Fotografii inedite cu Părintele Justin Pârvu din ziua arestării, 14 mai 1948. Interviu inedit din anul 1993

Inedit. Parintele Iustin Parvu, in 1993: Sa traiesti ca un sfant, dar sa fii acolo unde trebuie sa sfintesti

Rasfoind colectia veche a ziarului Cotidianul, cel din vremea lui Ion Ratiu, in cautarea de marturii despre istoria recenta a Romaniei, am dat, in suplimentul “Alfa si Omega”, ce era editat de Costion Nicolescu, peste un interviu inedit cu parintele Iustin Parvu, datat februarie 1993, la un an dupa ce intemeiase schitul Petru-Voda. Intervievat de Constanta Costea, marele duhovnic al romanilor se arata convins ca mari doctori ai sufletelor neamului vor fi pururea, gratiei harului lui Dumnezeu care lucreaza. Si pleda pentru ca monahul sa traiasca asemeni unui sfat, dar sa fie acolo unde trebuie sa sfinteasca. (Margarita Geica)
Patrunzand adanc in tinutul Neamtului, pana spre trecatorile Ardealului, dincolo de muntele Petru-Voda, si patrunzand, iarasi, tacerea padurilor, se ajunge la schitul de lemn intemeiat anul trecut (in 1992 – n.red.), prin “taria” unui monah. Este parintele Iustin Parvu, figura de “luptator al mintii”, unui din duhovnicii pe ale carui rugaciuni s-a tinut vie, zeci de ani, societatea romaneasca rastignita de comunism. Omul care a cunoscut, in cei 16 ani de detentie politica – intre care multi la ocna – raul conditiei umane pana in strafundurile sale, nu se mai poate detasa de suferinta lumii. In anii ’70 si ’80, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, zeci si sute de oameni (tot combinatul Savinesti, se spunea) asteptau zilnic sa-si verse durerea si sa-si regaseasca speranta. “In chilia lui, ingropat in popor” (cum il definea un alt calugar) – aceasta este imaginea, foarte putin celebra in inalta societate, a parintelui Iustin, un mare cunoscator, dinlauntru, al societatii laice. Si acum, in pustia de la Petru-Voda, oamenii vin, ziua si noaptea, sa gaseasca “punctul de sprijin” in durere, cu convingerea ca monahul, “asezandu-se” in suferinta lor, ii poate ajuta, prin darul lui Dumnezeu, sa intrevada fericirea. La Petru-Voda, taria duhului a invins taria padurii. Aici monahismul este “mai contemporan” societatii decat noi insine, vietuitorii ei, pantru ca e mai clarvazator. Iar speranta are o “fata” distincta: o privire directa in cauza raului, o luciditate din care transpare tensiunea dragostei, adanca. De aceea, dialogul care urmeaza este impregnat cu afirmatii paradoxale – un balans nevazut intre iubire si dreptate – de rosturi partiale, aluzive, ale unui adevar prea intens sau prea dureros pentru a fi complet exprimat.

Constanta Costea: Cum apreciati, astazi, starea de spirit a societatii romanesti?

Parintele Iustin Parvu: E foarte grav ca am ajuns in stadiul acesta al starilor de lucruri… Ne acuzam, ne dezgolim, ne discreditam, ne dezumanizam, stam, in fata acestei drame, si plangem… n-as zice altceva decat ca ticalosi suntem, pentru ca nu este o iesire, fara sange, decat in truda, in osteneala, fara de care nu se redreseaza aceasta stare de lucruri. Aici, lumea asta a satului, asa-zisa mai buna, asa-zisa intelectuala, este asa de alterata de un trecut atat de bolnav! Toti suntem in stadiul acesta de decadenta permanenta… De-abia copilasii care pleaca in viata, acestia, cumva, vor ajunge sa poata realiza ceva.Nu lasam insa, acest trecut care este pierzarea noastra… asta este prapastia.

Credeti ca inainte de ’89 oamenii erau mai uniti?

Cel mai mare bine si realizare si unitate exista tocmai atunci cand era lovita aceasta masa crestina, cand era maltratata, nedreptatita… Atunci erau mai coalizati oamenii, mai apropiati.

De ce oare? Oare numai “presiunea” poate sa uneasca?


Pai, da, sigur. E normal, sa stiti.
Cunoscand atat de multa lume care vine aici, ati sesizat vreo diferenta in comportamentul oamenilor, inainte si dupa revolutie? Pentru ca la nivelul societatii, in oras, se simte o dispersie, o izolare.
Uitati, am impresia ca viata crestina a fost mult mai abundenta in timpul suferintei. Oamenii s-au unit mergand, efectiv, unul langa altul – in acelasi timp s-au unit si cu Dumnezeu.Iesind, de acuma, din adevarata chemare a lor – apropierea de Dumnezeu – oamenii s-au si departat. Si departandu-se de Dumnezeu, s-au departat si de aproapele lor.

