28 feb. – Prăznuirea a doi mărturisitori din temniţele comuniste: Părintele Marcu de la Sihăstria şi Corneliu Niţă

12 septembrie 1910, Hătcărău, Prahova – † 28 februarie 1999, Mănăstirea Sihăstria

În cimitirul Cuvioşilor Mănăstirii Sihăstria se odihneşte smerit, precum şi în viaţă neştiut a fost de oameni, unul din cei de care lumea nu este vrednică: Monahul Marcu cel mult pătimitor. Undeva, mai în spatele mormântului Părintelui Ioanichie Moroi, se află un mormânt mic şi o cruce simplă de lemn pe care stă înscris pentru veşnicie numele său. O candelă arde aici neîncetat, din dragostea celor ce cunosc puterea rugăciunilor sfântului său suflet. Pentru a vorbi însă despre un om al rugăciunii cum a fost Părintele Marcu ne trebuie rugăciune; pentru a ne apropia de un pătimitor nebiruit, ne este de trebuinţă slobozire din patimile aducătoare de robie… Ne iartă, Părinte Marcu, că vom vorbi ca nişte săraci şi neputincioşi, însă din dragoste şi evlavie pentru Cel întru Care te-ai nevoit şi întru Care ai biruit!

Părintele Marcu, pe numele de mirean Constantin Dumi­tres­cu (1910-1999), a pătimit vreme de aproape 20 de ani în temniţele a trei regimuri politice: carlist, antonescian şi comunist. Anche­ta­torii l-au poreclit „fachirul”, pentru că a răbdat ca un om fără de trup toate chinurile născocite de minţile lor bolnave, rugându-se neîncetat. A făcut parte din lotul „misticilor”, alături de Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc şi alţii. După eliberarea din a doua detenţie (dintre 1941-1954), a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Slatina, unde l-a avut ca du­hovnic şi frate de nevoinţă pe Părintele Arsenie Papacioc. De aici a luat iarăşi drumul Aiudului împreună cu duhovnicul său, până în anul 1964, iar după eliberare s-a retras în obştea Mănăstirii Sihăstria. Acolo, Părintele Marcu a petrecut în mari osteneli călugăreşti până la sfârşitul vieţii, în retragere, rugăciune şi ascultare, răspândind în jur mireasma dumnezeiescului har. Părinţii mai bătrâni care l-au cunoscut spun că, după închisoare, toate ascultările şi ostenelile din mănăstire i se păreau Părintelui Marcu „o desfătare”, simţindu-se la Sihăstria ca „în concediu”. Cel mai fericit era când îşi isprăvea seara ascultările şi se avânta cu puteri înnoite în rugăciune şi metanii, de parcă abia ar fi început ziua. Părinţii mai tineri şi-l amintesc până azi înaintea uşilor împărăteşti, primind Sfintele Taine cu chipul strălucind de revărsarea luminii lăuntrice. În ultimii ani ai vieţii, fiind mai neputincios cu trupul şi neputând lua parte la slujbele bisericeşti, Părintele avea câte treisprezece ore de pravilă şi rugăciune pe zi.

Din mărturiile sale

„Am fost adus la Bucureşti, la anchetă. Aici, printre multele mijloace de tortură, s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă şi mai lată; unul mă ţinea de cap, doi de mâini, doi mă băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul şi doi cu două răngi de fier peste tălpile încălţate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încât cei ce mă băteau au crezut că am murit. Şi, ca să-mi revin, mă luau de păr şi mă băgau cu faţa într-un lighean cu apă. Sau mă dădeau cu capul de pereţi, tot ca să-mi revin… Sistemul ăsta l-au folosit două-trei zile. («Doza» obişnuită era de 100 de răngi de fier la tălpi. Însă el, pentru că nu vorbea, a fost bătut fără număr – n.ed.). Am numărat până la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre deosebire de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate până în vârful creierului. N-am scos însă nici un cuvânt, având şi atunci şi după aceea mare grijă să nu pârăsc pe cineva.

