Impas critic între Fanar și Moscova cauzat de lupta pentru primat în Ortodoxie

După cum reiese din conferința ținută de ”Ministrul de Externe” al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Volokolamskului, Ilarion, la Academia Teologică din Moscova

IMPAS CRITIC ÎN RELAȚIILE DINTRE FANAR ȘI MOSCOVA DATORAT DIVERGENȚELOR LA NIVEL ECLEZIAL

”Ministrul de Externe” al Patriarhiei Moscovei denunță Acordul de la Ravena, întrucât prin acesta s-a recunoscut (în absența reprezentanților Patriarhiei Moscovei) ”primat papal” al Patriarhului Ecumenic, prin acesta se plasează în afara Tradiției Ortodoxe. În Biserica Ortodoxă nu există conducător suprem, ci ”întâiul între egali”. La obiecțiile Patriarhului Moscovei nu răspunde Patriarhul Constantinopolului însuși, ci asistenții săi, care se erijează în avocați ai ”primatului papal” în sânul Bisericii Ortodoxe a Răsăritului.

Relațiile dintre Patriarhia Moscovei și Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, se agravează, după cum reiese din conferința Președintelui Departamentului de Relații Bisericești Externe al  Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Volokolamskului, kir Ilarion, pe care a ținut-o în fața studenților de la Facultatea de Teologie din Moscova. Conferința aceasta a avut loc cu doar câteva zile înaintea întâlnirii Patriarhului Ecumenic cu Ereziarhul Papă de la Ierusalim. Întâlnirea dintre Patriarhul Ecumenic și Papă a avut loc pe 25 mai, iar conferința Mitropolitului Volokolamskului, pe 20 mai. În cadrul acestei conferințe, între altele, a arătat că:

• Modul în care se desfășoară dialogul teologic dintre ortodocși și papistași se aseamănă mai mult unei încercări de aderare a ortodocșilor la Papism (Mitropolitul Ilarion folosește termenul ”Biserica Catolică”).
• În acest sens lucrează distructiv față de Ortodoxie și în favoarea Papismului și demonica Uniație, care este dirijată de la Vatican.
• Dialogul dintre ortodocși și papistași a fost întrerupt pentru un număr de ani, tocmai pentru că s-a constatat și s-a recunoscut la nivel oficial caracterul periculos al Uniației pentru Ortodoxie, însă când a fost reluat a ”îngropat” în ”dulapurile” istoriei acțiunile Uniației, care este considerată de către papistași drept poarta de intrare în papism a creștinilor ortodocși neinițiați în dogmele și viața liturgică a Bisericii.
• Rolul distructiv al Uniației se dovedește acum cu claritate în Ucraina. Patriarhia Moscovei denunță rolul distructiv al Uniației în Ucraina.
• La Ierusalim, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu s-a întâlnit, a purtat convorbiri și a luat decizii împreună cu Papa în calitate de Patriarh local al Bisericii Constantinopolului, iar nu în calitate de Patriarh Ecumenic, pentru că, prin întâlnirea de la Ierusalim și prin deciziile care s-au luat în cadrul acesteia, Patriarhul Bartolomeu nu a avut aprobarea celorlalți Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe. ”Patriarhul Constantinopolului se întâlnește cu Papa în calitate de lider al Bisericii Ortodoxe Locale a Constantinopolului, iar nu în calitate de lider al tuturor ortodocșilor, pentru că nici Biserica Rusiei, nici alte Biserici Ortodoxe nu i-au acordat competența de a se întâlni cu Papa în numele lor”.
• Mitropolitul Ilarion a explicat de ce Patriarhia Moscovei este de acord cu ”primatul cinstirii” pentru Patriarhul Ecumenic, dar contestă că acest primat este și unul al puterii, dat fiind că Patriarhul Ecumenic nu este decât ”primul între egali”.
• Mitropolitul Ilarion atacă direct Acordul de la Ravena (Italia) dintre papistași și ortodocși. Biserica Moscovei nu a fost prezentă la reuniunea care a avut loc la Ravena, unde, spre marea bucurie și satisfacție a papistașilor, a fost recunoscut primatul puterii pentru Patriarhul Ecumenic. Decizia de la Ravena, care în esență acordă Patriarhului Ecumenic primat papal, este în afara Tradiției Ortodoxe. ”În ce privește Biserica Ecumenică, în Tradiția Ortodoxă nu există nici un mecanism administrativ absolut: Biserica Ortodoxă Ecumenică este structurată ca o comunitate și societate comună a Bisericilor Ortodoxe locale, dintre care fiecare este independentă de celelalte în ce privește administrarea. Nu există un cap în Biserica Ortodoxă Sobornicească, care să fie considerat superior celorlalți și care să nu fie primul dintre egali”.
• Pentru aceste obiecții ale sale, Patriarhia Moscovei a cerut ”explicații” din partea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, dar acesta evită sistematic să răspundă. Răspund însă în locul lui diferiți Episcopi ai Patriarhiei Constantinopolului – după cum Mitropolitul de Volokolamsk numește de multe ori în textul conferinței Patriarhia Ecumenică, tocmai pentru a sublinia caracterul local al Bisericii Fanarului și al Patriarhului acestuia. Acești Episcopi de la Constantinopol susțin Acordul de la Ravena și declară că Patriarhul Ecumenic nu este egal între Patriarhi, ci este primul între ceilalți Patriarhi.
• Avertizează că Patriarhia Moscovei nu va participa la Sinodul Panortodox din 2016, dacă nu se va respecta înțelegerea cu privire la luarea deciziilor prin consimțământ unanim. Este vorba de înțelegerea la care au ajuns Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, care au participat la întrunirea Întâistătătorilor care a fost organizată la Fanar în martie a.c. ”De pildă, credem că toate documentele care urmează să fie aprobate, va trebui mai întâi să fie adoptate de către Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale, care se impune să își dea acordul asupra loc. Doar atunci vom putea participa liniștiți la Sinodul Panortodox”.

În această conferință, Înaltpreasfințitul Mitropolit Ilarion al Patriarhiei Moscovei a realizat o retrospectivă istorică în care a arătat cum s-a ajuns la Schismă și la ”ruptură” (termenul îi aparține) dintre Biserica Ortodoxă și papistași. Menționează de asemenea în amănunt că la Sinoadele Ecumenice Papii își trimiteau reprezentanți și că Sinoadele Ecumenice erau convocate de către Împărat. Astăzi nu mai există împărați, iar Bisericile Locale au acordat Patriarhiei Ecumenice și Patriarhului Ecumenic, sub anumite condiții și premise, responsabilitatea de convocare a Sfântului și Marelui Sinod Panortodox. Conferința Mitropolitului de Volokolamsk a fost publicată în întregime în limba greacă pe 28 iunie de către un colaborator apropiat al site-ului ”Agioritiko Vima”, domnul Emmanuil Chatzigiannis.

Fragmentele ”arzătoare”, care constituie obiect al controverselor

Publicăm mai jos fragmentele ”arzătoare” ale conferinței Președintelui Departamentului Relațiilor Bisericești Externe al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Volokolamskului, Ilarion, susținută în fața studenților Academie Teologice de la Moscovei.

”Capul întregii Biserici este Hristos, nu Papa”

În Răsăritul Ortodox, principiul sinodal rămâne principiul fundamental director al administrării bisericești. De aceea, Patriarhul Constantinopolului Grigorie I, refuzând invitația Papei de a participa la Conciliul I Vatican, a scris: ”Nu putem accepta faptul că întreaga Biserică a lui Hristos are un episcop conducător sau că Biserica are alt Cap în afară de Domnul nostru Iisus Hristos, sau că există un Patriarh care vorbește de la amvon și se consideră mai presus decât Sinoadele Ecumenice sau că Apostolii nu ar fi fost egali între ei”.

Patriarhul Ecumenic Antim I și Sinodul Bisericii Constantinopolului, în 1895, în răspunsul său către Papa Leon al XII-lea, a spus: ”Dumnezeieștii Părinți, cinstindu-l pe episcopul Romei doar ca episcop al capitalei statului, i-au acordat președinția de onoare a vechimii, considerându-l primul în șirul episcopilor, adică primul între egali, aceeași vechime au acordat-o ulterior și Constantinopolului, când orașul a devenit capitala puterii romane, așa cum rezultă din Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. Scrierile Părinților nu oferă nici un indiciu că Episcopul Romei ar fi un conducător suprem unic al Bisericii Catolice”.

