Pr. Prof. Dr. Theodoros Zisis: Edictul de la Mediolan și conceptul de toleranță religioasă

Edictul de la Mediolan și conceptul de toleranță religioasă
Pr. Prof. Univ. Dr. Theodoros Zisis
Constanța, 29 mai 2013

 Partea I

Edictul de la Mediolan (313 d.Hr.) și manifestările festive plănuite în Biserica Serbiei

            În anul 2013 se împlinesc 1700 de ani de la emiterea cunoscutului Edict de la Mediolan (313), pe care l-au semnat împreună cei doi împărați de atunci, Constantin cel Mare și Liciniu. Cu ocazia acestei aniversări sunt organizate manifestări festive de către Biserica Serbiei din cauza faptului că un oraș sârbesc (Niș) e considerat locul de naștere al Sfântului Constantin cel Mare.

 1.      Edictul de la Mediolan favoriza creștinismul și deschidea calea pentru primul stat creștin din istorie

Într-adevăr, conform părerii predominante în cercetarea istorică, Constantin cel Mare s-a născut în Naiso din Moesia Superioară, în actualul oraș Niș din Serbia, nu înainte de anul 280, probabil în 288, ca fiu al ofițerului roman Constanțiu Chlor, apoi ajuns cezar și împărat și al grecoaicei Elenei din orașul Drepano din Bitinia, care a fost numit apoi de împăratul Constantin cel Mare, fiul ei, Elenopoli, în cinstea ei.

În cadrul întoarcerii progresive a lui Constantin cel Mare către creștinism până când a ajuns apărător și binefăcător al Bisericii și până la declararea creștinismului drept religie oficială a marelui Imperiu roman, adică până la întemeierea primului stat creștin din istorie, un moment important îl constituie așa-numitul Edict de la Mediolan. Ca text imperial, el a fost pus în circulație în Răsărit de Liciniu, co-împărat cu Constantin cel Mare, însă cuprindea hotărârile pe care le-au luat la Mediolan (Milano de azi) cei doi împreună împărați (în februarie 313), exprimând mai mult dorința și hotărârea lui Constantin cel Mare și mai puțin pe ale lui Liciniu de a înceta persecuțiile groaznice și nedrepte ale societății romane împotriva creștinilor și a  li se permite și acestora să își manifeste liber credința și cultul lor, așa cum era valabil acest lucru pentru toți ceilalți locuitori ai Imperiului, chiar și pentru evrei.

Și ca să nu li se pară păgânilor că societatea abandonează religia străbună a majorității locuitorilor și se întoarce evident în favoarea creștinilor (care erau o minoritate) persecutați cu ură până atunci, hotărârile de la Mediolan au apărut ca unele care propun toleranța religioasă față de toți locuitorii Imperiului, astfel încât să se evite părerea că ar fi de fapt un act de bunăvoință față de creștini și astfel să crească ura celorlalți împotriva lor.

Este însă clar, conform realității istorice, că sincretismul, adică amestecul diferitelor religii în care se credea liber în Imperiul roman, amestec din care a provenit și mișcarea gnosticismului, constituie elementul distinctiv fundamental al politicii religioase a împăraților romani dinaintea lui Constantin cel Mare. Prin urmare și înainte de Edictul de la Milan a existat toleranță eligioasă, care îi excludea pe nedrept doar pe creștini. Din acest motiv Edictul de la Milan nu trebuie să fie considerat ca cel care introduce principiul general al toleranței religioase, ci mai ales că el schimbă atitudinea nedreaptă avută față de creștini, în comparație cu adepții altor religii. Acest lucru se vede și din textul Edictului, pe care l-a emis Liciniu, în 15 iunie 313, după intrarea lui triumfală în Nicomidia și l-a adresat eparhului Bitiniei. Așadar, e vorba de un edict pe care Liciniu l-a emis în Nicomidia, pe baza acordului lui cu Constantin cel Mare la Mediolan. Cităm în limba română partea principală a Edictului, așa cum îl menționează istoricul Eusebiu de Cezareea, după traducerea lui după originalul latin:

