, nici nu distruge organizaţia lor demonică.

– Aici mai e o problemă, pentru că în momentul în care votezi, să zi­cem, un Preşedinte, tu îţi dai asentimentul pentru măsurile pe care acela le va lua şi te faci părtaş la toate păcatele lui. Dacă Preşedintele trimite, de exemplu, trupe în Irak, tu, care l-ai votat, eşti împreună răspunzător cu el.

– Dacă Parlamentul e dominat de creştini, Preşedintele nu poate trimite trupe în Irak, şi aici este toată cheia problemei. Dar Biserica nu poate obţine majoritatea în Parlament decât în timp îndelungat şi cu pre­ţul unei perioade de sacrificiu. Mă refer, cum am spus la început, la sacrificiul individului, care sigur va cădea sub ispitele satanice. Bunul trai, şofer, maşină – astea toate sunt ispite la care puţini rezistă. Dar după două-trei legislaţii, Biserica va fi majoritară şi lucrurile se pot schimba.

– Vă întreb acum un caz concret: într-un sat, tu ai încredere într-un anumit primar. Ce faci? Îl votezi, ca să iasă el, că face treabă bună? Sau nu te mai duci la vot şi zici: „Ce poate să facă şi ăsta? O să facă ceva, dar nu mare lu­cru, fiindcă e angrenat şi el de sus într-un sistem”?

– În privinţa aceasta, Biserica are două alternative şi decizia ei e foarte importantă, pentru că preoţii au încă mare putere – asta până se mai schimbă situaţia pe aici. Deci Biserica are două posibilităţi. Sau în­deamnă pe credincioşi să nu voteze, ş-atunci orice colaborare cu siste­mul cade. Sau împinge înainte oamenii cei mai buni, întreprinzători, care sunt religioşi, care se spovedesc şi aşa mai departe. În acest al doilea caz, încet-încet Biserica va avea un câştig. Dar deşi afirm lucrul acesta şi sunt convins că s-ar putea face, totuşi chiar eu am o anumită îndoială, având în vedere acţiunea generală a diavolului în lume.

– Aveţi o îndoială că se mai poate face ceva pe plan politic?

– Da. Şi din cauza asta eu personal stau în afară…

– Dar îi îndemnaţi pe alţii să se bage!

(Părintele râde)

– De-aş avea încredere deplină că Biserica, în unitatea ei absolută, că va acţiona aşa cum am zis, aş intra din toată inima, dar nu am încredere, fiindcă Biserica are în sânul ei un germen al corupţiei şi compromisului.

extrase din cartea Viața Părintelui Gheorghe Calciu, 2007