Aceste referințe arată foarte clar și limpede care este poziția Răsăritului Ortodox în ce privește întâietatea în Biserica Ortodoxă Sobornicească. Poziția aceasta dă mărturie că Domnul nostru Iisus Hristos este Capul Bisericii, că Biserica este administrată de către Patriarhi egali în demnități și nici unul dintre aceștia nu are vreo putere asupra celorlalți Patriarhi. Fiecare Biserică Ortodoxă locală este autocefală și se administrează autonom. Mai ales natura sinodală a Bisericii a constituit pentru Părinții Răsăriteni principalul motiv de a refuza autoritatea universală a episcopului roman.

”Jurisdicția universală” a Episcopului Romei, așa cum a fost ea interpretată în teologia Bisericii Apusene, a fost rezultatul unei lungi evoluții istorice, care se explică prin faptul că în Apus tronul episcopal al Romei era singurul tron apostolic și care a primit mai cu seamă privilegii politice.

După cum știm, în timpul Evului Mediu, Papii aveau nu doar putere spirituală, ci și politică și nu este vorba doar despre faptul că ei îi încoronau pe monarhii creștini, dar și ei înșiși fel erau șefi de stat, aveau teritoriu și armată proprii. Toate acestea, desigur, au consolidat puterea politică a Tronului Romei.

Răsăritul creștin a cunoscut evoluții istorice cu totul diferite. Teritoriile pe care erau așezate vechile Patriarhii ale Răsăritului se aflau sub o stăpânire sau alta, erau slăbite din cauza incursiunilor militare ale arabilor sau turcilor. Toate acestea au contribuit la slăbirea vechilor tronuri răsăritene – mai ales ale Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, care de facto și-au pierdut o mare parte a independenței.

Se întâmpla adesea ca tronurile patriarhale ale Răsăritului ani și zeci de ani la rând să nu mai poată avea acces la amvoanele lor, în timp ce în Constantinopol se putea desfășura o activitate sinodală și bisericească normală, se puteau semna documente de o importanță bisericească comună, așa cum a fost, de exemplu, un document referitor la recunoașterea Patriarhiei în orașul Moscova și în regiunile de nord, semnat de către cei patru  Patriarhi ai Răsăritului. În ciuda dependenței reale de Constantinopol din punctul de vedere al dreptului canonic bisericesc, Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului au rămas întâi-stătătorii bisericilor lor autocefale, egale în drepturi cu Patriarhia Constantinopolului.

După căderea Constantinopolului, Patriarhul Constantinopolului a primit în plus privilegii ca etnarh al populației elene ortodoxe din Imperiul Otoman. Acest lucru a scăzut încă mai mult prestanța celorlalte patriarhii vechi ale Răsăritului. Privilegiul acesta a permis Patriarhului Constantinopolului ca în condițiile grele ale prigoanelor suferite de creștini din partea turcilor să mențină Biserica și, mai mult chiar, să folosească acest privilegiu spre folosul nu doar al Bisericii Constantinopolului, ci și al celorlalte Biserici Ortodoxe.

Jurisdicția Patriarhului Ecumenic asupra diasporei ortodoxe

În deceniul ’20 al secolului al XX-lea au avut loc schimbări foarte importante în ce privește poziția Patriarhului Constantinopolului față de întâietatea amvonului Constantinopolului. Am văzut cum de-a lungul istoriei, în disputele cu papismul Biserica Răsăritului a respectat cu mult zel dogma egalității Întâistătătorilor Bisericilor autocefale și a susținut că nici unul dintre aceștia nu este capul Bisericii, pentru că acești întâi-stătătorii sunt egali,  iar dacă unul dintre ei este întâiul, el întâiul între egali.

În același deceniu, ca urmare a fenomenului emigrației a etnii și popoare întregi, mai ales a emigrației provocate de catastrofa din Asia Mică, un număr uriaș de creștini ortodocși aparținând unor jurisdicții bisericești diferite au ajuns în afara granițelor acestor jurisdicții canonice istorice. De pildă, sute de mii de greci din fostul Imperiu Otoman au ajuns în diaspora Americii, Australiei, Europei Occidentale. În acea epocă mai ales, Patriarhul Ecumenic Meletie (Metaxakis) a elaborat o teorie cu totul nouă, fără precedent în istoria Bisericii Răsăritului: anume că Patriarhul Ecumenic este ”ecumenic” nu doar datorită titlului său, ci și pentru că are jurisdicție ecumenică, adică universală, asupra întregii diaspore ortodoxe.

În această perspectivă, care poate fi argumentată doar printr-o lectură și interpretare foarte unilaterale a Canonului 28 de la Calcedon, a devenit oficială poziția Patriarhiei Constantinopolului. Ea nu a fost acceptată de către celelalte Biserici Ortodoxe, mai ales de către Biserica Rusă. Dar trebuie să conștientizăm faptul că perioada 1920-1950 a reprezentat o epocă în care în fapt nu putea avea loc un dialog real la nivel interortodox. Acest dialog interortodox a fost demarat la începuturile deceniului ’60 și a fost continuat odată cu apariția ideii de convocare a Sinodului Panortodox. Pe durata pregătirii Sinodului comunicarea dintre Bisericile Ortodoxe s-a intensificat considerabil, și pe durata pregătirii documentului sinodal a ieșit la iveală o divergență importantă în ce privește rolul primului episcop din Biserica Ortodoxă Sobornicească.

Pregătirea Sinodului Panortodox și sensul primatului în ortodoxie

Pregătirea pentru Sinodul Panortodox, care a început în 1961, se află încă în desfășurare. Durează de mai bine de 50 de ani și opt din cele zece întrebări s-au soluționat pe durata procedurii în Consiliul pregătitor și a existat un anume consimțământ care a fost exprimat și stabilit prin documentele adoptate, care consimțământ azi se află în stadiu preliminar.

Dar trebuie să precizăm că subiectul primatului în Biserica Ortodoxă Sobornicească nu a fost abordat în aceste documente. Pe durata pregătirii documentelor au survenit în mod repetat anumite neînțelegeri, care au apărut datorită concepției diferite asupra autorității și a rolului primului episcop în Biserica Ortodoxă.

Diferendele dintre Rusia și Fanar cu privire la autocefalia Bisericilor

Vă voi aduce un exemplu de la discuțiile care au avut loc foarte recent cu privire la procedura acordării autocefaliei, subiect care probabil că va fi pus în discuție și asupra căruia probabil se va decide la Sinodul Panortodox. Pozițiile Bisericii Constantinopolului și ale Bisericii Ruse cu privire la acest punct erau inițial cu totul diferite. Biserica Constantinopolului considera că dreptul de acordare a autocefaliei pentru oricare Biserică locală va trebui să aparțină Tronului Constantinopolului și că Tomosul autocefaliei trebuie să fie semnat și apoi înmânat Întâistătătorului nou înființatei Biserici de către Patriarhul Constantinopolului.

Punctul de plecare al Bisericii Ruse a fost că autocefalia poate fi acordată de către o Biserică locală din care Biserica ce urmează să fie înființată face parte ca membru, înainte de acordarea autocefaliei. Pe baza acestui principiu, în 1970, Biserica Ortodoxă Rusă a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe a Americii, și Constantinopolul nu a recunoscut-o și nu o recunoaște nici acum, pentru că cele două Bisericii – a Constantinopolului și a Rusiei – nu se pun de acord asupra modului de acordare a autocefaliei.

Pe durata discutării subiectului autocefaliei din timpul procedurii preliminare, s-a reușit să se ajungă la un acord cu privire la felul cum va trebui să se acorde ea pe viitor: consimțământul se bazează pe faptul că acordarea autocefaliei va trebui să fie o procedură panortodoxă, la care participă toate Bisericile Ortodoxe locale. Tomosul autocefaliei trebuie semnat de către Întâistătătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe, în timp ce prima semnătură aparține Patriarhului Constantinopolului, iar după acesta, potrivit ordinii din diptice, ordinul de acordare a autocefaliei să fie semnat de Întâistătătorii celorlalte Biserici locale. Rămâne deschisă întrebarea despre cum să se semneze.

Patriarhia Ecumenică insistă că semnătura Patriarhului Ecumenic trebuie însoțită de o anumită terminologie, care să îi sublinieze primatul și declară că el ia hotărârea decisivă, în timp ce semnătura celorlalți Întâi-stătători validează acordul lor cu privire la decizia care s-a luat deja.