”Când eu, împăratul Constantin și eu, împăratul Liciniu, am avut fericirea să ne întâlnim la Mediolan și să discutăm toate cele legate de interesul și binele public, am decis că printre celelalte lucruri care ar aduce foloase tuturor, primul și cel mai important se impune să se hotărască ceea ce are legătură cu respectul față de Dumneziere, adică să acordăm creștinilor, precum și tuturor celorlalți, libertatea să urmeze fiecare ce religie dorește, astfel încât oricare ar fi zeitatea și puterea cerească, să aibă intenții bune față de noi și față de toți cei care se află sub stăpânirea noastră. Deci am hotărât atunci că este drept și înțelept să fie adoptată această politică, astfel încât nimeni să nu fie lipsit de șansa de a se pune fie în slujba credinței creștinilor, fie a oricărei alte religii pe care o consideră mai potrivită pentru sine, astfel încât Zeitatea lor Supremă, al cărei cult îl săvârșim cu asemenea libertate, să ne dea, în orice problemă, bunăvoința și bunătatea pe care o dorim de la ea. Prin urmare, trebuie să știe conștiința ta că am decis să fie anulate toate îngrădirile referitoare la creștini pe care le cuprindeau epistolele noastre către tine și de acum înainte oricine dorește să urmeze credința creștinilor este liber să o facă, fără restricții, fără intervenții sau piedici (n.tr. – din partea ta, ca și conducător al Bitiniei). Am considerat că trebuie să îți explicăm aceasta pe deplin, ca să știi că am acordat respectivilor creștini libertatea deplină să își săvârșească cultul lor. Înțelegi, desigur, că devreme ce le-am acordat acest drept, și ceilalți au asemenea, de dragul păcii împărăției noastre, libertatea deplină să aleagă și să cinstească oricare religie doresc. Și acest lucru s-a hotărât ca să nu se pară cuiva că nedreptățim vreo religie sau cult. În cazul creștinilor am hotărât să decretăm următoarele lucruri (prezentate mai jos).”

În continuarea Edictului urmează porunci pentru imediata oferire comunităților creștine de locuri pentru săvârșirea cultului lor, precum și înapoierea averilor celor de la care fuseseră confiscate și care se aflau încă în proprietatea statului (Imperiului) sau fuseseră date unor persoane particulare.

Prin urmare, hotărârile de la Mediolan au pus la egalitate în fața legii pe toate religiile, iar creștinismul cel până atunci persecutat l-a cuprins în cadrul unei toleranțe și libertăți religioase legiferate solide și au deschis deja drumul pentru ca în următorii 10 ani să se pună temeliile primului stat creștin, unic ca și rodnicie culturală și durată a existenței lui, de asemenea (au deschis) drumul pentru încreștinarea deplină a Europei, care acum din păcate aproape că s-a descreștinat.

Fără îndoială, Edictul de la Mediolan, adică integrarea creștinismului în principiul toleranței religioase, prin ratificarea lui legală oficială de cele două autorități (n.tr. – de cei doi împărați), dar și decretarea libertății conștiinței romanilor de a alege oricare credință religioasă, dar mai ales a celei creștine, favoriza mai ales creștinismul. Pe baza acestei constatări de nezdruncinat, așa cum reiese ea din izvoarele și din cercetarea istorică, că Edictul de la Mediolan favoriza mai ales creștinismul și deschidea drumul pentru mărețul stat creștin al lui Constantin cel Mare, pentru lumea întreagă creștină și pentru Europa creștină, putem să spunem câteva păreri și să facem câteva aprecieri față de manifestările festive programate în Biserica Serbiei, cu ocazia împlinirii a 1700 de ani de la emiterea Edictului de la Mediolan.

 2.      Papa ca centru al manifestărilor festive. Episcopul Artemie era o piedică pentru acesta, de aceea a fost caterisit

Observăm dintru început că s-a făcut foarte multă publicitate acestui eveniment: întâlniri peste întâlniri, consfătuiri peste consfătuiri și mai ales acordarea unei mari importanțe faptului dacă la aceste manifestări (n.tr. – ortodoxe) va participa și papa Romei. Desigur, se vede că sunt puse niște condiții în întâlnirile dintre Vatican și Biserica Serbiei, de care depinde dacă papa va accepta invitația pe care Sinodul Serbiei este hotărât să i-o trimită. Și, desigur, aceste condiții au legătură cu faptul cum va fi menționat în lume distinsul și întâiul loc al pontifului roman printre ceilalți conducători creștini, adică cum va fi menționat primatul papei, care constituie problema spinoasă și greu de rezolvat de-a lungul secolelor, pentru că torpilează sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe Universale (Catolice); desigur, este în stare să torpileze și așa-zisul dialog dintre ortodocși și catolici, care are loc de 30 de ani (din 1980) și este antipatristic.