De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvânt despre cineva. Atât de mult m-au bătut, că deşi fiecare dintre ei băuse câte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzând neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «fachirul»…”

Continuarea acestui episod ne-o relatează Părintele Atanasie (în lume, Alexandru Şte­fă­nes­cu), fost tovarăş de suferinţă în închisoare cu Constantin Dumitrescu:

„A doua zi a venit în inspecţie cel care conducea anchetele, un om de temut, fără scrupule. A deschis uşa celulei unde era Costică şi l-a găsit păşind agale, cu picioarele goale, tumefiate. Era un ger cumplit. Gardienii pa­tru­lau zgribuliţi, cu şube şi bocanci, iar Costică umbla desculţ, fără să dea semne de frig ori durere. «De ce nu eşti încălţat?», l-a în­trebat şeful Securităţii. Blândul Costică – cel care avea încă de atunci rugăciunea inimii şi o pace nu din lumea aceasta – i-a răspuns cu un zâmbet smerit: «Pentru că nu-mi mai vin pantofii!». Atitudinea aceasta l-a înmuiat pe şeful anchetelor, care a ordonat să i se facă imediat un calapod special pentru a avea bocanci potriviţi. Acesta a fost un lucru de neconceput în istoria închisorilor! De atunci, ceilalţi securişti l-au numit «fachirul», pentru că învinsese cu «sabia duhului» pe şeful lor, în faţa căruia ei înşişi tremurau”.

***

„Într-o iarnă foarte grea, cam prin anii ’60, eu eram bolnav şi nu aveam voie să stau rezemat, ci doar să umblu printre paturile din celulă sau să stau pe marginea patului, fără să mă sprijin. Pentru că eram foarte răcit, m-am sprijinit. Iar gardianul a văzut prin vizor şi a deschis uşa, strigând: «Gata, pedeapsă!». Şi m-au luat şi m-au dus la celulele de pedeapsă. Înăuntru nu era decât întuneric şi frig de îngheţai. Iar gardianul care m-a dus şi a deschis uşa a zis chiar el: «Asta-i chiar ca-n iad!». Fiind călugăr, căutam să-mi fac acolo şi «ale mele», canonul şi pravila, aşa cum puteam eu. Acolo, vrând-nevrând, trebuia să faci mişcare, să faci închinăciuni, că altfel nu puteai rezista. Unuia de lângă mine, din celula de pedeapsă de alături, i-au degerat şi nasul, şi obrajii, şi urechile. Celula de pedeapsă era fără nici un etaj, de jos până sus numai zid, şi sus de tot, sub tavan, era un geam deschis. Şi se făcea un curent grozav între geamul de sus şi locul de sub uşă. Am rezistat făcând închinăciuni, mișcându-mă încoace şi încolo, trei zile şi trei nopţi… Iar după a treia zi n-am mai putut nici să fac mişcare, nici să fac închinăciuni şi am căzut jos, aproape fără să mai ştiu de mine. Cât a durat acolo starea aceea, nu ştiu. Dar, după un timp, m-am trezit refăcut fizic şi cu o căldură în jurul meu ca de sobă.

M-au dus apoi în altă cameră, să mă jupoaie de viu. Anchetatorii au rămas uimiţi că nu numai că nu m-am mai speriat, dar m-am descheiat fără frică la nasturi. Şeful lor şi-a dat singur palme: «Cum e posibil să nu-i fie frică?!»…”

(Din Mărturisirea unui creştin – Părintele Marcu de la Sihăstria, ediţie îngrijită de monahul Filotheu Bălan)

Din amintirile ucenicilor de la Sihăstria

2 Despre mama sa, pe nume Ana, Părintele Marcu ne spunea: „A avut o viaţă de călugăriţă. Dormea două ore pe noapte. După ce îşi adormea toţi copiii, mergea şi se ruga într-o cămăruţă alăturată, în linişte. A doua zi se scula prima şi pregătea totul pentru fiecare, pentru că începea o nouă zi”.

2 Ne spunea Părintele Marcu: „Fiind în închisoare, mă retrăgeam într-un colţ al celulei şi le ziceam celorlalţi: «Iertaţi-mă, eu am obligaţiile mele de călugăr!». Şi îmi făceam acolo ale mele”.

2 L-au întrebat ucenicii: „Dar noi ce-o să facem, părinte, dacă va veni vreo prigoană?”. Părintele a răspuns: „Acolo, pentru fiecare, puterea harului şi credinţa lui va învinge. Spun Sfinţii Părinţi că numai harul lui Dumnezeu este cel ce te poate întări. Nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut în atâţia ani, dacă nu mă ajuta Dumnezeu. Îmi spuneam eu mie: «Şi tu poţi cădea, dacă nu te ajută harul!»”.

2 Iar zicea Părintele: „Să fim atenţi la harul lui Dumnezeu, că numai el ne poate îndrepta, ne poate deschide ochii minţii ca să înţelegem lucrurile. Şi aici atingem problema ochiului sufletesc sau al minţii. Cu mintea poţi atinge multe lucruri adânc, dar dacă nu se ating de inimă… Deci când se împreunează simţirea inimii cu luminarea minţii, atunci simţi că lucrează harul lui Dumnezeu în toată fiinţa ta. Să ne rugăm mereu Mântuitorului să nu ne lase”.