Lipsește Împăratul, dar și mecanismul panortodox de convocare a Sinodului Panortodox

O asemenea procedură de semnare a Tomosului, cum este cea propusă de Constantinopol, nu a fost și nu poate fi acceptată de Biserica noastră. Există de asemenea chestiuni nesoluționate care au legătură cu modul de întocmire a Tomosului autocefaliei, dar sunt încă probleme particulare, însă astăzi există deja o anume înțelegere generală, un consimțământ cu privire la această problemă: anume că acordarea autocefaliei se va face în urma unei proceduri panortodoxe.

În plus, există un consimțământ panortodox cu privire la cine va convoca Sinodul Panortodox. Cunoaștem din istorie că Sinoadele Ecumenice erau convocate de împărați. Însă azi împărați nu mai există, nu mai există acea autoritate politică prin care se realiza convocarea Sinodului, care să mențină ordinea pe durata acestuia și să asigure condițiile pentru luarea deciziilor sinodale. Astăzi un asemenea mecanism a fost creat și dreptul de a convoca un Sinod Panortodox a fost acordat Patriarhului Constantinopolului, însă nu în calitate de cap al Bisericii Ortodoxe Sobornicești, ci în calitate de primul dintre egali în rândul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale. Și a primit acest drept, nu pentru că Tronul Constantinopolului joacă vreun rol aparte la nivel mondial, ci pentru că acesta a fost acordul asupra căruia au căzut Bisericile Ortodoxe locale la întâlnirile panortodoxe. Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă Autocefală acordă Patriarhului Constantinopolului anumite îndatoriri de coordonare, între care se numără și convocarea Sinodului Panortodox.

Biserica Rusiei nu recunoaște ecumenicitatea Patriarhului Ecumenic

Patriarhul Constantinopolului, conform practicii consacrate, poate să acționeze în numele altor Biserici Ortodoxe locale, dacă aceste Biserici Autocefale i-au acordat această competență și i-o solicită. Dacă însă acest lucru nu se întâmplă, atunci Întâistătătorul Tronului Constantinopolului va acționa doar în calitate de cap al Bisericii Constantinopolului. De pildă, zilele următoare va avea loc o întâlnire între Papa Francisc și Patriarhul Constantinopolului Bartolomeu și, în Occident, mai ales în presa seculară, această întâlnire este prezentată ca una între capul Bisericii Catolice și capul Bisericii Ortodoxe, și astfel Patriarhul Constantinopolului este declarat liderul spiritual al celor 300 de milioane de ortodocși din toată lumea. Din punctul nostru de vedere, Patriarhul Constantinopolului se întâlnește cu Papa doar în calitate de lider al Bisericii Ortodoxe Locale a Constantinopolului, iar nu ca lider al tuturor ortodocșilor, pentru că nici Biserica Rusiei, nici alte Biserici Ortodoxe nu i-au acordat competența de a se întâlni cu Papa în numele lor.

Biserica Romei și Biserica Constantinopolului au o răspundere istorică aparte pentru ruptura care s-a petrecut în secolul al XI-lea, eveniment care până azi are consecințe asupra vieții lumii creștine, așa că demersurile reciproce ale Papei și Patriarhului Constantinopolului (și demersurile acestea au fost numeroase, începând cu cele ale Papei Paul I și Patriarhului Atenagora), sunt de asemenea importante pentru poporul ortodox. Totuși, noi receptăm aceste întâlniri ca întâlniri între doi lideri ai unor Biserici Locale – a Romei și a Constantinopolului (…).

Divergențele în înțelegerea întâietății în Biserica Ortodoxă Sobornicească au ieșit deplin la lumină și s-au vădit în cadrul dialogului dintre ortodocși și catolici. Dialogul oficial dintre ortodocși și romano-catolici durează de mai bine de 30 de ani, încă din 1980. În cadrul acestui dialog s-au discutat diferite subiecte ecleziologice, teologice și bisericești având caracter practic. Un succes important, după părerea mea, este faptul că în 1993 ortodocșii și catolicii au condamnat împreună Uniația, declarând că nu este posibil să fie acceptată ca metodă în vederea atingerii unității.

Uniații – profund ostili ortodoxiei

Pentru noi, ortodocșii, faptul acesta era evident și înainte, pentru că istoria Bisericii noastre arată că Uniația nu aduce popoarelor ortodoxe nimic altceva decât distrugere, prigoane și discriminări. Și azi vedem acest lucru din acțiunile uniaților în Ucraina că ei nu sunt prieteni ai Ortodoxiei și înțelegem că în nici un caz Biserica Unită nu poate reprezenta legătura unificatoare dintre Ortodoxia Răsăriteană și catolicismul Apusean, așa cum a încercat Occidentul să o prezinte uneori.

În realitate, Uniația a fost creată mai ales ca instrument misionar și prozelitist, care are drept scop să îi facă pe ortodocși catolici. Încă de la început uniții au fost și rămân ostili Ortodoxiei. Aceștia nu sunt prieteni ai Bisericii Ortodoxe și ori de câte ori condițiile politice contribuie la revigorarea acestei pseudouniri, uniații le folosesc pentru a provoca ortodocșilor cât mai multe răni dureroase. Declarații precum cele care se fac auzite azi din gura episcopilor uniți, începând cu șeful Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, Arhiepiscopul Sviatoslav Sevciuc, și terminând cu simpli preoți și laici, au ca scop dezmembrarea Bisericii Ruse. Acești oameni sunt dușmănoși și ne demonstrează că Uniația continuă să reprezinte o piedică în relațiile ortodocșilor cu romano-catolicii și încă este o rană deschisă în trupul creștinismului mondial.

Astfel, în dialogul ortodocșilor cu romano-catolicii, măcar o dată și cel puțin în acte, Biserica Romano-Catolică a recunoscut că Uniația nu este calea de realizare a unității creștinilor. Însă, din păcate, în afară de această recunoaștere teoretică a înșelării care este pseudo-unirea greco-catolică, nu s-a făcut nici un pas practic, iar atunci când partea ortodoxă a propus pregătirea unui alt document care să eliminie consecințele canonice și pastorale ale Bisericii Unite, partea catolică s-a opus categoric. Dialogul a fost suspendat. În continuare, șase ani mai târziu, cele două părți au reluat dialogul, dar s-a decis să se discute alte subiecte. Au propus să discute subiectul întâietății Episcopului roman, și aici au ieșit la iveală diferențe nu doar dintre ortodocși și catolici, ci și în interiorul familiei Bisericii Ortodoxe locale. Aceste diferențe aveau legătură cu abordarea diferită pe care o observăm în Răsăritul Ortodox, începând cu Patriarhul Meletie (Metaxakis) al Constantinopolului, adică din anul 1920.

De ce ne-am ciocnit cu privire la subiectul propus pe durata dialogului dintre ortodocși și romano-catolici? Pentru faptul că partea catolică încearcă să ne impună foarte încet și foarte politicos pozițiile sale legate de supremația Episcopului Romei în Biserica ecumenică, invocând atât istoria bisericească, cât și diferite tipuri de documente datând din primul și al doilea mileniu creștin. (…)

Patriarhul Ecumenic – primul între egali

Situația aceasta a determinat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei să încredințeze Comisiei Teologice Sinodale misiunea de a întocmi un document care să precizeze poziția Patriarhului Moscovei cu privire la sensul primatului în Biserica Romano-Catolică. Comisia Teologică și Biblică a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a urmărit să elaboreze un document canonic care să servească ca bază pentru poziția Patriarhiei Moscovei în dialogul cu Biserica Romano-Catolică, dar, firește, are o strânsă legătură și cu problemele din relațiile interortodoxe, pentru că problematica întâietății în Biserica Ecumenică nu privește doar relația ortodocșilor cu romano-catolicii, ci este apare și pe ordinea de zi a dialogului interortodox.

Acest document a fost întocmit și aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse încă din decembrie anul trecut. Prevederile fundamentale ale prezentului document se bazează pe Tradiția teologică de două milenii a Bisericii Ortodoxe.

În primul rând, în document este formulat consimțământul Bisericilor Ortodoxe cu privire la semnificația primatului la nivel sobornicesc. Primatul este o realitate și Biserica Rusă în nici un caz nu îl neagă: documentul menționează însă categoric că în familia Bisericilor Ortodoxe Locale primatul aparține Patriarhului Constantinopolului, dar precizează imediat că acesta îl deține ca unul ce este primul între Întâistătători egali între ei ai Bisericilor Ortodoxe locale.

