Cuvioasa Parascheva şi Sfânta tinereţe…

Numele mamei Sfintei Parascheva nu este cunoscut, însă ştim că pe tatăl ei îl chema Nichita. De asemenea, Parascheva a mai avut şi un frate care a ales şi el foarte de tânăr să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu, călugărindu-se şi primind numele de Eftimie. Foarte apreciat de cârmuitorii bisericeşti ai vremurilor de atunci pentru învăţătura şi vieţuirea sa sfântă, Eftimie a ajuns chiar episcop, în localitatea Madite.

„Pentru mine vorbeşte Hristos!”

Un moment de răscruce în viaţa tinerei Parascheva s-a petrecut în jurul vârstei de 10 ani când, aflându-se într-o biserică, a auzit la Sfânta Evanghelie cuvintele: „Vinde-ţi averea ta, dă-o la săraci şi urmează Mie” (Matei 19, 21), pe care Mântuitorul le adresase odinioară tânărului bogat, care voia să moştenească împărăţia cerurilor. „Pentru mine vorbeşte”, a gândit Parascheva care, luând foarte în serios această poruncă, schimbă hainele sale frumoase cu hainele rupte ale unei fete sărmane, imediat după ce ieşi din biserică. În ciuda tuturor mustrărilor pe care le-a primit de la mama sa, Parascheva a repetat de mai multe ori această faptă, ca o dovadă a sufletului ei sfânt şi iubitor de semeni.

Cerută în căsătorie

Parascheva crescu şi ajunse la vârsta la care începu să fie peţită pentru căsătorie. Şi se spune că foarte mulţi tineri bogaţi şi cu funcţii înalte au cerut-o de soţie, atraşi nu numai de sufletul ei curat, dar şi de frumuseţea ei copleşitoare. Părinţii o îndemnau să aleagă pe unul dintre tinerii care-i este ei mai drag şi să se căsătorească, temându-se ca ei să nu moară, iar iubita lor fiică să rămână orfană şi neajutorată. Însă dorul Paraschevei era în altă parte…
De aceea, odată chiar le-a spus părinţilor ei: „Tatăl Ceresc trăieşte, le vede şi le ocroteşte pe toate. Când cineva crede şi trăieşte urmând sfaturile şi poruncile Lui, cum ar putea să rămână orfan? De ce vă gândiţi la moartea voastră? Zilele omului sunt în mâna lui Dumnezeu. Sunteţi în floarea vârstei şi tu, mamă, pari a fi o soră de-a mea mai mare”.
Nu doar părinţii, dar nici prietenele ei cele mai apropiate nu puteau să înţeleagă dorul ei după viaţa dăruită lui Hristos şi, adesea, o îndemnau şi ele să se căsătorească. „Ce se va întâmpla cu marea ta bogăţie, dacă vei rămâne singură?”, întrebau prietenele Paraschevei. Dar Parascheva le arăta săracii şi suferinzii din jur şi le întreba astfel despre rostul bogăţiei: „Există oare atâta bogăţie încât să ajungă să acopere toate nevoile şi lipsurile atâtor fiinţe nefericite?”