Biserica Serbiei, cea puternic antipapistașă până în zilele noastre, care a sfințit cu sânge de mucenici atitudinea ei de respingere a ereziei papismului și care a făcut celebre în zilele noastre mari personalități de sfinți și teologi, precum Sfântul Nicolae Velimirovici și Sfântul Iustin Popovici, a făcut o cotitură, și-a plecat genunchiul în fața puternicilor arhitecți ai Noii Epoci ai Antihristului, ai sincretismului interreligios și ai ecumenismului, și-a pierdut bunătatea și frumusețea mărturisirii ortodoxe a Sfinților Părinți și s-a alăturat minciunii și urâciunii, panereziei ecumenismului. Cu toate că până acum câteva decenii, fiind următoare a părerii Sfântului Iustin Popovici legată de împreună-rugăciunea cu ereticii, Biserica Serbiei refuza pe bună dreptate să răspundă invitației romano-papistașilor de la Belgrad de a participa la săptămâna de rugăciune ecumenistă, acum se străduie și face totul ca să se accepte să vină papa la sărbătorile festive legate de Edictul de la Mediolan, să fie protos la aceste manifestări, ca și conducător al tuturor patriarhilor și întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, cum într-adevăr era recunoscut ca având primatul de cinstire, dar nu cel de stăpânire în timpul perioadei dinainte de schisma din 1054, după aceasta însă ca eretic se află în afara Bisericii și este supus anatemelor care sunt valabile pentru eretici.

Biserica Serbiei – n.tr. – ca și corabie – și-a schimbat cu totul linia de navigare în abordarea ereziilor papismului și ecumenismului, desigur din momentul alegerii noului patriarh Irineu, care încontinuu provoacă sensibilitatea și conștiința ortodoxă prin ceea ce spune și face, ajutat de cunoscuta triadă de foști buni ierarhi ortodocși și teologi. Episcopul de Rașca și Prizen, Preasfințitul Artemie, prigonit și caterisit anticanonic cu aleșii lui colaboratori și cu mulțimea de monahi din Kosovo, trebuia și pentru acest motiv să fie scos din rândul ierarhiei, încât să nu mai existe în sânul acesteia voci antipapistașe, antiecumeniste, adică ortodoxe. Trebuia să fie curățat terenul de fanatici, de zeloți, ca să poată să vină papa în Serbia. Adevărul are însă propriul lui teren: nu poate nimeni să îl îndepărteze; se îndepărtează pe ei înșiși de Adevăr cei ce nu merg pe calea Acestuia (n.tr. – Adevărul fiind Hristos).

 3.      Ar fi bine ca la aceste manifestări festive să treacă și la potirul comun, ca să fie clară care e situația

A fost dată atâta importanță și atâta mărime acestor manifestări festive încât, prin exagerare, mulți cred că nu este exclus cu ocazia acestei întâlniri a papei cu patriarhii și întâistătătorii ortodocși (n.tr. – întâistătători sunt acei conducători ai Bisericilor naționale care nu au titlu de patriarh, ci de arhiepiscop, cum e de exemplu în Cipru, Grecia etc) să se meargă înainte spre potirul comun, adică să aibă loc împreună-slujirea ortodocșilor cu papa. Acest lucru, desigur, îl doresc de foarte multe secole toți sfinții și îl dorim și noi, cu condiția necesară și obligatorie ca papa să se lepede de toate ereziile și rătăcirile lui și să se întoarcă cu pocăință în Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) și Apostolică Biserică. Altminteri nu vom avea o unire adevărată, ci una falsă, cum s-au făcut și în trecut prin sinoadele mincinoase de la Lyon (1274) și de la Ferrara-Florența (1438-1439).

