Ce căutăm noi în NATO? De ce trebuie să murim pentru interesele americanilor?

Ca român şi ca publicist cred că moartea în Afganistan a compatriotului şi olteanului meu de acasă, plutonierul-major Claudiu Vulpoiu, este o pe cât de absurdă, pe atât de inutilă jertfă de sânge consemnată la mii de kilometri de ţară, făcută pentru o cauză de care şi el şi noi nu suntem legaţi cu nimic, un tribut pe care bietul de el a fost adus în starea de a-l plăti fiind mânat din ţară de o situaţie economică precară, pentru a câştiga un ban pentru el, soţie, fiu sau părinţi. Sigur, nişte minţi răsucite mi-ar replica imediat că el a optat pentru această misiune, dar ele nu se gândesc ce l-a constrâns să facă aşa ceva şi nici nu se întreabă: la urma urmei, ce căutăm noi, românii, pe meleagurile afgane, cum „să pacificăm” noi o ţară cu un conflict dur, vechi de secole şi profund, cu altă religie, cutume şi obiective? Da, facem parte din N.A.T.O., dar, la urma urmei, la ce slujeşte în fond acest Pact: să bombardeze, în 2009, fosta Iugoslavie a lui Miloşevici, pentru că aşa a vrut belicoasa madam Madeleine Albright, care l-a îmbârligat pe fustangiul Bill Clinton să „protejeze” drepturile albanezilor din Kosovo, leagănul ortodoxismului sârbesc, acţiune militară punitivă aberantă, pe care Casa Albă nu a oprit-o temporar nici de Paşte, când miile de tancuri sârbeşti, exceptând unul avariat aiurea, au ieşit intacte din catacombele kosovare? În schimb, au rămas uriaşele pagube materiale şi morţii – mii şi mii de civili, bătrâni, femei şi copii, celebrele „victime colaterale”, ca să reiau expresia nefericită a la fel de nefericitului purtător de cuvânt al Alianţei, Jamie Shea. Şi au mai rămas urmările încă neevaluate ale experimentăriii, inclusiv aproape de malul românesc al Dunării, a unor noi arme americane, cărora le-a fost poligon acest teatru de război european – primul după 1945.

De fapt, dacă stăm să aruncăm o rapidă privire asupra implicării militare în lume a S.U.A. după Al Doilea Război Mondial, constatăm lucruri deloc plăcute pentru Washington. Criza din Peninsula Coreea, apărută în iunie 1950, nu a fost rezolvată, gravitatea ei l-a făcut să-şi piardă minţile şi postul pe generalul Douglas MacArthur, care a ajuns să ameninţe cu folosirea bombei nucleare. Conflictul militar s-a terminat în coadă de peşte, americanii au lăsat o criză la fel de gravă ca şi cea de la început; apoi tot ei s-au dus să elimine influenţa comunistă din Indochina. Rezultatul? Un conflict lung, greu şi plin de victime în Vietnam, soldat cu un uriaş memorial la Washington cu numele militarilor morţi aiurea într-un război care nu a fost al lor, şi cu înfrângerea S.U.A. pe câmpul de luptă. „Sindromul vietnamez” face şi azi ravagii în societatea americană, chiar dacă filmele cu Rambo mint de îngheaţă Potomacul. Şi aventura preşedinţilor George H.W. Bush şi Bill Clinton, care au vrut să pacifice săraca Somalie, a devenit penibilă şi ridicolă, soldaţii americani, dotaţi cu arme sofisticate, bine hrăniţi şi îmbrăcaţi, fiind umiliţi de nişte somalezi desculţi şi flămânzi, ce mânuiau, mai toţi, puşcoace vechi de un secol. Scenele violente, extrem de dure, la care infanteriştii americani au fost supuşi au zguduit şi revoltat America şi lumea civilizată.

Am ajuns la episodul Afganistan, când S.U.A. s-au dus să pedepsească şi să „pacifice” această ţară, ca represalii după atacurile Al-Qaida, din 11 septembrie 2001. Oficial, invadarea a ţintit regimul taliban, care a şi căzut, dar, în scurt timp, au început să apară celule ale sale, ale Al-Qaida şi jihadiştilor, care, treptat, şi-au extins aria de acţiune şi de influenţă asupra populaţiei civile. S-au obţinut şi succese în lupta anti-teroristă, dar, personal, cred că ele s-au datorat mai mult activităţii serviciilor secrete, decât pe câmpul de luptă. Asasinarea recentă, dar în Pakistan, a lui Ussama Bin Laden nu a slăbit acţiunile talibanilor, chiar dacă, de ani buni, în Afganistan luptă trupe din ţări ale N.A.T.O., dat fiind că, din cauza complexităţii şi durităţii situaţiei de la faţa locului, S.U.A. au impus prezenţa unor forţe din alte state membre ale Alianţei, inclusiv din România. A crescut numărul morţilor din rândul acestora, printre ei aflându-se şi români, ceea ce a făcut ca, treptat, unele dintre aceste state să-şi retragă trupele. Militarii români au fost lăsaţi acolo, probabil ca să stingă lumina, la plecare. Dacă mai apucă! Din păcate, situaţia din Afganistan nu s-a liniştit, talibanii au devenit şi mai duri, s-au organizat şi mai bine militar, în multe zone populaţia e de partea lor şi a crescut extraordinar suprafaţa cultivată cu mac din care se face opiu.

Agenţia „France Presse” transmitea că, întrucât nu pot împiedica alegerile prezidenţiale de sâmbătă, „rebelii talibani şi aliaţii lor îşi înmulţesc actele de violenţă, mergând până acolo încât execută copii, instalând astfel un climat de teroare şi discreditând scrutinul”. Ca şi la precedentele alegeri prezidenţiale, august 2009, insurgenţii pot lovi în orice moment şi oriunde. Atunci, ei au tras cu patru rachete „Stinger” (culmea, dintre cele cu care îi dotase C.I.A. pentru a lupta împotriva Armatei Roşii!) în Kandahar, vechea capitală a talibanilor, îngrozind populaţia, care nu s-a dus la urne. Acum, talibanii au cerut boicotarea votului, apoi şi-au înăsprit tonul, anunţând că, pentru a bloca alegerile, pe care le consideră ultimul complot al „invadatorilor occidentali”, vor face totul pentru „a ţine ţara în mâini”, începând prin a ataca militanţii şi funcţionarii electorali. Ulterior, violenţele s-au înlănţuit, la fel ca înaintea scrutinului din 2009. La Kandahar au fost două tentative de atentate sinucigaşe, însă cele mai dure atacuri au avut loc la Kabul, capitala, două dintre ele vizând comisia electorală. Specialiştii susţin că viitorul imediat nu va fi deloc roz, dat fiind că au fost deja atacaţi civili, nu doar birouri de vot din toată ţara. Au fost atacaţi şi străinii, ca acum 10 zile, la „Serena”, hotel de lux din Kabul, folosit de comunitatea internaţională: 9 morţi, din care 4 străini. Sunt anunţate altele, „împotriva hotelurilor şi restaurantelor frecventate de străni”.