Pe urmele Mântuitorului

Înainte de a împlini 20 de ani, Parascheva plecă din casa părintească, urmând dorinţa ei mai veche de a merge la locurile sfinte ale creştinismului. Mai întâi s-a oprit la Constantinopol, unde a trecut pe la bisericile pe care le avea atunci cetatea cea mare a Imperiului Bizantin, închinându-se moaştelor sfinţilor de odinioară. Binecuvântată şi sfătuită de părinţii duhovniceşti pe care i-a întâlnit, Parascheva îşi continuă pelerinajul său, stând un timp la Calcedon (actualul Kadikoy, în Turcia), mergând apoi în Heracleea Pontului, într-o mănăstire închinată Maicii Domnului.
După cinci ani, Cuvioasa Parascheva hotărăşte să meargă la Ierusalim, dorind să-şi petreacă restul vieţii acolo unde au trăit Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli. După ce s-a închinat la Locurile Sfinte, a mers în pustiul Iordanului, la o mănăstire de maici, acolo unde trăiseră Sfântul Ioan Botezătorul şi Cuvioasa Măria Egipteanca. Textele vechi, care relatează viaţa sfintei, povestesc eforturile duhovniceşti şi viaţa aspră dusă de sfântă.
Parascheva cea bogată şi înconjurată de mulţime de slujitori în casa părintească avea acum doar o haină veche şi ruptă, iar ca aşternut avea o rogojină. În ciuda acestor amănunte exterioare, Cuvioasa Parascheva nu era deloc tristă, ci îşi dorea fierbinte să-L cunoască tot mai mult pe Dumnezeu şi să trăiască aşa cum au trăit odinioară sfinţii care l-au iubit pe Hristos mai mult decât lucrurile oferite de viaţa în lume.

O altă sfântă tinereţe, mai din zilele noastre

Tot legat de oraşul Iaşi se leagă istoria celei mai mari mişcări de trăire şi mărturisire românească şi duhovnicească, Mişcarea Legionară. Sute de mii de tineri, cam de aceeaşi vârstă cu Sfânta Parascheva, s-au înrolat în armata Sfântului Arhanghel Mihail, jertfindu-şi tinereţile pure pe altarul ţării, aflată sub jugul comunist. Ei au ştiut să urmeze pe Hristos şi să aducă prinos de jertfă pentru generaţiile viitoare, devenind noii sfinţi ai neamului românesc. Ce jertfă mai frumoasă şi mai plăcută lui Dumnezeu este alta, dacă nu cea oferită de tineri, care au luptele şi ispitele cele mai grele? Iată aceşti tineri, generaţia lui Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moţa, Vasile Marin, Valeriu Gafencu, apoi cea a Părinţilor Arsenie Papacioc, Justin Pârvu au ştiut să urmeze pe Cuvioasa Parascheva renunţând la propria persoană şi dându-şi tot ce aveau celor săraci şi aflaţi în suferinţă. Cu siguranţă, Domnul are în Împărăţia Sa ceata Sfinţilor Tineri, care străluceşte cu putere datorită purităţii lor sufleteşti şi tăriei cu care au rezistat sub chinurile torţionarilor.

Sfântă Cuvioasă Parascheva dimpreună cu Noii Sfinţi Mărturisitori din închisorile comuniste, rugaţi-vă ca Domnul să aibă în grijă neamul românesc şi toată lumea Sa.

Părintele JUSTIN Pârvu: La ora aceasta, nimic nu-i supără pe toţi duşmanii noştri şi ai neamului nostru, mai mult decât Mişcarea Legionară! Noi trăim prin această mişcare! Dar orice s-ar întâmpla, niciodată nu vom avea altă soartă decât a celor care trebuie să fie maltrataţi şi persecutaţi! Că toate conflictele acestea economice, financiare, nu sunt altceva decât consecinţa stăruinţei poporului nostru în credinţă faţă de Mişcarea Legionară!
Legionarismul nu a fost o sectă; el s-a supus întru totul Bisericii Apostolice, învăţăturilor de credinţă ortodoxă şi a slujit Biserica lui Hristos cu multe jertfe, cu preţul vieţii multor martiri care şi-au închinat toată viaţa Bisericii şi neamului. Oameni pe care i-am cunoscut personal în închisoare şi care îşi dădeau bucata lor de pâine şi haina de pe ei celor mai neputincioşi, neputând să vadă suferinţa fraţilor lor; mai bine mureau ei, decât fraţii lor; aveau atâta forţă în mărturisirea credinţei, nu alta decât cea ortodoxă, încât mulţi dintre gardieni se îmblânzeau de puterea dragostei lor şi rămâneau muţi în faţa tăriei credinţei lor.