Și pentru că nu se pune problema (n.tr. – de către ereticul papă) ca papismul cel luciferic să-și accepte vreodată greșelile și să se pocăiască, pentru că ereziile și înșelările lui sunt dictate și șoptite de Satana cel lipsit de pocăință, considerăm că ar fi un lucru de dorit să se facă o unire mincinoasă, adică unirea prin păstrarea ereziilor și a înșelărilor, astfel încât măcar să se clarifice situația și să înțeleagă toți oameni cum se ambalează și cum se produce toată această teologie împăciuitoare și iubitoare (n.tr. – iubăreață) a dialogurilor ecumeniștilor spre înșelarea celor care nu văd (ce se întâmplă) și nu înțeleg. Ecumeniștilor de ambele părți le convine să promoveze unirea în ascuns, în mod subversiv, prin erodarea continuă a modului de gândire autentic ortodox în facultățile de teologie și în rândul clericilor, astfel încât să nu existe reacții de respingere când se va face falsa unire. Acest lucru, desigur, trebuie să îi trezească din somn și pe acei clerici și teologi bine intenționați care nu se neliniștesc de ce se uneltește deja în mod distrugător și antipatristic prin împreună-rugăciunile cu ereticii, prin găzduirile liturgice (n.tr. – când se face slujbă, în cadrul săptămânii de rugăciune ecumenistă în fiecare zi la altă confesiune), prin declarațiile post-patristice, prin eclesiologia baptismală (n.tr. – conform căreia nu numai Botezul ortodox este cel autentic, ci orice botez făcut în numele Treimii), prin anularea granițelor Bisericii, prin darurile de Coranuri și mitre patriarhale, precum și de sfinte potire, prin recunoașterea tainelor ereticilor pe care noi îi considerăm biserici, participând pe picior de egalitate la Consiliul Mondial al Bisericilor și multe altele. Reacția și rezistența mică și slabă la toate acestea care nu sunt permise nici de Sfânta Scriptură, nici de Tradiția patristică, prin motivația firului roșu al potirului comun, funcționează în folosul panereziei ecumenismului, pentru că ele în practică impun unirea chiar înainte de împărtășirea din potirul comun. Când va fi hotărâtă inter-comuniunea din același potir, erodarea interioară, împăciuirea și agapologia teologiei baptismale post-patristice va fi atât de înaintată încât nu vor mai exista persoane care să vadă linii roșii, va fi impusă, așa cum neteologic și în mod denaturat se susține, unitatea în diversitate, pe care cică o învață Sfântul Fotie cel Mare, primul și cel mai mai eficace luptător și distrugător al papismului.

Așadar, pentru că eroziunea și surparea interioară încă nu s-au generalizat, considerăm că nu le convine ecuneniștilor să treacă acum la potirul comun. Noi le dorim să purceadă la acesta, astfel încât și aceia dintre ortodocși care pun drept fir roș potirul comun (inter-comuniunea) să vină să ne susțină, pentru ca cu ajutorul lui Dumnezeu și a Sfinților Mărturisitori să se risipească norul negru al ereziei ecumenismului și să strălucească din nou soarele Ortodoxiei.

 4.      Duhul manifestărilor festive din Serbia este străin de Edictul de la Mediolan și de lucrarea Sfântului Constantin cel Mare, cel întocmai ca Apostolii

După toate acestea desigur ne putem întreba, pe bună dreptate: ce legătură au toate aceste manifestări ecumeniste și sincretiste cu Edictul de la Mediolan și cu Biserica Serbiei ? Ce legătură are Biserica Serbiei cu Edictul de la Mediolan ? Dacă Biserica Serbiei dorea să îl cinstească pe Sfântul Constantin cel Mare, cel întocmai ca Apostolii, care s-a născut în orașul Niș din Serbia, trebuia să o facă pentru întreaga lui lucrare, fie pe baza anilor lui de naștere (280-288), adică în deceniul 1980-1990, fie să aștepte aniversarea morții lui (337), adică în anul 2037. Edictul de la Mediolan se potrivea să fie sărbătorit fie de către Vatican, în subordinea căruia se află Mediolanul (Milano de azi), fie de Biserica Constantinopolului, de care aparține Nicomidia, unde a fost pus în circulație Edictul. Însă dacă se sărbătorea în aceste locuri, cu caracterul sincretist și ecumenist care este dat acestor manifestări, ecumenismul ar fi avut foarte puțin de câștigat pentru că, așa cum spune poporul grec, am fi avut încă una la fel, aceeași mâncare ecumenistă de la cele două cunoscute restaurante (n.tr. – se referă la papa și patriarhul de Constantinopol, ca cei ce organizează toate aceste întâlniri ecumeniste). Trebuia ca rolul de restaurant să îl joace Biserica Serbiei cea antipapistașă până acum, să se vadă că în totalitatea lor Bisericile Ortodoxe autocefale, chiar și cele foste antipapistașe, se închină fiarei Apocalipsei și se mândresc cu aceasta.

