Sfântul Părinte Justin: Sf. Ilie Lăcătușu a fost ca un apostol care a îndrumat mulţime de oameni pe calea lui Hristos

Știm că sfinţia voastră aţi fost în temniţă cu Părintele Ilie Lăcătușu la Periprava. Ne-aţi mai povestit din minunile pe care Părintele Ilie le săvârșea printre deţinuţi, ce ne mai puteţi spune despre caracterul Părintelui? Ce anume credeţi că i-a conferit mai multă sfinţenie, pentru că nu toţi martirii au fost așa de proslăviţi de Dumnezeu care sunt sfintele sale moaște?

Părintele Ilie Lăcătușu a fost un model de desăvârșire creștină, de demnitate și bunătate; era un sprijin și reazem duhovnicesc, numai dacă îl vedeai. Nu a cedat niciodată în faţa anchetelor, a mărturisit cu curaj și nu a trădat pe nimeni. A fost un bărbat foarte demn, cu multă prestanţă și nu s-a compromis cu nimic. A fost ca un apostol care a îndrumat mulţime de oameni pe calea lui Hristos.

Era un mare trăitor, trăia rugăciunea și viaţa în Hristos. Era un model de lepădare de sine, toţi știau că părintele împărțea orice bun pe care îl avea. Și ori de câte ori primea vreun pacheţel de acasă, el imediat dădea haina sau ce altceva primea deţinutului care era mai bolnav, mai prăpădit. Iar el rămânea tot în zeghea lui ruptă. Îmi amintesc altădată că era un deţinut foarte bolnav care își arunca plămânii afară când tușea (a și murit de altfel după două luni) și Părintele Ilie își dădea porţia de mâncare acestui deţinut bolnav și cine știe pe câţi alţii nu a mai hrănit?

Această forţă imensă de dăruire către celălalt l-a sfinţit. De altfel era un om foarte bun și blând la suflet. Faptul că Părintele Ilie este proslăvit poate mai mult decât ceilalţi martiri arată cinstea cu care Dumnezeu i-a proslăvit pe acești mărturisitori din temniţele comuniste, și că nu doar cei care au fost muceniciţi acolo sunt sfinţi în faţa Domnului, ci și cei care, eliberaţi fiind, au continuat trăirea evanghelică în lume. El a ieșit din închisoare sfinţit, ca un odor de preţ al Bisericii lui Hristos și a luminat tuturor celor din jurul lui calea mântuirii.

Iar faptul că la noi nu sunt canonizaţi este lesne de înțeles. Dacă ar recunoaște sfinţenia lor, ar însemna să recunoască toată baza lor de minciuni, se prăbușesc cu totul. Ei supraviețuiesc numai prin minciuna aceasta permanentă. Dar prin martirii Bisericii trăiește Ortodoxia și va trăi. Cu cât sunt mai mult denigraţi și osândiți și după moarte, cu atât mai mult ei vor rămâne mai vii în faţa poporului nostru. Ei sunt oricum canonizaţi nu numai prin evlavia poporului român, ci și a altor popoare ortodoxe.

Creștinii adevăraţi nu se tulbură atunci când sunt osândiţi și calomniaţi, ci se bucură pentru că se aseamănă Mântuitorului Hristos așa cum zice foarte frumos și Sf. Serafim de Sarov: „O, dacă, ai știi de câtă bucurie, de câtă dulceaţă se împărtășesc sufletele drepţilor în cer, atunci ai fi gata ca în această viaţă trecătoare să pătimești orice necaz, persecuţie sau calomnie, cu mulţumire și recunoștință” (Ierom. Serafim Rose și S.A. Nilus, Sfântul Serafim de Sarov, Povăţuiri duhovnicești, Editura Axioma, 2012.)

extras din interviul cu Părintele Justin, din revista ATITUDINI,nr. 27