Absența Moscovei de la Ravenna și… documentul

În continuare se face referire la faptul că conținutul esențial al primatului este stabilit prin acordul Bisericilor Ortodoxe Locale și el se exercită mai ales la întâlnirile panortodoxe pe durata pregătirii Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Dacă Patriarhului Constantinopolului i se încredințează anumite drepturi de coordonare, asta nu înseamnă că el este mai important decât ceilalți, ci doar că așa au convenit  celelalte Biserici Ortodoxe. Documentul semnalează că în Sfânta Biserică a lui Hristos primatul aparține în toate privințele Capului Bisericii, Care este Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, și că orice altă formă de superioritate este secundară față de această supremație și întâietate veșnică a Domnului.

În continuare primatul este examinat pe trei niveluri: al mitropoliei, al bisericii locale și în cadrul Biserica Romano-Catolice. De ce este astfel structurat textul? Pentru că în 2007 la Ravenna, în absența reprezentanților Bisericii Ortodoxe Ruse, s-a aprobat un document comun de către ortodocși și romano-catolici cu privire la universalitate și întâietate în Biserică, în care s-a acordat exact o asemenea structură dezbaterii subiectului și s-a propus în mod foarte eronat, după părerea mea, prezentarea unei comunicări, potrivit căreia se menționează că cele privitoare la supremație la un anumit nivel se pot transfera la oricare alt nivel.

După cum bine știm, rolul primordial în fiecare episcopie îi aparține episcopului și în episcopia sa el nu are egal: este capul episcopiei și toate celelalte persoane, cuprinzându-i, de exemplu, pe episcopii vicari și pe preoți, fac ascultare de episcop. Dar acum s-au creat și mitropoliile: în fiecare mitropolie există un mitropolit și episcopi, care în relația lor liturgică sunt egali, însă mitropolitul este primul între egali. Și demonstrăm în textul nostru că mitropolia nu mai este eparhie, ci este o altă formă de autoorganizare a bisericii. Există diferite niveluri și diferite forme de autoorganizare a Bisericii, care cuprind două sau mai multe episcopii, arhiepiscopie, jurisdicția mitropolitană, Biserica autonomă autoadministrată sau autocefală.

Știm că întâietatea fără limite o deține în fiecare Biserică Locală Întâistătătorul acesteia, dacă este Patriarh sau Arhiepiscop sau mitropolit, dar știm de asemenea că în calitate de episcop el este primul între egali. Are anumite drepturi în relație cu ceilalți episcopi, însă întâistătătorul nu este episcopul celorlalte episcopii, ci este și el capul Bisericii dintr-un anume teritoriu. De pildă, dacă vorbim despre Biserica Ortodoxă Rusă, Patriarhul este Episcopul orașului Moscova.

În Tradiția Ortodoxă nu există teoriile care au fost susținute la reuniunea de la Ravenna

Potrivit logicii documentului de la Ravenna, privilegiile care aparțin celui care se află pe prima poziție la un nivel eclezial pot fi transferate și celui care este primul la un alt nivel eclezial, și prin urmare, slujirea episcopilor eparhiei poate fi asemănată cu slujirea mitropolitului în mitropolia sa, cu a întâistătătorului în Biserica locală și cu a primului episcop în Biserica Ortodoxă Sobornicească. Cu o asemenea abordare a primatului în Biserică romano-catolicii au fost de acord cu mare bucurie, pentru că, în realitate, ea reflectă chiar concepția lor despre structura administrativă a Bisericii Sobornicești, dar acest lucru nu poate fi acceptat de Biserica noastră, pentru că însăși metoda de abordare teologică a subiectului întâietății conduce la edificii ecleziologice eronate și false.

În textul de la Ravenna se menționează că biserica este structurată în conformitate cu icoana Sfintei Treimi. Noi nu respingem această poziție, căci în ce privește amănuntele și dacă vorbim despre rolul episcopilor în episcopie, putem vedea într-adevăr că acesta are rolul central. Există de asemenea indicii patristice care ne permit să aplicăm modelul treimic pentru reprezentarea structurii episcopiilor – acestea sunt chiar cuvintele Sfântului Ignatie al Antiohiei, anume că episcopul este precum Dumnezeu Tatăl, iar preoții săvârșesc slujirea Apostolilor etc.

Dar când este vorba, de exemplu, de o mitropolie și de o biserică locală, nu există motive teologice să îl asemănăm pe întâistătătorul bisericii locale sau pe capul mitropoliei cu Dumnezeu Tatăl – nu există asemenea pasaje, nu există asemenea surse în Tradiția ortodoxă.

Astfel, aici avem de-a face cu o altă formă de primat și de regim colectiv în Biserică. Conducerea Bisericii eparhiale poate fi numită ”colectivă” doar în sens relativ, pentru că puterea supremă în aceasta nu este consiliul eparhial, nici adunarea eparhială, nici un alt fel de organ colectiv – toate aceste structuri, inclusiv tribunalul bisericesc, sunt complementare, și soluționarea diferitelor probleme continuă să stea în mâinile episcopului.

Cu toate acestea, în cadrul unei Biserici locală, decizia este luată de către Consiliul Episcopilor, care reprezintă autoritatea supremă. La nivelul Bisericii Locale există o organizare cu totul diferită – avem administrare sinodală: există un episcop care este întâiul între egali, care are rolul de moderator într-o dezbatere, dar deciziile sunt luate sinodal și sunt obligatorii pentru toată Biserica locală respectivă, inclusiv pentru episcopul care deține primatul.

În ce privește Biserica Ortodoxă Sobornicească, în Tradiția ortodoxă nu există nici un mecanism administrativ absolut care să o administreze. Biserica Ortodoxă Sobornicească este structurată ca o comunitate și o societate comună de Biserici Ortodoxe locale, dintre care fiecare este independentă de celelalte în ce privește administrarea. Nu avem un cap al Bisericii Sobornicești, care să fie considerat mai presus decât ceilalți și care să nu fie primul între egali.

Ținând seama de aceste probleme existente la nivel interortodox, în documentul ”Poziția Patriarhiei Moscovei cu privire la problematica întâietății în Biserica Ortodoxă Sobornicească”, afirmăm că primatul la fiecare dintre aceste trei niveluri are un caracter diferit și, prin urmare, are și surse diferite.

Care este sursa superiorității episcopilor în enorii?

Succesiunea apostolică: Episcopul este urmaș al Apostolilor, și-a primit puterea prin integrarea în lanțul drept al succesiunii apostolice.

Care este sursa puterii primului episcop al unei Biserici locale?

Alegerea lui ca Întâistătător al Bisericii de către Consiliul Episcopilor, el este capul Bisericii locale respective, nu pentru că este urmaș al Apostolilor – căci toți ceilalți episcopi sunt de asemenea urmași ai Apostolilor –, ci pentru că a fost ales de episcopi și i s-au acordat niște privilegii proprii funcției de Întâistătător.

Și care este sursa întâietății în Biserica Ortodoxă Sobornicească?

Aici nu este nici succesiunea apostolică, nici alegerea, ci dipticele, adică statusul quo al Bisericilor locale din cataloagele oficiale. Primul episcop al Bisericii Sobornicești nu este ales de către Biserica Sobornicească – el a fost ales în Biserica sa locală și, în consecință, are absolut aceleași drepturi ca ceilalți Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe locale.

Toate aceste diferențe am încercat să le prezentăm în documentul ”Poziția Patriarhiei Moscovei cu privire la problematica întâietății în Biserica Sobornicească”. Documentul acesta este scurt, dar cuprinzător și esențial, și cred că în evoluțiile care vor avea loc în anii următori, poziția și participarea noastră la ele vor fi justificate în mare măsură pe baza concluziilor documentului de față.

În ce condiții va participa Moscova la Sinodul Panortodox din 2016

În 2016, de pildă, dacă nu vor exista obstacole neprevăzute, va trebui convocat Sinodul Panortodox. Participarea noastră la acest sinod este posibilă doar dacă hotărârile se vor lua prin consimțământ unanim, pe baza deciziilor care au fost convenite de către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale la întrunirea care a avut loc la începutul lui martie a.c. la Constantinopol. De ce este important acest lucru pentru noi? Pentru că trebuie să fim absolut siguri că nici o Biserică locală nu poate să impună vreo decizie unei alte Biserici locale și că nici o decizie a Sinodului Panortodox nu va fi acceptată în dauna Bisericii și împotriva voinței credincioșilor Bisericii noastre.