 5.      ”Galileea neamurilor” sunt aceste manifestări din Serbia

Considerăm că prin ademenirea intrării Serbiei în Uniunea Europeană, conducătorii bisericești ai țării sunt influențați de criterii politice, caută să facă niște alianțe omenești și pierd împreună-lucrarea și ajutorul lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă și în Grecia, care de atunci de când a intrat în cadrul Uniunii Europene prin unirea monetară (n.tr. – trecerea la moneda euro) și a acceptat vizita papei în anul 2001, merge din rău în mai rău. Așa cum s-a descreștinat Europa, se descreștinează acum Grecia și se vor descreștina apoi toate țările ortodoxe care au intrat sau doresc să intre în Europa. Prin intermediul papismului și al vlăstarului lui legitim, protestantismul, care falsifică Evanghelia și se supun ispitelor diavolului însuși, pe care l-a respins Hristos, creștinismul se transformă după chipul lumii, se laicizează, devine nedemn de crezare, își pierde puterea lui duhovnicească, se strică, îndobitocește (n.tr. – a se vedea exemplul homosexualilor). Și dacă sarea își va pierde gustul, cu ce se va săra ? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni (Matei 5, 13) Așa este călcat în picioare de secole creștinismul în fosta Europă creștină pe care a întemeiat-o cel care e Mare cu adevărat, Sfântul Constantin, începând cu Edictul de la Mediolan, care nu are nici o legătură cu ceea se uneltește astăzi în cadrul ecumenismului inter-religios și intercreștin, care nu scoate în evidență unicitatea Evangheliei, nu favorizează creștinismul, cum îl favoriza Edictul de la Mediolan și lucrarea după aceea a celui întocmai ca Apostolii, Sfântul Constantin. Dimpotrivă, ecumenismul ne întoarce la întunericul cel dinainte de Hristos, întuneric al egalității și al cinstirii deopotrivă al tuturor religiilor, al toleranței religioase, în Galileea neamurilor, cum este descrisă aceasta în Evanghelia după Matei: Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftalim, spre calea mării, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare, și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit. (Matei 4, 15-16)

 6.      False, nu cu adevărat constantiniene sunt festivitățile pentru Edictul de la Mediolan

Prezența papei în cadrul aniversării a 1700 de ani de la emiterea Edictului de la Mediolan constituie o falsificare a duhului celor hotărâte la Mediolan, urmărește evidențierea primatului papei, cât și a panereticului ecumenism, nu sunt festivități constantiniene, ci fals constantiniene, ce reamintesc de marea înșelăciune istorică a Darului pseudo-constantinian și a Ordinelor pseudo-isidoriene. Conform specialiștilor, ”nici un alt fals în istoria universală nu a fost alcătuit cu atâta dibăcie și nu a avut consecințe așa de mari.” (cf. Arhim. Vasilios Stefanidos, Istoria bisericească, Atena, 1959, p. 299-300) Conform acestui dar pseudo-constantinian, Sfântul Constantin cel Mare, plecând din Apus, ca să mute capitala Imperiului în Răsărit, cică i-a cedat papei Romei conducerea, politică și bisericească, a statului roman apusean. Pe baza acestei mari minciuni istorice, vreme de secole Apusul a fost cutremurat de cezaro-papism, adică de luptele continue ale papei de a se impune și asupra puterii politice, în fața conducătorilor apuseni, de multe ori însă și prin amestecuri, politice si bisericești, în Răsărit.

