1 ianuarie: Tăierea împrejur cea după trup a Domnului – predică

Însă, să vedem pentru ce a fost tăiat împrejur Iisus, căci El nu era supus păcatului? Întâi, pentru ca să se arate supus şi împlinitor al legii. Apoi, pentru ca să se arate că El a purtat trup omenesc cu adevărat, iar nu trup închipuit. În al treilea rând, pentru ca să ne dea nouă chipul celei mai adânci smerenii. Pentru că S-a arătat nu numai ca un om, ci ca un om biruitor asupra păcatului, deşi El nu avea păcat.
Şi pentru ce S-a tăiat împrejur a opta zi? Pentru că ziua a opta, după Sfinţii Părinţi (Sfântul Grigorie de Nyssa), închipuieşte ziua veşniciei, odihna veacului al optulea, care va să fie. Primele şase zile sunt ale Creaţiei, ale lucrării. Ziua a şaptea este ziua odihnei Domnului, ziua Sabatului pământesc, care mereu trece ca şi omul, de aceea se şi repetă din şapte în şapte zile. Iar a opta este simbolul veacului viitor, ziua veşnicei prăznuiri cu Hristos, care nu se va mai sfârşi în veac.
Iar cele 33 de zile pe care le-a petrecut Iisus în Betleem, până la ducerea Sa în Templu, când a fost purtat pe braţe de Sfântul Simeon, închipuie cei 33 de ani pe care i-a trăit Domnul pe pământ, până ce a răstignit păcatul pe lemn. Dar tăierea împrejur la poporul evreiesc nu avea numai rolul unui legământ între Dumnezeu şi om (Facere 17, 10-14), ci ea închipuia însăşi ispăşirea păcatului strămoşesc, cu toate că prin aceasta nu se putea ierta păcatul lui Adam. Aşadar, tăierea împrejur era botezul oficial al Vechiului Testament, pe care Domnul l-a primit ca să Se arate înnoitor al Testamentului, iar nu călcător al lui.
Trei botezuri a primit Domnul nostru Iisus Hristos pe pământ: întâi botezul Legii Vechi, al tăierii împrejur; apoi, botezul pocăinţei, de la Ioan, care nici acesta nu era desăvârşit, pentru că nu putea ierta păcatele, dar era mai înalt decât botezul cel vechi, pentru că el făcea legătura între Vechiul şi Noul Testament; iar ultimul botez, şi cel mai desăvârşit pe care îl poate primi creştinul pe pământ, a fost botezul sângelui, al muceniciei, pe care Iisus Hristos l-a primit pe cruce pentru noi.
Fraţilor creştini, mare a fost smerenia Domnului, căci nu S-a ruşinat Preabunul Dumnezeu de trupul nostru cel căzut! Nu S-a ruşinat nici de trupeasca tăiere împrejur, ci a voit să fie pipăit şi însângerat Dătătorul legii, de păzitorul şi purtătorul legii! S-a smerit luând trup de lut. S-a smerit făcându-se prunc mic şi neputincios înaintea oamenilor, ca să ne arate că numai dacă ne vom face ca pruncii nevinovaţi, prin naştere din nou, vom putea intra iarăşi în ceruri, de unde am căzut. S-a smerit născându-Se în iesle de vite şi în pământ străin. S-a smerit lăsându-Se păzit de un bătrân, Cel ce era în cer păzit de multe legiuni de îngeri. S-a smerit primind scutece şi lăsându-Se pipăit de mâini omeneşti, Cel ce şade pe tron de văpaie şi nu poate fi văzut de heruvimi şi de serafimi. S-a smerit primind trupească tăiere împrejur, ca un păcătos, Cel ce a venit să piardă păcatele oamenilor şi să le înece în scump sângele Său.