Numai pentru ca a slabit sistemul opresiv?
Da, pentru ca a slabit. Dar si omul, in acelasi timp, s-a departat de Dumnezeu. Convingerile lui nu mai sunt aceleasi.
Cum asa, brusc, evenimentul acesta a putut determina o asemenea schimbare?
O schimbare, pentru ca a aparut o serie de deceptii in viata omului. Nu mai stie ce sa creada, au venit peste noi toate. Si omul, mai ales intelectualul, a fost pus la un semn mare de intrebare. Cel putin omul simplu zice “asa am trait, asa imi continui viata mea!”. Pe cand, vedem, dincoace, s-au schimbat totusi putin lucrurile… Apoi, parte din lumea aceasta, care a beneficiat, care a avut niste avantaje de pe urma acestor ani, fiind si intr-o libertate deplina – nu i-a deranjat nimeni – a dus o actiune negativa peste tot, pana la ultimul functionaras dintr-un sat – si a dus la aceasta stare de lucruri, de disperare permanenta, incat s-a discreditat totul. Nu mai vorbim, pe seama Bisericii cate s-au spus, cate s-au declarat, cate s-au atacat, lucruri care nu erau ingaduite. Iata, daca luam din viata altora: ce, protestantii n-au avut si ei nemultumirile lor, evrei n-au avut si ei o serie intrega de divergente? Sau catolicii, greco-catolicii? dar intre ei nu s-a arata nimic. Iar noi…

Atunci, in ce masura este util sa se exprime adevarul si in ce masura este util sa fie ocrotit?
Este bine sa apara si adevarul acesta intr-o masura. dar noi trebuie sa-l spunem cu multa intelepciune, sa nu smintim. In masura in care el ataca viata si convingerile omului, e fantastic de primejdios. Si una e, de pilda, sa scoti un adevar din compatimire, din dragoste de indreptare, si alta e sa fii intr-o stare distructiva. Biserica trebuie sa-si faca judecatile ei interioare. Sa nu admita nici-un soi de influenta straina. Noi aici avem relele noastre, avem bubele noastre, avem toata aceasta sminteala produsa intr-un parcurs… Ei bine, acum a venit timpul sa ne ridicam si sa ne punem cenusa in cap. Iar poporul trebuie ajutat sa mearga mai departe.

Noi, generatia aceasta de mijloc, care nu am beneficiat in scoli de un program religios, am suplinit – fiecare dupa masura aspiratiei lui – prin prezenta unor mari duhovnici; acum generatia marilor duhovnici incetul cu incetul dispare…
Niciodata asa ceva nu dispare!

Niciodata?

Niciodata nu o sa dispara, pentru ca acelasi Duh lucreaza si a lucrat… a lucrat. Cum sa dispara?
Batranii, adica.
Ei, ce vorba-i aia, batranii! Nu se poate… Asta e un fel de-a spune, sa stiti. Harul lui Dumnezeu lucreaza. Ca sunt elemente tinere de intrec pe multi batrani… Dumneavoastra credeti ca batranetea e totul si cu ea se duce…? Nu, harul lui Dumnezeu lucreaza in Biserica! Or sa apara tineri duhovnici mult mai buni, or sa apara oameni potriviti dupa o stare de lucruri in crestinism… Pentru ca, vedeti, cam cum este turma, asa si pastorul. Slab e pastorul, slaba e si turma. Nu e duhovnicia asa de mare astazi, acei batrani intelepti, ca ar fi si turma asta asa de inteleapta si de mare… Mai e ici, colo, asa, cine stie pe unde, dar nu se vede nimic, pentru ca noi n-am stiut sa apropiem, n-am stiut sa adecvam Evanghelia aceasta… Noi am luat-o de la Sfintii Parinti si am spus mereu acelasi lucru, si in secolul XVIII  si in secolul XIX si in secolul XX. Vedeti dumneavoastra, ascultati o conferinta a unui catolic, a unui protestant, vedeti dumneavoastra ce potrivire face, ce aplicare practica face a Evangheliei? Parca te da peste cap, mai! Dar la noi, iti spune mereu acelasi text, si merge mai departe…

Sa traiesti ca un sfant, dar sa fii acolo unde trebuie sa sfintesti
Cum s-ar putea sa devina lucrarea aceasta “mai contemporana”: numai prin traire sau si prin innoirea limbajului?
Ei, limbajul vine din saracia noastra spirituala, nu vine din alta parte! Pai, cine nu cunoaste Filocalia? Dar cine nu stie Patristica noastra? O stie toata lumea. Dar face o filosofie de nu se mai intelege nimic. Nu se mai cunosc parintii aceia din Pateric… Zici “Da-mi un cuvant de folos!”, “Pai ce sa-ti dau cuvant de folos, ca nu se mai face nimic cu el!”. Deci, nici care-l vorbeste, nici cel care-l primeste… nu se poate face aceasta comuniune.