Festivitățile aniversare ale Edictului de la Milan ar avea sens dacă în urma lor s-ar impune progresiv încreștinarea Europei care a început de la Constantin cel Mare, însă acum progresiv și deja aproape definitiv se descreștinează, în primul rând din cauza papismului care a falsificat predica evanghelică și s-a amestecat în cele lumești. Biserica Ortodoxă Catolică din păcate începând cu secolul XX a amnistiat prin ecumenism denaturarea eretică făcută de papism, pe care îl recunoaște prin conducătorii ei ecumeniști ca fiind canonic, Biserică soră, dar și iconomahul și dizolvatul protestantism, prin participarea ei (a Sfintei Ortodoxii) la așa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor, care de fapt este Consiliul Mondial al Ereziilor și al Înșelării.

Se vor găsi oare puteri ortodoxe în Serbia care să se opună manifestărilor pseudo-constantiniene papocentrice ? Serbia ortodoxă antipapistașă a Sfântului Sava și a Sfinților contemporani Nicolae Velimirovici și Iustin Popovici va accepta să fie călcată în picioare, sărbătorind și dorind venirea papei ? Se va găsi oare vreun patriarh sau arhiepiscop ortodox care să refuze a participa la manifestări având drept conducător pe papa, responsabilul principal al descreștinării Europei, distrugătorul lucrării Sf. Constantin cel Mare ? Ne îndoim, însă încă nădăjduim.

 Epilog

Acest text a fost scris atunci când am fost informați cu bucurie că ierarhia Bisericii Serbiei se opune acțiunilor filopapistașe ale patriarhului Irineu și ale colaboratorilor lui. Speranțele noastre cresc și ne rugăm ca în final să nu fie amnistiat (declarat nevinovat) papismul de către sârbii înșiși, așa cum a fost amnistiat de alte popoare ortodoxe și de noi, grecii. Stați neclintiți și fiți tari, frați sârbi.

 Partea a II-a

La întronizarea papei Francisc I nu a fost prezentă Biserica Ortodoxă

Mesaj actual al Sfântului Grigorie Palama

 Nemaiauzite și nemaivăzute, ”pline de rușine” din punct de vedere ortodox au fost cele ce s-au făcut cu ocazia întronizării noului papă, Francisc I, avându-l în frunte din păcate pe patriarhul ecumenic, Bartolomeu I, împreună cu delegația de reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe autocefale. Nu, nu a fost prezentă acolo Biserica cea Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) și Apostolică, Biserica marilor mărturisitori ai credinței împotriva ereziei papismului: a Sfântului Fotie cel Mare, a Sfântului Grigorie Palama, a Sfântului Marcu Eugenicul, a Sfântului Nicodim Aghioritul, a Sfântului Cosma Etolianul, a Sfântului Iustin Popovici, a Sfinților Părinți uciși de către latino-cugetătorul patriarh Ioan Vekkos, a Cuvioșilor Mucenici de la mănăstirea Kantara din Cipru, a contemporanilor cu noi sârbi ortodocși omorâți de către ustașii catolici, incitați de cardinalul, și acum ”sfântul” papistașilor, Stepinatz. Este posibil ca cei omorâți ”ca niște miei” de către papistași să fii trimis reprezentanți, bucurându-se de întronizarea ucigașului lor ? E posibil ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a anunțat pe părinții aghioriți de venirea papistașilor și a latino-cugetătorilor conduși de Vekkos, spunând că ”vin dușmanii Fiului Meu”, să fii participat, aprobând întronizarea dușmanilor Fiului ei, fără ca vreme de 1000 de ani încoace, de la schismă, să existe măcar o urmă de pocăință din partea lor ?