Patriarhul Ecumenic dorea ca toate deciziile să se ia la Marele Sinod Panortodox prin majoritate, fiecare Biserică locală urmând să fie reprezentată de o sumă egală de episcopi. Acest lucru, categoric, nu ne mulțumește, pentru că în acest mod e posibil să ajungem într-o asemenea situație, încât să se ia decizii care ar fi inacceptabile pentru Biserica Ortodoxă Rusă. Astfel, soluția a fost consimțământul unanim în luarea deciziilor. Am reușit, dar există multe alte subiecte legate de ordinea de zi a Sinodului Panortodox rămase în pending, subiecte care vor fi discutate, daca va fi cu putință, pe durata Sinodului; mai rămâne de văzut dacă se vor opera modificări în documentele care au fost pregătite și adoptate în întâlnirile preliminarii, și dacă da, în care anume. De exemplu, credem că toate documentele care urmează să fie aprobate va trebui să fie adoptate mai întâi de către Sinoadele Bisericilor Ortodoxe locale, căci doar atunci vom putea participa cu conștiința împăcată la Sinodul Panortodox.

La fel de important este și subiectul primatului în Biserica Ortodoxă, direct legat de practica vieții bisericești. Credem că într-o anumită măsură am reușit să găsim un echilibru la nivelul pozițiilor Bisericilor Ortodoxe locale în această privință.

Ne răspund Episcopii, nu Patriarhul Constantinopolului

În același timp, acest echilibru este destul de fragil, pentru că până și publicarea documentului nostru cu privire la întâietatea în Biserica Ortodoxă a provocat destule reacții de împotrivire, neclare însă, în Bisericile locale, mai ales la Patriarhia Constantinopolului. Patriarhul Constantinopolului însuși nu a răspuns oficial documentului nostru, dar o serie întreagă de episcopi și teologi ai Bisericii Ortodoxe a Constantinopolului l-au criticat. De exemplu, Mitropolitul Prusei, Elpidofor, ca răspuns la documentul nostru, a publicat un articol cu un titlu foarte clar: ”Întâiul fără egal”, în care demonstrează că Patriarhul Constantinopolului nu este primus inter pare (primul între egali), ci primus sine paribus (primul fără egali), pentru că, după cum susține, ca episcop al Bisericii Constantinopolului, el este cu adevărat primul între egali, dar ca Întâistătător al Tronului suprem al Constantinopolului, este unic în ce privește categoria episcopală și nu există nici unul egal cu el.

Toate aceste probleme sunt astăzi de mare însemnătate pentru ființa lăuntrică a Bisericii Ortodoxe și pentru dialogul dintre ortodocși și catolici și aș dori mult să studiați cu atenție acest document și să cunoașteți argumentele prin care Biserica Ortodoxă a Rusiei își susține poziția, ca să înțelegeți clar care sunt mobilele acțiunilor ei în dialogul cu romano-catolicii, precum și în colaborarea interortodoxă pe durata pregătirii Sfântului și Marelui Sinod”.

Din pozițiile de mai sus ale ”Ministrului de Externe” al Patriarhiei Moscovei rezultă cu claritate că ”o prăpatie de netrecut” desparte Patriarhia Ecumenică de Patriarhia Moscovei. Patriarhia Ecumenică, dacă nu își schimbă tactica și strategia în relația cu celelalte Biserici Ortodoxe, se va izola și va fi abordată doar ca Biserică locală de către toți ceilalți. O asemenea evoluție va fi dureroasă. Pentru că Patriarhia Moscovei are putere economică, deschide canale de comunicare cu toate Bisericile Ortodoxe, se prezintă ca apărătoare fermă a Sfintei Tradiții, a Sfintelor Canoane și a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice într-o mult mai mare măsură și sub mult mai multe aspecte, realizează o lucrare pastorală care acoperă toate marile probleme sociale și științifice, precum familia, tineretul, ereziile etc. și, prin urmare, stârnește simpatia și dragostea ortodocșilor. În paralel, deși este pentru dialogul cu papismul, Biserica Ortodoxă Rusă denunță papismul și demonica uniație, pe care papismul o susține. Dimpotrivă, Patriarhia Ecumenică își epuizează lucrarea pastorală în eforturile de realizare a pseudounirii cu papistașii, în problemele ecologice, în timp ce se ”distinge” prin încălcarea și disprețuirea Sfintelor Canoane, prin ”repulsia” față de Sfinții antipapistași ai Bisericii noastre, precum și prin provocarea de situații de criză în relațiile cu celelalte Biserici Ortodoxe și cu Sfintele Mănăstiri ale Sfântului Munte.

Orthódoxos Týpos, 11 iulie 2014, nr. 2030, pp. 1, 7.
Traducere: Anna Theodorou(G.O.) Graiul Ortodox

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA

[Document sub embargo; poate fi publicat doar după 15 noiembrie]

Consecinţe ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii:

comuniune eclezială, sinodalitate şi autoritate

(Ravenna, 13 octombrie 2007)

Introducere

1. „Ca toţi să fie una. Precum Tu, Părinte, eşti în Mine şi Cu în Tine, aşa şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21). Dăm slavă Dumnezeului Unu în Treime, Care ne‑a adunat pe noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, pentru a putea da în ascultare un răspuns comun acestei rugăciuni a lui Iisus. Suntem conştienţi că dialogul nostru reîncepe într‑o lume profund schimbată în ultimul timp. Procesele de secularizare şi globalizare, ca şi provocarea pusă de noile întâlniri între creştini şi credincioşii altor religii cer ucenicilor lui Hristos să dea o mărturie de credinţa, speranţa şi iubirea lor. Fie ca Duhul Domnului înviat să dea putere inimilor şi minţilor noastre pentru a da roadele unităţii în relaţiile dintre Bisericile noastre, ca să putem sluji împreună unitatea şi pacea întregii umanităţi. Fie ca Acelaşi Duh să ne conducă la exprimarea deplină a misterului comuniunii ecleziale, ca să‑l putem recunoaşte cu mulţumire ca pe un minunat dar făcut de Dumnezeu lumii, ca pe un mister a cărui frumuseţe iradiază îndeosebi în sfinţenia sfinţilor, la care suntem cu toţii chemaţi.

2. Urmând planul adoptat la prima sesiune de la Rodos (1980), Comisia mixtă şi‑a început lucrările abordând misterul Sfintei Treimi şi al Euharistiei. Ceea ce a făcut cu putinţă o mai adâncă înţelegere a comuniunii ecleziale, atât la nivelul comunităţii locale adunate în jurul episcopului ei, cât şi la nivelul relaţiilor dintre episcopi şi dintre Bisericile locale prezidate de fiecare dintre aceştia în comuniune cu Biserica una a lui Dumnezeu răspândită în întreaga lume (Documentul München, 1982). Pentru a clarifica natura comuniunii, Comisia mixtă a subliniat apoi relaţia existentă între credinţă, Taine — mai ales cele trei Taine ale iniţierii creştine — şi unitatea Bisericii (Documentul Bari, 1987). După care, studiind Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, Comisia a indicat limpede rolul succesiunii apostolice drept garanţia comuniunii (koinonia) întregii Biserici şi a continuităţii ei cu Apostolii în tot timpul şi în tot locul (Documentul Valaamo, 1988). Din 1990 şi până în 2000 tema principală discutată de Comisie a fost cea a „uniatismului” (Documentul Balamand, 1993; Baltimore, 2000), o temă căreia îi vom mai acorda atenţie şi în viitorul apropiat. Acum reluăm tema abordată în finalul Documentului Valaamo şi vom reflecta asupra comuniunii ecleziale, a sinodalităţii şi autorităţii.

3. Pe baza afirmaţiilor comune ale credinţei noastre trebuie să tragem acum consecinţele ecleziologice şi canonice care decurg din natura sacramentală a Bisericii. Întrucât Euharistia, privită în lumina misterului Treimii, constituie criteriul vieţii ecleziale ca atare, cum anume reflectă în mod văzut structurile ei instituţionale misterul acestei comuniuni (koinonia)? Întrucât Biserica una şi sfântă e realizată atât în fiecare Biserică locală care celebrează Euharistia, cât şi în comuniunea (koinonia) tuturor Bisericilor, cum anume manifestă viaţa Bisericilor această structură sacramentală?