Si atunci adecvarea aceasta se face in primul rand prin trairea duhovnicului?

Bineinteles, sigur! Sa te apropii de om, sa-i arati dragoste, iubire si sa te sacrifici pentru el. Sa traiesti impreuna cu el nevoile, necazurile lui. La ora la care traim noi, viata calugareasca este pe un plan cu totul nou fata de cele ce au fost in secolele primare ale vietii crestine. Si monahismul la ora aceasta este chemat tot mai mult, daca se poate, in apararea adevarului, in mijlocul multimii de credinciosi. Monahul nu este la ora asta in actiunea singuratatii, a izolarii… Si atunci viata noastra trebuie pusa, oarecum, pe planul acesta: sa traiesti ca un sfant, dar sa fii acolo unde trebuie sa sfintesti. Vedeti dumneavoastra, s-a mers la noi pe principiul acesta al tacerii, al cuminteniei, al linistii, incat am adormit si, fereasca Dumnezeu, sa nu fim judecati ca vanzatori de credinta!

Parintele Iustin Parvu, despre fabricile de martiri de la Aiud si Gherla

Acum ma gandesc la altceva. Stiind cati ani ati petrecut in inchisoare si vazand foarte impresionantele emisiuni despre detinutii politici, am ramas, ca multi altii, uimita de acest fapt: ca oamenii acestia nu urasc si nu au dorinta de razbunare; ii putem aprecia ca pe niste sfinti in viata?

Da, dar uite, vedeti ca la ora aceasta n-au nici-o valoare…

Cu toate acestea, oamenii care sunt in cautarea istoriei adevarate resimt aceasta calitate a sfinteniei.

Suferinta este cea care innobileaza, care sfinteste. Acolo a fost o sudare a noastra, puternica, mai ales ca ne-au izolat de tot si ne-au fortificat in niste cetati ca Aiudul si Gherla, care, pe drept cuvant, au fost fabrici de martiri… Acum sunt doua lucruri: unii care din suferinta se prabusesc, iar unii care se mantuiesc; unii se sfintesc, unii se demonizeaza… Dupa mult timp, mi-am dat seama ca in primii ani de pilda, cand inca eram, asa, intr-o confuzie – nu stiam noi inca ce inseamna suferinta acesta, ce inseamna lipsa de libertate – am inceput sa gandim mai profund, sa ne explicam de ce suntem acolo si dupa aceea sa rezistam mai usor… Ca nu mai aveam nici-un gand de libertate si de viata. Nu mai puteam concepe decat ceea ce este “aici”. Erai martorul topirii tale de la ora la ora. Tu erai acolo sa-ti dai din ora in ora sufletul, sa treci dincolo… Erai de o agerime nemaipomenita, pentru ca simteai, din rezervele tale biologice, cum se topesc toate, erai martorul propriei tale disparitii. Ce sa intreprind eu, ca preot, in mijlocul acestor oameni? Am inceput sa spovedesc, mai ales in timpul postului… Spovedania o faceai de pilda intre cei trei – patru colegi de suferinta din celula ta; dar ce te faceai cu celelalte celule, cu a treia, cu a noua, cu verticala? Pentru ca n-o puteai face in afara celulei, spovedania o faceai prin alfabetul Morse. Faptul ca am inceput sa ma ocup de viata sufleteasca a acestor oameni, a devenit pentru mine o mare bucurie. Nu mai simteam nimic, eram in elementul meu, poate mai natural decat in viata libera. Viata spirituala era din ce in ce mai puternica, mai legata decat inainte de a intra in puscarie.
N-am avut niciodata emotia, in viata libera, in fata altarului, cum am avut-o acolo

Se putea face slujba? Puteati face Euharistie?