Nu așteptăm nici un răspuns teologic, nici vreo justificare a celor spuse și făcute de marii teologi ai apostaziei ecumeniste, dintre care pe unul, mitropolitul Ioannis Zizioulas al Pergamului l-am văzut în imaginile televizate și pe internet mai slugarnic decât toți ”ortodocșii”, aproape sărutând cu buzele lui mâna papei. Ne e de ajuns confirmarea adresată papistașilor, făcută de cu adevărat marele teolog al credinței ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama, care în primul lui Cuvânt împotriva kakodoxiei (ereziei) papistașe despre purcederea Duhului Sfânt ”și de la Fiul” (Filioque), bazându-se pe învățătura de Dumnezeu înțelepțită a Sfinților Părinți, pe care diferitele parasinagogi (erezii) și fracțiuni ale clericilor și teologilor laici post-patristici îi ignoră sau îi disprețuiesc, spune că niciodată nu îi vom primi pe papistași să se împărtășească cu noi, atâta timp cât ei continuă să păstreze erezia lui Filioque: ”Însă noi, fiind învățați de înțelepciunea de la Dumnezeu primită, a Sfinților Părinți, nu ignorăm uneltirile diavolului, niciodată nu vă vom primi să vă împărtășiți cu noi dacă spuneți că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul.” Pe cine să îi credem și să îi urmăm ? Pe cei ce teologhisesc în Duhul Sfânt și care sunt în acord continuu cu totalitatea Sfinților Părinți, devreme ce nu este posibil ca Duhul Sfânt să fie în dezacord cu El Însuși, sau pe cei ce teologhisesc din burtă sau după gânduri omenești, plecând de la premise filosofice ale marii mândrii și îngâmfări papistașe, cum făcea și umanistul adversar al Sf. Grigorie Palama, monahul apusean Varlaam din Calavria? Au citit vreodată arhipăstorii noștri scrierile Sfinților Părinți? Pe cine urmează ei? Pe organele și șoptitorii diavolului, care a dus într-o mulțime de erezii ”biserica” Romei cea plină de boală și trufie ?

Nu, Biserica Ortodoxă nu a fost prezentă acolo, la întronizarea papei, care de veacuri e organ ”convins” al satanei, conform Sfântului Grigorie Palama. Își fac iluzii toți păstorii și arhipăstorii care cred că ei reprezintă Biserica lui Hristos atunci când nu reprezintă și adevărurile credinței. Biserica există acolo unde există adevăr. Când nu există adevăr, acolo nu e reprezentată Biserica. Așa spune Sfântul Grigorie Palama, contestând părerile filovarlaamiste ale patriarhului Ignatie al Antiohiei și prin acestea și pe cele identice ale patriarhului Ioanis Kalekas al Constantinopolului, care prin autoritatea puterii patriarhale încercau să subestimeze învățătura și părerile unui pe atunci simplu ieromonah, Sfântul Grigorie Palama, prin calomnii și persecuții, care au ajuns și până la închiderea lui vreme de 4 ani (1343-1347) în temnițele palatului imperial din Constantinopol.

A venit vremea, în sfârșit, să se trezească cei care, amăgiți de atitudini eclesiologice episcopocentrice și papocentrice ezită să vorbească și să ia la rost pozițiile distructive ale reprezentanților ereziei postpatristice ecumeniste a vremurilor noastre, care mai rău ca orice, preamăresc și laudă pe cei care târăsc Biserica în mod slugarnic și înjositor în curțile arhiereticului papă și ale altor multor eretici, pe care îi cinstesc cu mitre, cârje episcopale și vase de cult, recunoscând astfel de fapt preoția lor și valabilitatea tainelor lor. Împreună cu pe atunci ieromonahul Grigorie Palama, exprimând și noi părerea multor ieromonahi, preoți, diaconi, monahi și laici, repetăm cele spuse de Sf. Grigorie Palama, adresându-se patriarhului Antiohiei și, prin acesta, patriarhului ecumenic, celui de atunci și celui de acum: ”Căci cei care sunt ai Bisericii adevărului, sunt ai lui Hristos; iar cei care nu sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos; și aceasta este valabil și dacă ei se induc pe sine în eroare și se numesc pe sine și sunt numiți de alții ca păstori și arhipăstori sfinți; căci am fost învățați că creștinismul nu pune importanță pe persoane, ci pe adevăr și pe acrivia (exactitatea) credinței.”