4. Unitatea şi multiplicitatea, relaţia constitutivă pentru Biserică dintre Biserica una şi multele Biserici locale pune şi chestiunea relaţiei dintre autoritatea inerentă în orice instituţie eclezială şi  sinodalitatea (conciliaritatea) care decurge din misterul de comuniune al Bisericii. Întrucât termenii „autoritate” şi „sinodalitatea (conciliaritatea)” acoperă o zonă extrem de largă, vom începe prin a defini modul în care îi înţelegem.*

I. Fundamentele sinodalităţii (conciliarităţii) şi autorităţii

1. Sinodalitatea (conciliaritatea)

5. Termenul conciliaritate sau sinodalitate derivă din cel de conciliu — concilium în latină, synodos în greacă — care desemnează în primul rând o adunare de episcopi în exerciţiul unei responsabilităţi anume. El poate fi însă luat şi într‑un sens mai cuprinzător cu referire la toţi membrii Bisericii (potrivit termenului slav sobornost). Prin urmare, vom vorbi întâi de toate de sinodalitatea (conciliaritatea) în sensul că în virtutea Botezului fiecare membru al Trupului lui Hristos îşi are locul şi responsabilitatea proprie în comuniunea (communio în latină, koinonia în greacă) euharistică. Sinodalitatea (conciliaritatea) reflectă misterul treimic şi îşi are temeiul ultim în acesta. Aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt 45), cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt „enumerate” fără însă ca desemnarea unei Persoane drept a „doua” sau a „treia” să implice vreo micşorare sau subordonare. În chip asemănător, şi între Bisericile locale există o ordine (taxis), care nu implică însă vreo inegalitate în natura lor eclezială.

6. Euharistia manifestă comuniunea (koinonia) trinitară actualizată între credincioşi drept unitatea organică a mai multor membre [ale unui corp], fiecare din ele având o harismă, o slujire sau o funcţie proprie necesare în varietatea şi diversitatea lor zidirii tuturor în Trupul eclezial unul al lui Hristos (cf. 1 Co 12, 4–30). Toţi sunt chemaţi, angajaţi şi socotiţi responsabili — fiecare într‑un mod diferit, dar nu mai puţin real — în realizarea comună a lucrărilor care fac prezente prin Duhul Sfânt slujirea lui Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). În acest mod se realizează în umanitate misterul comuniunii (koinonia) mântuitoare cu Sfânta Treime.

7. Întreaga comunitate şi fiecare persoană din ea e purtătoare a „conştiinţei Bisericii” (ekklesiastike syneidesis, cum o numeşte teologia greacă; sensus fidelium în terminologia latină). În virtutea Botezului şi Mirungerii sau Confirmării, fiecare membru al Bisericii exercită o formă de autoritate în Trupul lui Hristos. În acest sens, toţi credincioşii (nu numai episcopii) sunt responsabili pentru credinţa mărturisită la Botezul lor. Este învăţătura noastră comună că, primind „ungerea de la Cel Sfânt” (1 In 2, 20. 27), poporul lui Dumnezeu în comuniune cu păstorii lui nu poate greşi în chestiuni ce ţin de credinţă (cf. In 16, 13).

8. O sarcină specifică în vestirea credinţei Bisericii şi în clarificarea normelor de conduită creştină o au prin instituire dumnezeiască episcopii. „Ca urmaşi ai Apostolilor, episcopii sunt răspunzători de comuniunea în credinţa apostolică şi de fidelitatea faţă de exigenţele unei vieţi în acord cu Evanghelia” (Documentul Valamo, nr. 40).

9. Forma principală în care se exercită comuniune între episcopi sunt sinoadele (cf. Documentul Valamo, nr. 52). Aceasta deoarece „legătura cu comuniunea apostolică îi leagă împreună pe toţi episcopii legând episcopatul (episkope) Bisericilor locale de colegiul Apostolilor. Şi ei la rândul lor formează un colegiu înrădăcinat de Duhul în unicitatea dată «o dată pentru totdeauna» a grupului apostolic, martor unic al credinţei. Aceasta înseamnă nu numai că ei trebuie să fie uniţi între ei în credinţă, misiune, împăcare, ci şi că au în comun aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi slujire faţă de Biserică” (Documentul München, III, 4).

10. Dimensiunea sinodală a vieţii Bisericii ţine de natura ei profundă. Cu alte cuvinte, ea este întemeiată în voinţa lui Hristos pentru poporul Său (cf. Mt 18, 15–20), chiar dacă realizările ei efective sunt în chip necesar determinate de istorie şi de contextul social, politic şi cultural. Astfel definită, dimensiunea sinodală a Bisericii poate fi găsită la cele trei niveluri ale comuniunii ecleziale — local, regional şi universal: la nivelul local al diecezei încredinţate episcopului; la nivelul regional al unui grup de Biserici locale cu episcopii lor care îl „recunosc pe primul (protos) dintre ei” (canonul 34 apostolic); şi la nivel universal, unde primii (protoi) din diversele regiuni împreună cu toţi episcopii conlucrează în cele ce privesc totalitatea Bisericii. Şi la acest nivel cei (protoi) trebuie să‑l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei.

11. Biserica există în multe şi diverse locuri care manifestă catolicitatea ei. Catolicitatea aparţine unui organism viu, Trupul lui Hristos. Atunci când este în comuniune cu celelalte Biserici locale, fiecare Biserică locală e o manifestare a Bisericii lui Dumnezeu una şi indivizibilă. Catolicitatea înseamnă aşadar a fi în comuniune cu Biserica una din toate timpurile şi din toate locurile. Iată de ce ruptura comuniunii euharistice înseamnă rănirea uneia din însuşirile esenţiale ale Bisericii, catolicitatea ei.

2. Autoritatea

12. Când vorbim de autoritate, ne referim la exousia aşa cum este ea descrisă în Noul Testament. Autoritatea Bisericii vine de la Domnul şi Capul ei, Iisus Hristos. Primind autoritatea Sa de la Dumnezeu Tatăl, Hristos a împărtăşit‑o după Învierea Sa prin Duhul Sfânt Apostolilor (cf. In 20, 22). Prin Apostoli ea a fost transmisă episcopilor, urmaşii lor, şi prin ei întregii Biserici. Iisus Hristos Domnul nostru Şi‑a exercitat autoritatea în diverse moduri prin care se manifestă în lume Împărăţia lui Dumnezeu până la împlinirea ei eshatologică (cf. 1 Co 15, 24–28): învăţând (cf. Mt 5, 2; Lc 5, 3), făcând minuni (cf. Mc 1, 30–34; Mt 14, 35–36), scoţând duhurile necurate (cf. Mc 1, 27; Lc 4, 35–36), iertând păcatele (cf. Mc 2, 10; Lc 5, 24) şi conducându‑i pe ucenicii Săi pe căile mântuirii (cf. Mt 16, 24). Potrivit poruncii primite de la Hristos (cf. Mt 28, 18–20), exerciţiul autorităţii proprii Apostolilor şi, după ei, episcopilor, include vestirea şi învăţătura evangheliei lui Dumnezeu, sfinţirea prin Sfintele Taine, mai ales prin Euharistie, şi călăuzirea păstorească a celor ce cred (cf. Lc 10, 16).

13. Autoritatea în Biserică aparţine lui Iisus Hristos Însuşi, singurul Cap al Bisericii (cf. Ef 1, 22; 5, 23). Prin Duhul Sfânt se împărtăşeşte de autoritatea Lui şi Biserica, Trupul Său (cf. In 20, 22–23). Autoritatea în Biserică are drept scop adunarea întregii umanităţi în Iisus Hristos (cf. Ef 1, 10; In 11, 52). Legată de harul primit în hirotonie, autoritatea nu e posesiunea privată a celor ce o primesc, nici nu e primită prin delegaţie de la comunitate; e mai degrabă un dar al Duhului Sfânt menit slujirii (diakonia) comunităţii şi niciodată nu e exercitat în afara ei. Exerciţiul ei include participarea întregii comunităţi, episcopul fiind în Biserică şi Biserica în episcop (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 66, 8).

