Fundaţia George Manu despre proiectul de lege anti-legionar: Arestarea demnităţii

Cu toate că legea românească actuală pedepseşte extremismul, rasismul, fascismul sau incitarea la ură de orice fel, se pare că unora nu le este îndeajuns. Adevărul e că în România nu au existat până acum cazuri semnificative ale încălcării ei. Nu au existat condamnări răsunătoare sau în număr mare, numărul lor tinzând practic către zero (dacă nu cumva este chiar zero). Au existat ce-i drept câteva procese în acest sens, toate soldându-se în cele din urmă cu achitarea inculpaţilor – fie că e vorba de persoane, fie de organizaţii. Un fapt care ar trebui în fond să ne bucure: în privinţa delictelor mai devreme amintite, România se află la un standard de moralitate net superior altor ţări europene, unde ele sunt săvârşite în mod curent, pe o scară relativ largă, anume de persoane sau grupări „de extrema dreaptă“. Mai mult, faptul că procesele judecate s-au soldat cu achitări nu face decât să denote că justiţia îşi face datoria în mod corect, de la înălţimea unor standarde europene de probitate şi corectitudine.

Pe unii însă, această stare de fapt în loc să-i bucure -cum s-ar cuveni- nu face decât să-i irite şi să-i încrânceneze şi mai tare. Realitatea este că până în ziua de azi legionarismul, căci acesta este termenul cheie care deranjează, nu a putut fi încadrat în legea existentă. Substanţa sa morală i-a permis să nu cadă pradă unor ispite facile care să ducă la încălcarea unei legi care se află practic la acelaşi nivel cu legislaţia internaţională.

Prin urmare, îşi zic aceştia, legea trebuie completată, incluzând termenul de „legionarism“ sau folosirea de „simboluri legionare“ prin definiţie în categoria delictelor. O încadrare apodictică, practic fără nicio bază în realităţile României de ieri şi cu atât mai puţin de azi. Autorul moral al acestui demers este institutul (care a devenit între timp „guvernamental“) „Elie Wiesel“, care l-a determinat pe Crin Antonescu, preşedintele PNL şi al Senatului, să anunţe pregătirea unui proiect de lege în acest sens.

Rămâne de văzut dacă parlamentarii noştri vor dezbate în mod onest acest proiect şi dacă vor vota după cum le dictează conştiinţa, sau după cum le impun … „dictatorii“ zilelor noastre.

Vom asista la un test fără precedent al capacităţii de onestitate a aleşilor noştri, care iau în considerare să aresteze legionarismul.

Ce arestează ei de fapt prin aceasta? Ce este în fond legionarismul ? O înşiruire de denumiri cu rezonanţă istorică sau/şi o simplă exhibare de gesturi şi simboluri vizuale?

Nimic din toate acestea. Ceea ce se doreşte a fi arestat este o idee. Anume ideea legionară a demnităţii româneşti, a onestităţii, a corectitudinii şi moralităţii pe plan public. Ideea transformării omului prin dobândirea virtuţilor creştine. A prevalării interesului public asupra celui particular, atunci când acesta e egoist şi lipsit de probitate. A biruinţei spiritului de jertfă asupra materialismului. A omeniei împotriva strâmbătăţilor de orice fel.

Puneţi-le în faţa parlamentarilor o oglindă. Oare câţi dintre ei nu ar fi grabnic pregătiţi să aresteze aceste însuşiri, pentru a nu se mai simţi “deranjaţi” de ele? Cu siguranţă, foarte mulţi.

Unde le este demnitatea românească, de a nu se lăsa folosiţi drept cozi de topor spre masacrarea acestor valori româneşti, cu care ei de abia dacă au vreo atingere? Unde este un Mihail Neamţu, care să-i azvârle pe masă lui Crin Antonescu aceeaşi pungă cu 30 de arginţi pe care i-a azvârlit-o lui Ponta, pe tema Roşia Montană? Ah da, trebuie reamintită aici precizarea făcută de Crin Antonescu: a recita o poezie de Radu Gyr nu va intra sub incidenţa proiectului de lege preconizat. Încât dl. Neamţu nu are de ce să se simtă vizat, cel puţin nu personal… Rămâne de văzut cât se va simţi de vizat românul din el sau din alţi politicieni…

Se mai doreşte interzicerea “simbolurilor legionare”. Care ar fi acestea? Garda, culoarea verde şi salutul roman? Nicidecum. Se poate foarte bine si fără ele, iar legionarismul nu-şi pierde astfel identitatea. Simbolurile legionare sunt cele din ceruri. Sunt eroii, martirii şi sfinţii acestui neam. Sunt Spiru Blănaru, Ion Gavrilă Ogoranu, George Manu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părinte Justin Pârvu şi mulţi, mulţi alţii, nici nu pot fi enumeraţi cu toţii aici. Toţi aceştia au fost pildă de demnitate, eroism şi desăvârşire în sens creştin. Ei sunt simbolurile care rămân de-a pururi vii în conştiinţa românească. Pedepsirea cinstirii acestor simboluri ar însemna un gest absolut abuziv, de un cinism arbitrar. A spune că prin această interdicţie se încalcă libertatea conştiinţei şi dreptul la opinie, valori fundamentale consfinţite de orice constituţie democratică, ar suna prea palid. De fapt ar fi pur şi simplu o ticăloşie cu nimic mai prejos decât cele practicate de comunişti, comisă cu un dispreţ ce merge până la terorismul ideologic în stare pură.