Dar pentru ce S-a smerit atât de mult Domnul şi Mântuitorul nostru? Pentru că prea mare a fost mândria omului. Şi această rană nu putea fi vindecată decât cu alifia smereniei lui Hristos. Neascultarea cu ascultarea se vindecă, mândria cu smerenia se lecuieşte. Iar pentru adâncul smereniei Sale, I-a dat Lui Dumnezeu „nume care este mai presus de tot numele”, adică Iisus, care înseamnă „Mântuitorul”. „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 9-10), „şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2, 11). După cum însuşi Sfântul Petru mărturiseşte, că „nu este întru nimeni altul mântuire, pentru că nu este nici alt nume sub cer, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Facere 4, 12).
Se cuvine, deci, şi nouă, iubiţi fraţi, celor numiţi cu scump numele lui Iisus Hristos, ca adunându-ne „astăzi” la sfintele biserici să lăudăm pe Domnul Cel ce S-a smerit pentru noi. Să lăudăm „astăzi” pe Mântuitorul, Care de mic a gustat rane pentru noi. Să lăudăm „astăzi” pe Fiul lui Dumnezeu, Care a binevoit a ne descoperi nouă preadulcele Său nume. Să lăudăm „astăzi” pe Iisus Hristos, Care ne mântuieşte prin sfânt numele Său.
„Astăzi”, Dătătorul legii împlinitorul ei se face, ca să ne înveţe pe noi desăvârşita ascultare. Astăzi, Fiul lui Dumnezeu om se face pentru om şi prunc sub lege se arată, ca să ruşineze pe omul călcător de lege.
Omul în Rai fiind, o poruncă a avut de la Dumnezeu şi a călcat-o şi pe aceea; iar Fiul lui Dumnezeu pe pământ venind, toate poruncile cele omeneşti le-a împlinit, ca să vindece nesupunerea lui Adam.
Cu El, cu Iisus se lăuda Petru în Roma. Cu El se îmbărbătează Pavel înaintea Cezarului. Cu El se mângâie popoarele creştine. Cu El se întăresc credincioşii în primejdii. Cu El se ard vrăjmaşii, cu El, prin deasă repetare, se izgonesc diavolii dintre oameni şi duhurile păcatelor din inimi. Numele lui Iisus îl poartă mamele pe buzele lor. Pe Acesta îl au toiag de sprijin străinii în pribegia lor. Pe Acesta îl repetă neîncetat călugării în smerita lor pustie. Cu Acesta, ca şi cu o sabie ascuţită, se apără pustnicii de duhuri necurate, în iubita lor singurătate. Cu numele lui Iisus înmoaie săracii inimile celor nemilostivi. Cu Acesta, ca un scut, îşi păzesc fecioarele comoara cea ascunsă a fecioriei lor.
Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii care repetă mereu, sau cât mai des, rugăciunea cea scurtă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)”. Fericiţi cei ce au aflat dulceaţa numelui lui Iisus, că aceia nu mai duc lipsă de nimic pe acest pământ străin!
Şi dacă Iisus Hristos nu a avut păcat, trebuia neapărat să primească tăiere împrejur, numai pentru ca să nu smintească pe evrei? Căci ei şi aşa tot nu au crezut în El. Nu! Domnul a primit tăierea împrejur, adică S-a supus Legii Vechi fără şovăire, ca prin aceasta să ne înveţe şi pe noi să ne supunem fără cârtire şi îndoială legii darului. Adică dogmelor Bisericii, sfintelor canoane, poruncilor Evangheliei, învăţăturilor sfinţilor şi părinţilor care ne-au născut, precum şi legilor ţării în care trăim.
