A.I. Cuza, “unirea”, masoneria şi secularizarea averilor mănăstirești

„Nu vă puteţi închipui cât de grozav mă izbi acel anunţ, puindu-mă din nou în cea mai adâncă mâhnire sufletească… Vă rugăm să binevoiţi a face prin mijlocirea de care dispuneţi de a lăsa pomenitului schit iarăşi de a se administra de sine ca şi până acum.” (din Scrisoarea Sfântului Calinic de la Cernica adresată ministrului
Cultelor pentru a nu seculariza averile Mănăstirii Frăsinei)

Ne aducem aminte de faptul că Voievozii noștri au ctitorit multe mănăstiri, atât în Țările Românești cât și în alte țări ortodoxe. Unele mănăstiri de la noi erau închinate unor mănăstiri din Sfântul Munte Athos sau de la Ierusalim; o parte din veniturile lor mergeau la acele mănăstiri, ca milostenie; iar Părinții de acolo se rugau pentru tot neamul românesc. Aceasta a durat până la secularizarea averilor mănăstirești (1859 și 1863), înfăptuită de doi francmasoni: domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu.

Alexandru Ioan Cuza a fost „ales de Adunările Elective ale Țării Românești și Moldovei ca urmare a sfatului delegației europene, alcătuită numai din masoni și aflată în Principate pentru a supra­veghea alegerile. Ca urmare a unor neînțelegeri masonice de culise, va fi silit să abdice după șapte ani de domnie”.[1] Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea averilor mănăstireşti. Al doilea mason despre care vorbeam a fost Mihail Kogălniceanu. În 1863, când au fost secu­larizate și averile mănăstirilor neînchinate celor străine, Kogălniceanu era prim-ministru. Se cunoaște faptul că el era conducătorul unei loji masonice bucureștene încă din anul 1844.[2]

„Domnia lui Cuza Vodă se inaugură în 1859 prin acte arbitrare în Biserică. Primul act, comis de guvern împotriva practicei Bisericii şi Tradiţiei, a fost numirea de locotenent episcopal la Buzău, în contra voinţei mitropolitului Nifon. Episcopul Filotei al Buzăului se îmbol­năvise de o boală crudă şi trebuia neapărat înlocuit. Guvernului îi trebuia însă un om devotat în toate planurile sale şi-l găsi în persoana lui Dionisie Fotino, care era „persona grata”. Dar mitropolitul Nifon se opuse la numirea acestuia şi nu-l recomandă, conform uzului. Atunci guvernul călcă în picioare tradiţia, care cere ca Biserica prin şeful său să-şi spună cuvântul la numirea locotenenţilor de episcopi, şi numi cu de la sine putere pe Dionisie Fotino locotenent episcopal la Buzău, îndatorindu-l ca împreună cu autoritatea civilă să strângă toţi banii episcopului îmbolnăvit şi să-i dea guvernului.

După această numire arbitrară, urmă alt act arbitrar, adică confiscarea averii episcopului Filotei, în valoare de 74.000 de galbeni, înainte de moartea episcopului şi cu toate că exista un testament al său, sub pretextul că un călugăr nu poate avea averea sa, fiindcă el s-a lepădat de lume şi de toate ale ei.

Alt fapt arbitrar îl săvârşi guvernul în 1859, luând averile bisericeşti ale mânăstirilor Neamţul, Secul, Agapia, Adam şi Verona, sub pretext de administraţie rea, trecându-le sub administrarea Ministerului de Culte, ca şi pe celelalte averi mănăstireşti. Atunci se luară tipografiile din Mânăstirea Neamţul, se desfiinţară fabricile mânăstireşti, se vândură la iarmaroc vitele, stupii şi toate averile mobile ale mânăstirilor, oprindu-se numai ceea ce era de absolută necesitate pentru soborul mânăstiresc. În schimb se făcură mână­stirilor state, în marginile strictului necesar şi se trecură la buget.

Astfel aceste mânăstiri începură a trăi în mizerie, din cauza sumelor bugetare ridicole şi neînsemnate. Mitropolitul Sofronie Miclescu, care protestă în 1859 demn, dar energic, în contra actului arbitrar al guvernului privitor la vătămarea drepturilor bisericeşti prin confiscarea averilor mânăstireşti, fără a se da garanţii suficiente a fost în fine depus, în noiembrie 1860.

Se luară apoi măsuri restrictive împotriva mânăstirilor şi călugărilor, iar mânăstirile Doljeşti, lângă Roman, Zagovia din Iaşi şi 31 de schituri au fost desfiinţate, bisericile lor fiind prefăcute în biserici de mir. Aceste măsuri restrictive se luară atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. În Ţara Românească multe mânăstiri şi schituri au fost transformate în închisori, ospicii etc. […]

Apoi prin legea de secularizare a averilor mânăstireşti din 13 Decembrie 1863, au fost declarate ca averi ale statului toate averile mânăstireşti din România. […]

Prin «legea comunală» din anul 1864 se luară actele stării civile din mâna clerului, cum fusese până atunci, şi încredinţară purtarea lor primarilor care purtară de acum şi titlul de «ofiţeri ai stării civile» […]

Tot în timpul domniei lui Cuza-Vodă se luară şi unele măsuri privitoare la alte confesiuni, care erau cu mult mai favorabile decât cele luate faţă de Biserica Ortodoxă. Îndeosebi a fost protejată Biserica romano-catolică. Astfel romano-catolicilor li se acordă favorul de subvenţionare a bisericilor lor şi asigurarea de susţinere a clerului lor. Pentru cultivarea clericilor romano-catolici se înfiinţă la Iaşi, în anul 1864, un Seminar susţinut de Stat, cu patru clase, cu tendinţa de a se completa la şapte clase.