14. Exerciţiul autorităţii în Biserică în numele lui Hristos şi în puterea Duhului Sfânt trebuie să fie în toate formele şi la toate nivelurile lui o slujire (diakonia) a iubirii, aşa cum a fost cea a lui Hristos (cf. Mc 10, 45; In 13, 1–16). Întrucât exprimă o autoritate dumnezeiască, autoritatea de care vorbim nu poate exista în Biserică decât în iubirea dintre cel care o exercită şi cei supuşi ei. Este, prin urmare, o autoritate fără dominaţie, fără constrângere fizică sau morală. Întrucât e o participare la exousia Domnului Celui răstignit şi înviat, Căruia I s‑a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28, 18), ea poate şi trebuie să cheme la ascultare. În acelaşi timp, din pricina Întrupării şi Crucii, ea se deosebeşte radical de cea a stăpânitorilor neamurilor şi a mai‑marilor acestei lumi (cf. Lc 22, 25–27). Chiar dacă autoritatea e încredinţată unor oameni care din pricina slăbiciunilor şi păcatului sunt ispitiţi să abuzeze de ea, totuşi prin însăşi natura ei identificarea evanghelică între autoritate şi slujire constituie o normă fundamentală pentru Biserică. Pentru creştini a conduce înseamnă a sluji. Exerciţiul şi eficacitatea spirituală a autorităţii ecleziale sunt, prin urmare, asigurate de un consimţământ liber şi o conlucrare voluntară. În plan personal, aceasta se traduce în ascultare faţă de autoritatea Bisericii pentru a urma lui Hristos Care a rămas ascultător în iubire faţă de Tatăl până la moartea, şi încă moarte pe cruce (cf. Flp 2, 8).

15. Autoritatea în Biserică se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu prezent şi viu în comunitatea ucenicilor. Scriptura e Cuvântul revelat al lui Dumnezeu aşa cum l‑a identificat Biserica prin Duhul Sfânt prezent şi activ în ea în Tradiţia vie primită de la Apostoli. În inima acestei Tradiţii stă Euharistia (cf. 1 Co 10, 16–17; 11, 23–26). Autoritatea Scripturii derivă din faptul că ea este Cuvântul lui Dumnezeu care, citit în Biserică şi de Biserică, transmite Evanghelia mântuirii. Prin Scriptură, Hristos Se adresează comunităţii adunate şi inimii fiecărui credincios. Prin Duhul Sfânt prezent în ea Biserica interpretează autentic Scriptura potrivit nevoilor timpurilor şi locurilor. Practica permanentă a Sinoadelor de a întroniza Evangheliile în mijlocul adunării lor în acelaşi timp atestă prezenţa lui Hristos în Cuvântul Său — punctul necesar de referinţă pentru toate discuţiile şi deciziile lor —, cât şi afirmă autoritatea Bisericii de a interpreta acest Cuvânt al lui Dumnezeu.

16. În Iconomia Sa dumnezeiască, Dumnezeu vrea ca Biserica să aibă o structură orientată spre mântuire. De această structură esenţială ţin credinţa mărturisită şi Tainele săvârşite în succesiune apostolică. Autoritatea în comuniunea eclezială e legată de această structură esenţială: exerciţiul ei e reglementat de canoanele şi statutele Bisericii. Unele din aceste reglementări pot fi diferit aplicate potrivit nevoilor comuniunii ecleziale din diferitele timpuri şi locuri, cu condiţia ca structura esenţială a Bisericii să fie mereu respectată. Astfel, aşa cum comuniunea în Taine presupune comuniunea în aceeaşi credinţă (cf. Documentul Bari, nr. 29–33), tot aşa pentru a exista o comuniune eclezială deplină între Bisericile noastre trebuie o recunoaştere reciprocă a legislaţiilor canonice în diversitatea lor legitimă.

II. Tripla actualizare a sinodalităţii (concilarităţii) şi autorităţii

17. După ce am indicat fundamentee sinodalităţii şi autorităţii în Biserică şi am observat complexitatea conţinutului acestor termeni, trebuie să răspundem acum la următoarele întrebări: cum anume exprimă şi servesc elementele instituţionale ale Bisericilor misterul comuniunii (koinonia)? Cum anume exprimă structurile canonice ale Bisericilor viaţa lor sacramentală? În acest scop am distins între trei niveluri de instituţii ecleziale: cel al Bisericii locale adunate în jurul episcopului ei; cel al unei regiuni care cuprinde mai multe Biserici locale; şi cel al întregului pământ locuit (oikoumene), şi care îmbrăţişează toate Bisericile locale.

1. Nivelul local

18. Biserica lui Dumnezeu există acolo unde există o comunitate adunată în Euharistia prezidată nemijlocit sau prin preoţii săi de un episcop hirotonit legitim în succesiunea apostolică, care învaţă credinţa primită de la Apostoli şi stă în comuniune cu ceilalţi episcopi şi Bisericile lor. Rodul acestei Euharistii şi acestei slujiri e acela de a aduna într‑o comuniune autentică de credinţă, rugăciune, misiune, iubire frăţească şi ajutor reciproc pe toţi cei care în Botez au primit Duhul lui Hristos. Această comuniune e cadrul în care se exercită întreaga autoritate eclezială. Criteriul exercitării ei este comuniunea.

19. Fiecare Biserică locală are misiunea de a fi prin harul lui Dumnezeu un loc în care e slujit şi cinstit Dumnezeu, în care e vestită Evanghelia, în care sunt săvârşite Tainele, în care credincioşii se străduiesc să uşureze suferinţele lumii şi în care fiecare credincios îşi poate afla mântuirea. Ea este lumina lumii (cf. Mt 5, 14–16), aluatul (cf. Mt 13, 33), poporul preoţesc al lui Dumnezeu (cf. 1 Ptr 2, 5. 9). Normele canonice care o conduc urmăresc asigurarea acestei misiuni.

20. În virtutea Botezului care l‑a făcut mădular al lui Hristos fiecare botezat e chemat potrivit darurilor Duhului Sfânt Unul să slujească în comunitate (cf. 1 Co 12, 4–27). Astfel, prin comuniunea în care toate mădularele sunt în slujba celorlalte, Biserica locală apare deja „sinodală” sau „conciliară” în structura ei. Această „sinodalitate” nu se arată doar în relaţiile de solidaritate, ajutor reciproc şi complementaritate pe care le au între ei diverşii slujitori hirotoniţi. Fireşte, prezbiteriul e consiliul episcopului (cf. Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Trallieni 3), iar diaconul e mâna lui dreaptă (Didascalia Apostolilor 2, 28, 6), astfel încât, potrivit recomandării Sfântului Ignatie, totul să fie făcuT în simfonie (cf. Către Efeseni 6). Sinodalitatea îi implică pe toţi membrii comunităţii şi într‑o ascultare faţă de episcopul care e şi protos‑ul şi capul (kephale) Bisericii locale, ascultare cerută de comuniunea eclezială. În acord cu tradiţiile răsăriteană şi apuseană, participarea activă a laicilor, bărbaţi şi femei, a monahilor şi persoanelor cu voturi, se realizează în dieceză şi parohie prin multe forme de slujire şi misiune.

21. Harismele membrilor comunităţii îşi au originea în Duhul Sfânt Unul şi sunt menite spre binele tuturor. Acest fapt aruncă o lumină atât asupra exigenţelor, cât şi a limitelor autorităţii fiecăruia în Biserică. Nu trebuie să existe nici pasivitate, nici substituire de funcţii, nici neglijenţă ori dominaţie a nimănui de către altcineva. Toate harismele şi slujirile din Biserică converg în unitate sub slujirea episcopului aflat în slujba comuniunii Bisericii locale. Toţi sunt chemaţi să fie reînnoiţi de Duhul Sfânt în Sfintele Taine şi să răspundă în căinţă (metanoia) constantă, pentru ca astfel să fie asigurată comuniunea lor în adevăr şi iubire.

2. Nivelul regional

22. Întrucât Biserica îşi revelează catolicitatea în adunarea liturgică (synaxis) a Bisericii locale, această catolicitate trebuie să se manifeste într‑o comuniune cu celelalte Biserici care mărturisesc aceeaşi credinţă apostolică şi împărtăşesc aceeaşi structură eclezială fundamentală, începând cu cele vecine, în virtutea răspunderii lor comune pentru misiune în regiunea lor (cf. Documentele München, III, 3 şi Valaamo, nr. 52 şi 53). Comuniunea între Biserici se exprimă în hirotonia episcopilor. Potrivit ordinii canonice, această hirotonie e conferită de trei sau mai mulţi episcopi sau cel puţin de doi (cf. canonul 4 Niceea), care acţionează în numele corpului episcopal şi al poporului lui Dumnezeu, ei înşişi primindu‑şi slujirea de la Duhul Sfânt prin punerea mâinilor în succesiune apostolică. Când acest lucru se săvârşeşte în conformitate cu canoanele, e asigurată comuniunea între Biserici în adevărata credinţă, Taine şi viaţa eclezială, precum şi comuniunea cu generaţiile anterioare.