Toate zidirile lui Dumnezeu trăiesc, se conduc, după anumite legi dumnezeieşti. Nimic nu se conduce aşa, la întâmplare – nici îngerii din cer, nici stelele cerului, nici făpturile pământului, nici stihiile văzduhului. Ba nici diavolii nu ispitesc pe om fără ştiinţă şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Şi după cum nu a cruţat Dumnezeu nici pe îngerii „care nu şi-au păzit dregătoria lor, ci spre judecata zilei celei mari legăturilor celor veşnice, sub întuneric îi ţine”, pentru că s-au împotrivit voii celei dumnezeieşti, oare cum ne va cruţa pe noi creştinii, care am primit „legea întru rânduieli de la îngeri”, care ştim pe de rost Evanghelia, poruncile Bisericii date de Hristos, dar nu le ţinem, ci mereu le călcăm prin păcat? Nu, fraţilor. Nu avem ascuns. Am călcat legea, suntem vrednici de judecată, de osândă – fie aici, prin boli, ispite, nevoi, fie dincolo, prin muncă veşnică. Niciun păcat nu va rămâne nepedepsit. „Căci toată călcarea de poruncă şi toată neascultarea a primit dreapta răsplătire” (Evrei 2, 2). Am lipsit de la Biserică fără pricină, ne aşteaptă boli grele, dezbinare, osândă veşnică. Nu am ascultat de preot, ne lipsim de binecuvântarea lui Dumnezeu în viaţă. Ne împotrivim părinţilor, sau chiar îi certăm şi îi lovim, ne va ajunge îndată blestemul lor, adică moartea grabnică şi grea, iar dincolo foc nestins. Am luat viaţa pruncilor noştri, ne-am împotrivit poruncii lui Dumnezeu care zice „creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere 1, 28), ne va ajunge sigur mânia lui Dumnezeu şi în veacul acesta şi dincolo. Ţinem minte răul, nu iertăm pe aproapele nostru, nu vom vedea faţa lui Hristos.
Deci ce trebuie să facem ca să scăpăm de toate acestea? Să păzim cu sfinţenie legile lui Dumnezeu, învăţăturile Bisericii, poruncile Sfinţilor Părinţi, sfaturile mai-marilor noştri, pilda cea bună a celor ce ne-au născut. Copiii să asculte de părinţi, aşa cum Pruncul Iisus a ascultat de bătrânul Iosif, cu toate că acesta nu-i era tată. Părinţii să iubească şi să crească bine copiii, precum şi ei au fost crescuţi de părinţii lor. Creştinii să asculte de preot precum îngerii în cer ascultă de Hristos. Fiecare să-şi păzească dregătoria sa. Fiecare să-şi împlinească datoriile sale pe pământ. Fie faţă de Hristos şi Evanghelie, fie faţă de familie şi de aproapele, fie faţă de societatea în care trăieşte. Să ne supunem şi stăpânirilor, că „stăpânirile sunt de la Dumnezeu” (I Petru , 17), precum Fecioara s-a supus mergând să se înscrie la Betleem, precum Pavel s-a supus mergând până la Roma. Să ne supunem celor mai mari, să avem milă faţă de cei mai mici, să avem dragoste spre toţi, că dragostea noastră niciodată nu piere. Şi nu numai atât. Dar să ne supunem cu cuviinţă, după lege, iar nu în afara legii lui Hristos. „Căci nimeni nu se încununează de nu se va lupta după lege” (II Timotei 2, 5).
De vom petrece aşa, vom străbate Noul An cu pace şi toată viaţa noastră cu spor duhovnicesc şi bucurie, vom ajunge în veacul cel de-al optulea, adică în Împărăţia Cerurilor, unde-n veci cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt vom petrece. Amin.