2 În închisoare, Părintelui Marcu i-au căzut unghiile şi dinţii. După un timp, un­ghii­le i-au crescut la loc. Un doctor de acolo, care l-a consultat, i-a spus: „Dumneata n-ai avut trup de carne, ci de fier”.

2 Părintele Marcu a lucrat ca deţinut şi la Bicaz, unde erau puşi să muncească în cele mai periculoase locuri. Multora le era şi frică să iasă din lagăr la muncă. Protestau, uneori chiar plângeau de frică. Dar Părintelui nu-i era teamă, ci chiar avea curaj… Iar unii dintre deţinuţi cereau să lucreze în echipă cu dânsul, zicând: „Merg cu nea Costică, pentru că unde este el, acolo este şi Dumnezeu!”.

2 După eliberarea din închisoare, Pă­rin­tele a mers la Mănăstirea Cernica. Într-un an, fiind cu albinele mănăstirii în Bărăgan, ele mureau din cauza secetei. Şi atunci a plâns şi s-a rugat lui Dumnezeu: „Doamne, miluieşte-ne cu puţină ploaie, că mor al­binele!”. Şi în aceeaşi zi a dat Dumnezeu ploaie, că toţi cei din jur mulţumeau lui Dumnezeu. În anul acela s-a strâns atâta miere, că s-au mirat toţi cei din mănăstire de mulţimea ei. Se minunau şi stuparii din împrejurimi, şi ziceau: „Uite, măi, cum a venit călugărul ăsta în Bărăgan, a început să plouă!”.

2 Într-o clipă de taină, Părintele Marcu a spus unui ucenic că odată, fiind în timpul prigoanei, pe când se afla în Munţii Caraiman, a văzut în vedenie pe Preasfânta Treime, iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel, a intrat în inima sa.

2 Odată a venit un frate şi l-a întrebat cum să se roage, fiindu-i ocupată mintea de ascultare. Părintele Marcu i-a zis: „Frate, eu aici am stupii în grija mea, şi uneori trebuie să-i inspectez – să văd cum este matca, cum este puietul, cum stau cu mierea… Nu mă mai pot ruga cu cuvinte. Trebuie să fiu atent la aceste lucruri. Dar să nu uităm că suntem în mănăstire şi că facem totul din ascultare. Aşa că, în primul rând, să facem totul ca de la Dumnezeu. Apoi să ştim că ne aflăm în faţa lui Dumnezeu şi că facem totul pentru Dumnezeu. Deci: de la Dumnezeu, în faţa lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Aşa trebuie să facem!”.

2 A zis Părintele Marcu către un frate care venise cu păcate grele din lume: „Când Dumnezeu te părăseşte şi tu simţi această părăsire din partea Lui, trăieşti o stare atât de cumplită, încât n-o poţi exprima în cuvinte, dar atunci ţi se iartă cel mai mult păcatele”.

2 Ne spunea un ucenic al Părintelui că, puţin înainte de moartea lui, l-a găsit în chilia sa cugetând la cuvintele: „Toată dreptatea noastră este înaintea lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată a unei femei desfrânate”. Şi zicea bătrânul: „Îţi dai seama, frate? Ca o cârpă lepădată… Şi nu numai atât. Ci a unei femei desfrânate!”…

(Din Patericul Românesc, ediţie îngrijită
de Arhimandritul Ioanichie Bălan, Ed. Epis­co­piei Romanului, 2001)
Material realizat de obștea Mănăstirii Diaconești
Aparut in nr. 25 al revistei “Familia Ortodoxa“ | Familia ortodoxă

Cornel Niță – Un erou necunoscut al rezistenței

L-am cunoscut pe Cornel Niță la Jilava, în luna noiembrie 1949, într-una din perioadele de relativă relaxare a regimului din penitenciar, când eram scoși la ”plimbare” câte un ceas, de două ori pe săptămână. Fiind închiși în celule diferite, contactele noastre n-au fost prea multe, poate 7-8 întâlniri cu totul, dar, fiind de aceeași vârstă și amândoi studenți la Politehnică, ne-am împrietenit repede. Sfidând foamea, frigul și starea de slăbiciune în care ne aflam ca urmare a chinuitoarelor luni de anchetă și penitenciar, discutam plini de optimism cele mai variate subiecte, de la politică, istorie, religie și filozofie, până la probleme de matematică specifice formației noastre de politehnicieni.