Tot acum se permise călugăriţelor romano-catolice de a înfiinţa la Iaşi un pensionat de fete, în care erau primite şi copile ortodoxe, fiice de Români, care apoi ieşeau de acolo cu sufletul catolicizat şi înstrăinat. Această favorizare mare a catolicismului papal din partea guvernului român se datoreşte influenţei mari, pe care a avut-o asupra lui Cuza-Vodă, Franţa, precum şi marei treceri, de care se bucura la guvernul român consulul francez aici”.[3]

Nicolae Rosetti Roznovanu scria către Mitropolitul Filaret al Moscovei:

„… Sunt deja patru ani, de când, în mijlocul celei mai aspre ierni, oraşul Iaşi a fost izbit de îndurerare, aflând odată, într-o dimineaţă, că mitropolitul lui, fericitul Sofronie, un bătrân de şaizeci de ani, a fost smuls cu ajutorul armatei, de la picioarele altarului, unde asculta liturghia, târât din biserică, aruncat într-o trăsură, bolnav, aproape pe moarte, a fost dus de soldaţi, ca un criminal, prin mijlocul întregului oraş şi toată ţara, într-o mănăstire, în fundul munţilor. Ce mare crimă a săvârşit el oare ca să nu poată să se justifice, dar cel puţin să se scuze, oarecum, această nelegiuire din cele mai barbare? Să se socotească o aşa crimă, sfânta apărare a sacrei sale datorii? Aceasta a fost numai curajul cu care a apărat interesele bisericii naţionale, împotrivindu-se luării averilor bisericeşti, pe care guvernul a pus mâna fără nici o formă procedurală. El a murit. Cine a devenit urmaşul lui? Nu a fost şi nici nu este. Prima catedră episcopală a Moldovei este vacantă încă, şi guvernul nici nu s-a gândit vreodată să o ocupe, chemând persoane vrednice, destinate pentru a fi alese după obiceiul ţării. În curând şi cei doi episcopi cari ocupau cele două catedre ale țării s-au pogorât după tovarăşul lor în mormânt, scaunele lor ca şi al aceluia au rămas neocupate. De asemenea a fost şi în Muntenia, unde aproape toţi episcopii, cari ocupaseră catedrele principale ale țării, au dispărut, şi catedrele au rămas văduve, şi în timpul de faţă marea turmă a credincioşilor a fost lăsată fără păstori la batjocura şi atacurile vrăjmaşilor credinţei ortodoxe.

De pe atunci proiectele ascunse ale guvernului nostru începeau să se deseneze încetul cu încetul: oblăduitorul veniturilor bisericii noastre naţionale, în loc să susţină monumentele credinţei noastre şi să ajute la cheltuielile slujbei dumnezeiești, şi-a însuşit pentru trebuinţele sale proprii aproape toată această sumă a veniturilor; bisericile noastre nu au mai fost reparate şi au căzut în ruină; mânăstirile s-au pustiit; călugării cari le umpleau până acum, au fost izgoniţi cu forţa; toată averea mişcătoare a bisericii până la sfintele odoare au fost date de guvern ca pradă favoriţilor lui; ceremoniile slujbei noastre bisericeşti se bucurau de cea mai măruntă grijă, iar acum guvernul îşi arată faţă de ele, din ce în ce, numai dispreţ şi nepăsare faţă de religia noastră. Totul era îndreptat spre aceia ca încetul cu încetul să pogoare această religie în mintea poporului prin sărăcirea formelor ei materiale, care aşa de puternic influenţa asupra spiritului maselor.

Cu toate acestea, ca să se prevină orice protest, guvernul în chipul cel mai îndrăzneț, abuzând de autoritatea sa, a numit cu de la sine putere la catedrele vacante pe creaturile sale cu o înlocuire vre­mel­nică. El şi-a asigurat credinţa acestor înlocuitori prin amenin­ţarea că-i va da jos, dacă vor fi bănuiţi de independenţă sau cuvioşie ortodoxă. Astfel, şi-a asigurat şi clerul de jos, care niciodată nu va îndrăzni să-şi ridice glasul, fie şi cel mai slab, întru apărarea religiei supusă atacurilor.

În acelaşi timp, organele oficiale ale guvernului, au început, la orice ocazie, să deştepte în noi ură şi dispreţ faţă de coreligionarii noştri din Rusia şi de Biserica greacă din Constantinopole, mama noastră obştească.

Aceasta nu a fost destul şi clerul grec, bogăţiile sale, dătătoare de mare influenţă, adânc devotat credinţei sale pentru cuvioşia sa a părăsit biserica noastră naţională din clipa ce a fost lipsit de putere, care cler, putea prin aceste daruri duhovniceşti să se opună planurilor guvernului. Trebuia cu orice preţ să se scape de el şi să-l împingă până la o desăvârşită sărăcie. De altfel, de mult deja bogata pradă atrăgea însetarea acestui guvern. O lege diavolească i-a uşurat greutatea, averea bisericii greceşti trebuia să se confisce, fără nicio condiţiune”.[4]

extras din cartea Pagini din istoria neamului românesc, de prof. Ioan Vlăducă
editura Fundaţiei Justin Pârvu, 2012