Când, în urmă cu câțiva ani, am pus în circulație, cu o mulțime de semnături ale clericilor și laicilor, cunoscuta Mărturisire de credință împotriva ecumenismului, au fost deranjați foarte mulți arhierei apărători și promovatori ai ecumenismului pentru că, printre altele, scriam că prin cele pe care le scriu și le fac în mod anticanonic și antiortodox, ecumeniștii ”se pun de fapt pe ei înșiși în afara Bisericii”. Ne-au acuzat că noi ”îi scoatem afară din Biserică” și au cerut să fie luate măsuri împotriva noastră. Ei nu au fost însă atenți la formulare: nu îi punem noi în afara Bisericii, ei înșiși se pun pe sine în afara Bisericii. Nu zice aceasta oare și Sfântul Grigorie Palama prin cuvintele de mai sus: ”cei care nu sunt ai adevărului, nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos” ? Cu siguranță ar fi cerut și pedepsirea Sfântului Grigorie Palama, dacă trăia astăzi, așa cum de altfel l-au și pedepsit latinocugetătorii epocii lui chiar prin întemnițare, fără să năruiască, însă, conștiința lui martirică și mărturisitoare.

Sărbătorirea recentă a memoriei Sf. Grigorie Palama, în afara mesajelor lui isihaste și duhovnicești, ne trimite și un mesaj foarte actual și deșteptător. Sfântul Grigorie și-a părăsit urcușul său isihast și asceza și vederea neîncetată a lui Dumnezeu și s-a implicat în luptele împotriva ereziilor Apusului și ale lui Varlaam, de dragul mântuirii ortodocșilor. Așa cum zice Sinaxarul celei de-a doua Duminici a Postului Mare, cu toate că după caracter Sfântul Grigorie era liniștit și pașnic, în apărarea credinței s-a dovedit a fi luptător și combativ, până când a reușit să îi alunge pe eretici departe de Biserică: el era ”extraordinar de liniștit și de smerit, nu vorbea decât despre Dumnezeu; cu toate acestea a fost un mare luptător … de la început până la sfârșit a fost un luptător atletic împotriva patimilor și a dracilor, cât și pentru îndepărtarea ereticilor cât mai mult de Biserica lui Hristos și s-a manifestat prin scrierea de cuvinte și lucrări despre credința ortodoxă.”

Prin conștiința martirică și mărturisitoare care caracterizează viața Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți trebuie să ne întărim în zilele noastre, în fața furtunii ereziei ecumenismului și a nepocăinței papismului, care în mod demonic impune să i se închine toți, așa cum din păcate, de multe ori în trecut și foarte pe față astăzi fac mulți dintre ierarhii și arhipăstorii noștri, care încearcă să ne înspăimânte, să ne calomnieze, să ne prigonească, să ne reducă la tăcere. Însă nu ne temem și repetăm cuvintele marelui mărturitor al credinței, Sfântul Grigorie Palama, ai căruia ne rugăm, măcar într-o mică măsură, să ne arătăm următori: ”Însă noi, văzând sfârșitul vieții acelor sfinți, îi urmăm în cuvânt, fiind împreună cu Dumnezeu, cu răbdare, bucurându-ne cu nădejde, suferind dureri. Să fiu ispitit, să fiu ucis, să fiu ars, să fiu tăiat de sabie, să mi se smulgă unghiile; orice tortură să mi se dea, o primesc cu bucurie, însă rămân nemișcat, sprijinindu-mă pe acest duh (n.tr. – al mărturisirii adevărului); de toate acestea mai mult mă bucur decât mă întristez. Căci așa eu voi mări darul dumnezeiesc față de mine, înțelepciunea îmi va deveni o soție de nedespărțit și voi fi un vas mai încăpător al duhului și egoul mi-l voi sfâșia prin nădejdile fericite, primind un inel de logodnă nepieritor. Am norul de martiri, cu care eu mă voi număra la întâlnirea cea așteptată (n.tr. – cu Hristos); am mulțimea drepților, cu care voi fi pus moștenitor al învierii; cu mărturisitorii sunt în aceeași Biserică, iar la sărbătorirea celor întâi-născuți voi fi și eu numărat cu ei; voi fi părtaș la puterea și cinstea cea nemuritoare. Și atunci ce pot oare să-mi facă injuriile și calomniile; nimic nu pot să îmi facă care să fie mai copleșitor sau mai puternic (n.tr. – decât bunurile enumerate mai sus).”

  Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

traducere din limba greacă realizată de
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
consilier cultural al Episcopiei Covasnei și Harghitei
| Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”