Nu bănuiam că, numai peste trei luni, eram sortiți, amândoi, teribilelor încercări ale ”reeducării” de la Pitești, unde Cornel Niță avea să îndure înspăimântătoare torturi aplicate cu sadism de Eugen Țurcanu și complicii săi, înfruntându-și călăii cu curaj, demnitate și seninătate, până în clipa supremă a trecerii în lumea celor curați și drepți.

Am fost de față la supliciul lui Cornel și amintirea acelor clipe înspăimântătoare mă răscolește și acum până în adâncul ființei mele. De atunci, mult timp m-a obsedat o întrebare: de ce Țurcanu – care, în ciuda ferocității sale, era un individ foarte calculat – s-a înverșunat împotriva politehnistului cu figură de adolescent, mai mult decât împotriva tuturor celorlalți studenți – victime ale ”reeducării”?

Împrejurări speciale mi-au dat posibilitatea să aflu, încă de la Pitești, unele elemente cunoscute de foarte puțini oameni, privind tragedia lui Cornel Niță. În ultimii ani, aria acestor elemente s-a extins, ceea ce mi-a permis să schițez, acum, un răspuns la întrebarea de mai sus. Consider că e de datoria mea să dau publicității aceste fapte, chiar dacă nu toate pot fi dovedite în cele mai mici amănunte.

***

La câteva săptămâni după asasinarea lui Niță, am fost mutat din infernul de la camera ”4 spital” într-o altă celulă a penitenciarului Pitești, împreună cu alți 20-25 de studenți, marea majoritate victime ale ”reeducării”, dar și cu câțiva dintre călăi, care aveau sarcina să continue distrugerea noastră fizică și morală. Printre cei din urmă se aflau Steier și Pușcașu, amândoi membri ai comitetului O.D.C.C.. ”Reeducarea” în celula 2 se desfășura sub conducerea lui Steier, care, între ”demascările” urmate de bătăi sălbatice, ne ținea prelegeri de marxism, întroducând astfel elemente noi față de cele aplicate de ”4 spital”.

Aflându-mă pe unicul prici din cameră, în apropiere de Steier, într-o noapte am auzit o discuție în șoaptă între el și Pușcașu. Acesta din urmă își informa șeful că fusese chemat la Securitatea din Pitești și anchetat pentru ”cazul” Niță. În timp ce anchetatorul se străduia (sau de prefăcea că se străduiește) a afla cum și de ce a fost ucis Cornel, iar Pușcașu se bâlbâia neștiind ce trebuie să răspundă, a intrat în birou generalul Nicolski care, cu aerul că asistă întâmplător la anchetă, a răspuns el în locul celui anchetat, arătând că Niță era un ”bandit” odios, șef al unei ”monstruoase” organizații studențești de rezistență anticomunistă, așa că Țurcanu nu făcuse altceva decât să-i aplice o pedeapsă binemeritată pentru ”crimele” făptuite.

Din clipa când, prefăcându-mă că dorm adânc, am auzit discuția dintre Steier și Pușcașu, în mintea mea a încolțit ideea că Țurcanu, în seara când îl ucisese pe Niță, acționase din ordin de foarte sus.

Au trecut 6 ani până când, datorită unei întâmplări, am putut afla cine erau adevărații responsabili morali ai asasinării lui Cornel Niță.

După eliberarea mea din detenție, Dumnezeu m-a ajutat să-mi pot termina studiile și, în anul 1956, lucram ca inginer pe un șantier de construcții din Bărăgan. Printre numeroșii oropsiți ai regimului comunist, ce lucrau pe șantier, era și un fost comisar al vechii Siguranțe, care, în 1937 sau 1938, îl arestase pe Vasile Luca pentru activitate comunistă. Condamnat, în anul 1950, la 5 ani de închisoare, comisarul fusese trimis să-și ispășească condamnarea la Aiud și, în 1953, a fost chemat la Securitate și supus unei noi anchete privind arestarea lui Luca. Neștiind nimic despre disgrația lui Luca și arestarea lui, din ordinul lui Gheorghiu-Dej, în 1952, comisarul a fost uluit de faptul că noii lui anchetatori voiau să-i smulgă o declarație conform căreia Luca ar fi fost agent al Siguranței. Nu era adevărat, iar comisarul a refuzat să semneze o asemenea declarație. Insistând, anchetatorul a organizat o confruntare cu cu Vasile Luca. Confruntarea nu s-a putut, de fapt, desfășura, fiindcă Luca, într-o stare de furie vecină cu nebunia, a urlat tot timpul, acuzându-și anchetatorii că sunt slugi ale imperialismului, care vor să-i pună în cârcă crime făptuite de alții. Speriat că este obligat să fie martor la o reglare de conturi dintre căpeteniile comunismului, fostul comisar, înainte de a fi scos în grabă din camera de anchetă, l-a mai putut auzi pe Vasile Luca țipând: ”Vreți să mă faceți țap ispășitor și pentru crimele de la Pitești, dar nu vă merge! Credeți că nu știu că Ana Pauker a condus toată ”reeducarea” prin intermediul lui Nicolski?”