Daca am trait vreun moment mai sublim, a fost acela intre paturi… acolo, intr-o infirmerie am slujit vreo doua Sfinte Liturghii, cat s-a putut si cum s-a putut. Dar n-am avut niciodata emotia, in viata libera, in fata altarului, cum am avut-o acolo. Erau doi-trei muribunzi care trebuiau sa se impartaseasca. Dupa trei zile, au si murit. Slujind, am simtit intr-adevar caldura, fierbinteala Duhului. Cand ne-au scos ei, dupa vreo cinci ani de incorsetare in celula – eram vreo 700-800 de oameni – eram dupa o ne-vedere de ani si ani.Turlele erau pline de Securitate in jur, in curtea Aiudului. I-au turmentat pe astia, n-au stiut ce se intampla, “Ce vor, ce se saruta asa, ce se imbratiseaza, de unde le vine?”. Ei bine, n-au reusit sa ne desparta. Ca, pana la urma, sa se faca un semnal puternic, al unui capitan din serviciul lor de Securitate… S-a facut liniste. A aparut comandantul puscariei, Coler, evreu-ungur: “Tot banditi ati ramas? Tot n-ati invatat nimic?”. Adica, atunci cand a vazut legatura, dragostea dintre noi si faptul ca suferinta, dimpotriva, ne-a legat mai mult, atunci ne-a dispersat: unii in baia Sprie, altii la Nistru, la Canal… Iata, deci, ce i-a inspaimantat pe dansii: dragostea.

Am auzit ca in inchisoare se invata, prin Morse, Evanghelia, Patericul…

Se invata Evanghelia, patericul, Filocalia, texte, rugaciuni, acatiste, paraclise, erau scrise toate, intr-o celula ca asta, de sus pana jos! Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul lui Isus Hristos.

Dar, cum?

Cu un varf de ac sau cu un cuisor. Dar daca ti le gasea la o perchezitie… Acum, in legatura cu lipsa urii de care vorbeati… ce se intampla… Nu uram, de pilda, pe oamenii acestia. Dar ceea ce totusi trebuie sa retinem este ca ceea ce au gresit fata de neam, fata de Biserica, pentru aia trebuie sa raspunda. Ceea ce mi-a gresit ca om mie, ca mi-a luat libertatea 16-20 de ani, aia este o alta chestiune.
Politica isi are si ea morala ei

Revenind acum la vremea noastra, se poate vorbi de un criteriu al adevarului in viata politica?

Politica isi are si ea morala ei.

E adevarat, deci?

Absolut! Sa spui ca politica nu are nici o morala inseamna sa ne anulam… Dar trebuie sa fermenteze o generatie, ca sa se formeze oameni de elita, care sa ne conduca.

Deci regenerarea, inclusiv morala si economica, o vedeti numai cu trecerea timpului?

Numai cu trecerea timpului si prin pregatirea unor elemente, cum am spus, de elita, inclusiv in Biserica – mult elan si apropiere si spirit de jertfa, de daruire… altfel nu se poate.

Orizontul asteptarii a scazut din ce in ce mai mult acum. S-a lasat o liniste mormantala. Ce sa facem, deci?

Sa stiti ca din aceasta viata latenta, care s-a asezat, se poate regenera ceva. Este o boala care a aparut deocamdata, dar va aparea totusi o scapare. Nu va ramane asa. Aici este si aceasta prob lema: de a consuma crestinismul, de a-l pune intr-o stare de uzura, astfel incat sa se convinga ca nu este in masura sau capabil sa se conduca. Dar nu va ramane asa, pentru ca, dumneavoastra vedeti prea bine, in ’89 era o stare cam asemanatoare, dar ati vazut ce-a iesit? Asta e iconomia lui Dumnezeu, sa stiti!

Acum tot sacrificiul pare inutil. E plin cimitirul de tineri.

Niciodata n-a fost inutil! Dumneavoastra credeti ca Revolutia aceasta a fost determinata numai de masinatia asta internationala? Nu, este vorba de rugaciunea si de martirajul din ‘918 pana astazi… Numai acestia au fost cei care s-au rugat inaintea lui Dumnezeu si am realizat ceea ce am realizat.

Exista sfintenie la ora actuala in afara Bisericii biruitoare?

Exista, exista oameni care sufera cu toata dragostea si inrederea ca neamul asta va regenera si se va ridica.

Acum apare ca cel mai coborat, pentru ca a ales cu mana lui ceea ce era o nenorocire, un cosmar al istoriei… acum l-a preferat.

Dragul meu, sa stii ca cea mai mare vina eu o gasesc tot in viata aceasta din interior, care a fost foarte legata de conceptia asta ateista. Si acum a davanit o convingere: facem ateism din convingere. Sunt exemple la noi, aici, prin judet, ramai uimit: fiu de preot, director, care a dat icoanele afara din scoala! Si din astia sunt multi la noi… Pe de alta parte, poporul acesta este ceea ce suntem noi, clerul. Poporul este oglinda noastra. Asa cum societatea-i bolnava, asa si monahismul este bolnav. Cand monahismul de va vindeca si va ajunge pe o treapta superioara, atunci se va vindeca si societatea.
Va urma

| Ziua Online