Ceata sfinţilor nu exclude cearta sfinţilor!

Când sfinţii se ceartă, se lămureşte credinţa noastră şi se curăţă de toate influenţele omeneşti. Apar “neînţelegeri” între sfinţi, şi se lărgeşte şi mai mult câmpul misionar al Bisericii. Pentru că “cearta” lor este una productivă, purtată din dragoste curată de Dumnezeu şi din râvnă sfântă, iar roadele ei nu pot fi decât bune.

Duminica ce urmează este numită în calendar “a Tuturor Sfinţilor”. Iar despre sfinţi, cred că nu este nimeni care să-i descrie altfel decât: smeriţi, evlavioşi, blânzi, de neclintit în credinţă, încununaţi de virtuţi, pururea cugetând la cele dumnezeieşti etc. Este o tendinţă – probabil firească – de a idealiza la modul absolut persoana unui sfânt, trecând cu totul sub tăcere sau, în cel mai bun caz, vorbind mai în şoaptă despre eventualele scăpări pe care, ca nişte oameni, le vor fi avut. Şi când vorbim despre cei doi stâlpi ai Bisericii, Petru şi Pavel, pe care-i prăznuim azi, avem tendinţa de a prezenta doar faptele şi învăţăturilor lor pline de sfinţenie. Mai rar se vorbeşte despre căderile, ezitările şi greşelile lor. De întreita lepădare a lui Petru sau de mulţimea de creştini care a suferit în persecuţiile la care s-a făcut părtaş Saul (Pavel), începând cu primul martir al Bisericii, Sfântul Arhidiacon Ştefan. Sigur că toate aceste “scăpări” îi umanizează, îi apropie mult de condiţia noastră de oameni plini de păcate şi neputinţe, dar cred că nu le ştirbeşte cu nimic aura sfinţeniei. Credeţi că ucenicii Domnului nu ştiau că Petru s-a lepădat în noaptea aceea cutremurătoare de dinainte de răstignire? Evident, au ştiut, el însuşi le-a mărturisit-o. Dar l-a transformat această cădere a sa într-o persona non grata? Nicidecum. Petru a stat împreună cu ceilalţi ucenici şi, când au fost vestiţi de mironosiţe, a fost primul care a intrat şi a văzut mormântul şi giulgiurile rămase după Învierea Domnului. Iar Mântuitorul nu numai că nu l-a certat, ba chiar l-a repus în postura de “verhovnic”, fiind cel care a ţinut prima cuvântare publică în Biserică, după Pogorârea Duhului Sfânt. De fapt, un soi de “mustrare” totuşi a fost, atunci când l-a întrebat: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. Dar asta nu a fost propriu-zis o ceartă, ci o şansă care i s-a dat de a-şi reafirma iubirea sinceră şi înflăcărată faţă de Hristos.

Nici măcar despre Pavel nu putem spune că a fost certat de Domnul, deşi “pustiia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă” (FA 8, 3). Ci, încă pe când “sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” (FA 9, 1), i S-a arătat Mântuitorul într-o lumină “ca de fulger” şi i-a vorbit: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Faptul că a fost orb, apoi, timp de trei zile, nu ţine de pedeapsă, ci de neputinţa trupului său de a primi aceeaşi lumină pe care Hristos o arătase ucenicilor Petru, Iacov şi Ioan pe muntele Taborului (şi aceştia trei, de atâta vreme fiind cu Domnul, şi abia de puteau să privească faţa Lui ce strălucea “ca soarele”).

Iată că Dumnezeu nu ceartă – în sensul omenesc al cuvântului – pentru neputinţe sau pentru păcate, ci caută să îndrepte cu dragoste. Însă tot atât de adevărat este şi cuvântul care ne spune: “Pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. (…) Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii.” (Evrei 12, 6 şi 11). Ceartă Dumnezeu, dar numai când această certare ne este de folos, când ne fereşte de mari primejdii. Căci unuia care este pe punctul să mai facă un pas şi să cadă în prăpastie nu-i şopteşti blând: “Ai grijă!”, căci s-ar putea ca acela nici să nu te audă sau să nu bage în seamă un cuvânt rostit pe un ton atât de liniştit şi, păşind totuşi pe calea sa, să se prăbuşească în gol. Dimpotrivă, când e primejdie mare, chiar şi urli la cineva, dacă e nevoie, astfel încât acesta să priceapă gravitatea situaţiei şi să ia aminte la pericolul ce-l paşte.