Ceea ce mi-a povestit, cu mult curaj, comisarul m-a determinat să fac legătura între înverșunarea bestială cu care Țurcanu îl ucisese pe Cornel Niță, discuția nocturnă dintre Pușcașu și Steier, precum și afirmațiile lui Vasile Luca privind adevărata răspundere a ororilor de la Pitești. Concluzia pe care am desprins-o este următoarea: fenomenul Pitești a fost organizat de Ana Pauker1, probabil din ordinul lui Stalin, cu care ea avea fir direct.

***

După 1989, am început să mă informez și asupra altor aspecte ale cazului Cornel Niță. Iată ce am aflat, grație mărturiei unor membri ai familiei sale, precum și a unor foști camarazi de pușcărie.

Născut în orașul Bacău la 31 mai 1927, într-o familie de modești funcționari, Cornel a fost un copil cuminte și un elev strălucit, premiat în toți anii – la Liceul ”Ferdinant” din orașul său natal. În toamna anului 1946, a reușit printre primii la concursul de admitere la Politehnica din Iași, înscriindu-se în același timp și la Facultatea de Drept. Tânărul politehnist era dotat cu o inteligență excepțională, fiind totodată foarte credincios și bun la suflet. Printre trăsăturile sale de caracter, care aveau să iasă la iveală în special în ultimii ani de viață, trebuie subliniate marele său curaj și deosebitul patriotism.

Nu încape nicio îndoială că afirmația lui Nicolski, făcută la Securitatea din Pitești în anul 1950, era adevărată, evident cu modificarea de sens ce trebuie aplicată la ceea ce spun călăii despre victimele lor: Cornel a fost unul din conducătorul puternicei organizații de rezistență anticomunistă care opera în centrul Moldovei. Securitatea a intrat în panică în urma acțiunilor acestei organizații care, între altele, pedepsea necruțător pe soldații sovietici ce săvârșeau în satele și orașele moldovenești omucideri, violuri, tâlhării și alte crime. La percheziția domiciliară de după arestare, în casa părintească a lui Niță, de pe strada Precista nr. 3 din Bacău, a fost găsită o firidă zidită conținând arme și muniții.

O astfel de organizație și un astfel de șef nu puteau fi tolerate de Stalin care, prin slugile sale Ana Pauker și Nicolski, a dat ordin de lichidare. Așadar, Țurcanu a fost doar un odios executant al ordinelor plecate de la Moscova. Astfel a fost curmată viața unui tânăr român cu calități remarcabile, erou, necunoscut încă opiniei publice, al rezistenței anticomuniste.

(Gheorghe Boldur Lățescu – Analele Sighet 2, ”Instalarea comunismului – între rezisență și represiune”, pag. 343-346)

1. Concluzia autorului este doar o ipoteză deoarece probele documentare disponibile până în acest moment nu demonstrează că Ana Pauker ar fi organizat Experimentul Pitești, deși nu este exclus să fi avut o contribuție. Nu știm care dintre conducătorii partidului comunist erau implicați în Experimentul Pitești deoarece a fost atât de bine ținut în secret încât până și din Securitate erau doar câteva persoane care știau despre ceea ce se întâmpla în celebra închisoare: Gheorghe Pintilie, Tudor Sepeanu și Alexandru Nicolski. În cel mai actual și amplu studiu despre Fenomenul Pitești, istoricul Alin Mureșan consideră că ”adevărul complet despre acțiune nu va putea fi dezvăluit niciodată. Atâta timp cât nu există documente credibile, ci doar interpretabile, iar cei care cunoșteau intențiile inițiatorilor s-au cufundat în tăcere până la moarte (Alexandru Nicolschi ori Alexandru Popa), se pot face doar speculații ori interpretări parțiale legate de scopurile urmărite și adevărații vinovați” (vezi ”Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, ediția a doua, pag. 298)

de Gheorghe Boldur-Lățescu | Fericiţi cei prigoniţi