de Pr. Ioan Gavrilă Parohia Chichiş

După acest ritual, Pruncul a primit numele Iisus, așa cum Arhanghelul Gabrieli-a spus Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,în ziua Bunei Vestiri (Luca 1, 31-33). Părinții Bisericii explică faptul că Domnul a fost circumcis, pentru ca mai târziu, nimeni să nu seîndoiască de faptulcă El și-a asumat cu adevărat trup omenescși că întruparea Lui nu a fost doar o iluzieașa cum învățau unii eretici.Instituirea actului tăierii împrejur

Potrivit menţiunii din cartea Facerea (capitolul 17), actul circumciziunii (în ebraică mulá) a fost instituit ca un semn văzut al legământului încheiat de Dumnezeu cu patriarhul Avraam şi cu urmaşii acestuia, act ce trebuia îndeplinit la toţi copii de parte bărbătească, începând cu vârsta de 8 zile (vv. 10-14). Ca urmare, toţi bărbaţii şi copiii din casa patriarhului şi Avraam însuşi, în vârstă de 99 de ani pe atunci, împreună cu fiul său Ismael de 13 ani, s-au supus tăierii împrejur chiar în ziua instituirii actului propriu-zis (vv. 23-27). După aceea a urmat Isaac (21, 4) şi toţi urmaşii lui. În baza legământului încheiat cu Dumnezeu, patriarhului i s-a schimbat numele, din Avram – tatăl înălţimii, în Avraam – tatăl neamurilor sau tată al mulţimii (Facerea 17, 5-6). Mai târziu, în cartea Levitic se spune că Dumnezeu a poruncit, prin Moise, să fie circumciși toţi copiii israeliţi la opt zile de la naştere. Cu acest prilej se punea şi numele copilului. Deoarece circumciziunea era un semn al legământului cu Dumnezeu, cel ce se sustrăgea voit acestui act nu mai făcea parte din comunitatea israelită şi trebuia ucis (Facerea 17, 14).

De ce în a opta zi de la naștere?

Ziua a opta este o tranziție de la starea infantilă la perfecțiunea personală, pentru că în această zi, în conformitate cu dispozițiile religioase evreiești, pruncul devine copil și dobândește anumită o personalitate. Sfântul Andrei Criteanul separă primele 7 zile de după nașterea unui copil de cea de a opta, spunând că a opta zi este completarea celor șapte și începutul viitorului. În conformitate cu contextul religios evreiesc, a opta zi constituie o etapă extrem de importantă pentru existența umană a fiecărui nou-născut, prin faptul că ea completează vârsta infantilă și deschide vârsta maturității, care duce la perfecțiune. „Aceasta se face, spune Sfântul Părinte, prin intermediul numelui, care este dat în ziua a opta”. Punerea numelui, cu alte cuvinte, oferă pruncului o anumită identitate personală. Acest act recunoaște, în mod solemn, dreptul natural al copilului de a fi o existență personală, adică o ființă umană perfect constituită, printre celelalte ființe umane. Perfecțiunea despre care vorbește Sfântul Andrei aici, face referire la identitatea personală pe care o dobândește copilul atunci când își primește numele.

De ce este legată punerea numelui de tăierea împrejur?

Tăierea împrejur din ziua a opta, arată trecerea de la o stare carnală, la una spirituală. Actul liturgic, de tăiere a unui mici părți din organism presupune respingerea unei condiții trupești, în care fiecare ființă umană se naște, în timp ce înlocuirea sa cu numele implică intrarea ființei umane într-o altă stare, spirituală, care duce la perfecțiune.

Sfântul Andrei Criteanul face referire la Avraam și tatăl său Terah, cu scopul de a clarifica aceste două condiții. Terah, care era idolatru, reprezintă condiția carnală a idolatriei, care are în vedere lumea materială, trupească, desprinsă de Creatorul său. Avraam reprezintă starea spirituală, care este în legătură cu Creatorul lumii, ca punct principal și esențial de referință pentru viața omului și care îl face pe om membru al poporului lui Dumnezeu. Deci, Sfântul Părinte spune: „Pentru că natura avea să fie frământată cu idolii de Terah, tatăl lui Avraam, a fost necesar ca un popor din Avraam să fie pus deoparte pentru Creator, prin intermediul unei peceți, până la venirea Lui, pecete necesară omului pentru a fi reînnoit. Tăierea împrejur respinge un reziduu al cărnii și oferă un sigiliu pentru a opta zi, care are în vedere lucrurile viitoare”.

Așadar, aceste două evenimente, Tăierea împrejur a Domnului și primirea numelui, ne reamintesc nouă, creștinilor, că am intrat într-un legământ nou cu Dumnezeu și că am fost tăiaţi împrejur „cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos” (Coloseni 2, 11). În acest sens, chiar numele „creștin” (următor al lui Hristos) este un semn al intrării a omenirii într-un legământ nou cu Dumnezeu.