Aşa l-a certat, spre exemplu, Domnul pe Simon Petru, atunci când acesta Îi cerea să nu accepte defăimarea şi răstignirea. Iar cuvintele au fost categorice, chiar foarte dure: “Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Pare paradoxală atitudinea Mântuitorului. Atunci când s-a lepădat de trei ori, Simon Petru este repus în starea de întâietate faţă de ceilalţi apostoli, dar când, îngrijorat, omeneşte vorbind, se roagă de Domnul să nu primească a i se întâmpla ceva rău, Acesta îl ceartă numindu-l “satano!”. Explicaţia este că, în prima situaţie, Domnul este blând cu neputinţa unui om care a cedat, având o râvnă nesăbuită, pe când în cea de a doua îl atenţionează pe Petru că se află sub influenţa satanei, că s-a făcut “purtător de cuvânt” al diavolului… Iubitor şi îngăduitor, aşadar, cu slăbiciunile omeneşti, mai ales când sunt împletite cu elanuri curajoase, dar necruţător şi ferm cu ispitele diavoleşti, chiar şi dacă îmbracă haina unui bine aparent. Acesta este Domnul!

… după cum se ceartă

Dar şi între ei se ceartă sfinţii, chiar dacă sunt apostoli. Iată ce ne relatează Pavel: “Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare.  Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?”(Galateni 2, 11-14). În urma acestei mustrări s-a ajuns, ulterior, prin deciziile Bisericii, a nu se mai face deosebiri între creştinii proveniţi dintre iudei şi cei dintre celelalte neamuri, renunţându-se la ideea de a tăia împrejur pe cei convertiţi.

Pe de altă parte, şi Pavel s-a certat cu Barnaba, cel care voia să ia cu ei şi pe “Ioan cel numit Marcu”, în timp ce “apostolul neamurilor”, într-un acces ce poate fi confundat cu orgoliul unui om rănit, “cerea să nu-l ia pe acesta cu ei, fiindcă se despărţise de ei din Pamfilia şi nu venise alături de ei la lucrul la care fuseseră trimişi” (FA 15, 38). În urma acestei “neînţelegeri”, fiecare a plecat să facă misiune în altă parte: Pavel a luat pe Sila în Siria şi Cilicia, iar Barnaba cu Marcu s-au dus în Cipru.

Noi ce mai putem adăuga, văzând atâta “ceartă”? Că atunci când Domnul ne mustră, se trezesc sufletele noastre şi iau aminte la primejdia ce le paşte. Când Mântuitorul ridică glasul Său, se cutremură puterile întunericului şi fug de la faţa Lui demonii, îndepărtându-se de urechile noastre. Ne loveşte Domnul cu biciul cuvântului mustrător, iar trupul nostru se poate preface din “peşteră de tâlhari” în “templu al Duhului Sfânt”…

Când sfinţii se ceartă, se lămureşte credinţa noastră şi se curăţă de toate influenţele omeneşti. Apar “neînţelegeri” între sfinţi, şi se lărgeşte şi mai mult câmpul misionar al Bisericii. Pentru că “cearta” lor este una productivă, purtată din dragoste curată de Dumnezeu şi din râvnă sfântă, iar roadele ei nu pot fi decât bune. De aceea să ne uităm la certurile care mai apar şi azi în Biserică. Poţi cunoaşte un om după cum se roagă, după cum se poartă, după cum propovăduieşte… Dar foarte bine poţi cunoaşte pe cel binecredincios după cum se ceartă. Cel ce este lup în piele de oaie, nu face decât spume la gură şi împroaşcă venin, încât în jurul său nu creşte nimic. Cel ce se ceartă în Duhul, pune certăreaţa sa râvnă la picioarele Domnului, în slujba Lui şi numai spre slava Lui. Nu spre a plăcea oamenilor, nu pentru a căpăta fală (sau audienţă), nu pentru a-şi pune la punct oponentul, ci spre a-l trezi, spre a-l ajuta să-şi vină în fire. Cel ce se ceartă din orgoliu sau mânat de diavolul, loveşte, lasă pe cel rănit şi pleacă apoi să se culce pe lauri. Cel ce se înfierbântă şi mustră în Domnul, e mereu cu mâna întinsă către celălalt: gata să-l cuprindă dacă ar cădea, mereu gata să-l îndrume pe Cale. Ceata sfinţilor nu exclude, aşadar… cearta sfinţilor!

de pr. Constantin Sturzu | doxologia