Câte ceva şi despre “argumentele” acestei incriminări, aşa cum transpar ele din declaraţiile de presă pe care le cunoaştem. Ele sunt extrem de subţiri şi se referă în fond numai la cele câteva luni de guvernare legionară. Sunt acuzate “politica rasistă” şi “atrocităţile” comise împotriva evreilor.

Realitatea este că din 1941 şi până în 2013 nu există niciun legionar condamnat pentru crime împotriva evreilor. Prilejuri ar fi fost destule : după 1941, mai ales când Antonescu încă nu intrase în război şi putea să se răfuiască cu adversarii săi interni pe care i-a eliminat de la putere, apoi după 1945, odată cu preluarea puterii de către comunişti. Dar – nimic. Nu contestă nimeni cele 120 de victime evreieşti (pe lângă ceilalţi peste 800 de morţi români) din zilele aşa-zisei “rebeliuni” din ianuarie 1941. Numai că, aşa cum arată şi documentele descoperite recent, se confirmă ceea ce se spusese dintotdeauna în memorialistica legionară : autorii acestor dezordini au fost borfaşi, diversionişti sau chiar comunişti îmbrăcaţi în uniforme legionare, organizaţi de către serviciile secrete antonesciene.

Referitor la politica restrictivă dusă la adresa minorităţii evreieşti în cele câteva luni de guvernare legionară, trebuie spus că aceasta era departe de a afecta viaţa sau integritatea celor vizaţi. S-a înfiinţat chiar şi teatrul evreiesc “Baraşeum” sub ministerul patronat de Radu Gyr. Mai mult, în acel stat de scurtă durată nu au existat deţinuţi politici (torţionarii şi criminalii carlişti intrând aici într-o altă categorie).

Legionarii înşişi au privit primele lor luni de guvernare drept o perioadă provizorie, menită să facă trecerea către un stat reprezentativ pentru toţi cetăţenii României. După cum ştim, acolo nu s-a mai ajuns niciodată. Iată de ce incriminarea unui fenomen de amploarea şi dimensiunile celui legionar doar pe baza unor presupuse “fapte” (fără făptaşi) comise într-un provizorat de 4 luni de zile, şi acelea acum 73 de ani, numai a echitate si nepărtinire nu sună. Ci mai degrabă a ranchiună, îngustime extremă şi nepotolit spirit vindicativ.

Fără îndoială, statul legionar era fundamentat etnocratic, un principiu care corespundea acelui context istoric. După cel de-al Doilea Război Mondial acest principiu de organizare statală s-a mai perpetuat în câteva ţări (Spania, Portugalia), iar până în zilele noastre doar în … Israel.

Judecarea legionarismului din ziua de azi după manifestările sale de acum peste 70 de ani ar institui însă un principiu schilod şi aberant. Ar însemna atunci să-l interzicem pe Eminescu în întregul său doar pentru că opiniile sale politice nu mai corespund standardelor actuale. Sau să interzicem partidele de orientare conservatoare în Europa pentru faptul că acestea au inclus prin anii 50-60 homosexualitatea în codul penal, discriminând astfel un număr de oameni.

Repetăm, la legionarii anului 1940 (adică un scurt fragment din istoria de peste 85 de ani a Legiunii) aflăm o concepţie în concordanţă cu spiritul acelei vremi, care nu s-a manifestat printr-o politică deliberată de teroare, de crime, de atrocităţi. Aceea da, ar fi de condamnat fără discuţie, în orice epocă s-ar petrece. Nu există însă legionari condamnaţi de vreo instanţă, fie ea şi comunistă, pentru asemenea crime. Acesta e un fapt cert şi imposibil de eludat.

Viziunile şi concepţiile pot evolua. La fel este şi cazul legionarismului. Problemele din anii 30-40 ai secolului trecut nu sunt identice cu cele de azi. Dar, dacă vorbim de evoluţie în cadrul legionarismului, trebuie spus că aceasta are loc numai în cadrul principiilor sale fundamentale, a acelor elemente care nu pot fi tranzacţionate. Ceea ce rămâne este un nucleu imuabil, alcătuit din valori cu caracter peren. Şi care sunt acum pe cale să fie arestate de către o clică de politicieni obedienţi…

Această încercare de punere a pumnului în gură nu va avea cum să izbândească pe termen lung. Chiar obligându-i la tăcere pe cei care cinstesc valorile româneşti, vor striga atunci pietrele… şi ele nu vor tăcea, până când dreptatea istorică nu va fi pusă la locul cuvenit. Indiferent câtă apă va trebui să curgă până atunci pe Dâmboviţa.

“Dumnezeu vede şi va răsplăti”.