23. O astfel de comuniune efectivă între mai multe Biserici locale, fiecare din ele fiind Biserica catolică dintr‑un loc anume, se exprima prin anumite practici: participarea episcopilor scaunelor vecine la hirotonia unui episcop pentru o Biserică locală; invitaţia adresată unui episcop dintr‑o altă Biserică de a concelebra la Liturghia (synaxis) Bisericii locale; invitaţia extinsă  credincioşilor acestor alte Biserici locale de a participa la masa euharistică; schimbul de scrisori cu ocazia unei hirotonii; şi oferirea de asistenţă materială.

24. Un canon primit atât în Răsărit, cât şi în Apus exprimă relaţia dintre Bisericile locale ale unei regiuni: „Episcopii fiecărui neam (ethnos) trebuie să‑l cunoască pe primul (protos) dintre ei şi să‑l socotească drept cap (kephale) şi să nu facă nimic fără avizul (gnome) lui, şi fiecare să facă numai câte privesc parohia [eparhia] lui şi satele de sub ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără avizul (gnome) tuturor. Fiindcă aşa va fi o armonie (homonoia) şi va fi slăvit Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh” (canonul 34 apostolic)

25. Această normă, care reapare în mai multe forme în tradiţia canonică, se aplică tuturor relaţiilor dintre episcopii unei regiuni, fie ei ai unei provincii, mitropolii sau patriarhii. Aplicarea ei practică poate fi găsită în sinoadele unei provincii, regiuni sau patriarhii. Faptul că întotdeauna componenţa unui sinod regional e în esenţă episcopală, chiar atunci când include şi alţi membri ai Bisericii, revelează natura autorităţii sinodale. Doar episcopii au vot deliberativ. Autoritatea unui sinod se bazează pe natura slujirii episcopale înseşi şi manifestă natura colegială a episcopatului în slujba comuniunii Bisericilor.

26. Un sinod implică participarea tuturor episcopilor unei regiuni. El este guvernat de principiul consensului şi armoniei (homonoia) însemnate de concelebrarea euharistică, precum este implicat de doxologia finală a mai sus‑citatului canon 34 apostolic. Cu toate acestea, în pastoraţia lui fiecare episcop e judecător şi responsabil înainte lui Dumnezeu pentru treburile diecezei lui (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 55, 21); el este însă păzitorul catolicităţii Bisericii sale locale şi trebuie să aibă grijă mereu să promoveze comuniunea cu celelalte Biserici.

27. De aici urmează că un sinod regional nu are vreo autoritate asupra altor regiuni bisericeşti. Dar schimbul de informaţii şi consultările între reprezentanţii mai multor sinoade sunt o manifestare a catolicităţii, precum şi a ajutorului reciproc şi iubirii ce trebuie să domnească între toate Bisericile locale spre mai marele folos comun al tuturor. Fiecare episcop e răspunzător pentru întreaga Biserică împreună cu toţi colegii săi în una şi aceeaşi misiune apostolică.

28. În acest fel mai multe provincii bisericeşti au ajuns să‑şi întărească legăturile de responsabilitate comună. Acesta a fost unul din factorii care dau naştere patriarhiilor din istoria Bisericilor noastre. Sinoadele patriarhale sunt guvernate de aceleaşi principii ecleziologice şi aceleaşi norme canonice valabile pentru sinoadele provinciale.

29. În secolele următoare atât în Răsărit, cât şi în Apus s‑au dezvoltat noi configuraţii de comuniune între Bisericile locale. În Răsăritul creştin au fost întemeiate noi patriarhii şi Biserici autocefale, iar în Biserica latină a apărut recent un anume mod de grupare a episcopilor: Conferinţele Episcopale. Acestea din urmă nu sunt din punct de vedere ecleziologic simple subdiviziuni administrative, ci exprimă spiritul de comuniune în Biserică, respectând totodată diversitatea culturilor umane.

30. Într‑adevăr, oricare ar fi contururile şi statutul ei canonic, sinodalitatea regională demonstrează că Biserica lui Dumnezeu nu e o comuniune de persoane sau Biserici locale tăiate de rădăcinile lor umane. Întrucât e o comuniune de mântuire şi întrucât această mântuire e „restaurarea creaţiei” (cf. Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor 1, 36, 1), ea îmbrăţişează persoana umană în tot ceea ce o leagă de realitatea umană creată de Dumnezeu. Biserica nu e doar o colecţie de indivizi; e făcută din comunităţi cu culturi, istorii şi structuri sociale diferite.

31. În gruparea de Biserici locale la nivel regional catolicitatea apare în adevărata ei lumină. Ea este expresia prezenţei mântuirii nu într‑un univers nediferenţiat, ci într‑o umanitate aşa cum a fost creată şi mântuită de Dumnezeu. În misterul mântuirii, natura umană e în acelaşi timp asumată în deplinătatea ei, cât şi vindecată de ceea ce a insuflat în ea păcatul prin autosuficienţă, orgoliu, neîncredere în alţii, agresivitate, gelozie, invidie, falsitate şi ură. Comuniunea (koinonia) eclezială e darul prin care întreaga umanitate e legată şi adunată la un loc în Duhul Domnului Cel înviat. Departe de a cădea în uniformitate, această unitate creată de Duhul cheamă şi astfel păstrează — şi, într‑un anume sens, sporeşte — chiar diversitatea şi particularitatea.

3. Nivelul universal

32. Fiecare Biserică locală e în comuniune nu numai cu Bisericile vecine, ci cu totalitatea Bisericilor locale, cu cele prezente acum în lume, cu cele care au fost de la început, cu cele care vor fi în viitor şi cu Biserica deja în slavă. Potrivit voinţei lui Hristos, Biserica e una şi indivizibilă, aceeaşi întotdeauna şi în orice loc. ambele noastre părţi mărturisesc în Simbolul niceo‑constantinopolitan că Biserica e una şi catolică. Catolicitatea ei îmbrăţişează nu numai diversitatea comunităţilor umane, ci şi unitatea lor fundamentală.

33. Este limpede, prin urmare, că în toate Bisericile locale trebuie mărturisită şi trăită una şi aceeaşi credinţă, că pretutindeni trebuie săvârşită aceeaşi unică Euharistie şi că în toate comunităţile trebuie să opereze aceeaşi slujire apostolică. O Biserică locală nu poate modifica Crezul formulat de Sinoadele Ecumenice, deşi a trebuit întotdeauna „să dea la probleme noi răspunsuri potrivite bazate pe Scripturi şi în acord şi continuitate esenţială cu expresiile anterioare ale dogmelor” (Documentul Bari, nr. 29). De asemenea, o Biserică locală nu poate schimba printr‑o hotărâre unilaterală vreun punct fundamental privitor la forma slujirii bisericeşti, şi tot astfel nici o Biserică locală nu poate celebra Euharistia în separaţie voită de celelalte Biserici locale fără a afecta în mod serios comuniunea. În toate acestea e lezată legătura comuniunii înseşi — şi astfel însăşi fiinţa Bisericii.

34. Din pricina acestei comuniuni toate Bisericile reglementează prin canoane tot ce ţine de Euharistie şi Taine, slujire şi hirotonie, precum şi predania (paradosis) şi învăţătura (didaskalia) credinţei. Este limpede de ce în acest domeniu e nevoie de reguli şi norme disciplinare.

35. În cursul istoriei, atunci când se iveau probleme serioase care afectau comuniunea universală şi înţelegerea între Biserici — fie cu privire la interpretarea autentică a credinţei, fie la slujiri şi la relaţia lor cu întreaga Biserică, ori la disciplina comună pe care o cere fidelitatea faţă de Evanghelie — s‑a recurs la Sinoade Ecumenice. Ele erau ecumenice nu numai pentru că reuneau episcopi din toate regiunile şi îndeosebi pe cei ai celor cinci scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, potrivit vechii ordini (taxis), ci şi pentru că hotărârile lor doctrinare solemne şi formulele lor de credinţă comune, îndeosebi cele asupra unor puncte cruciale, sunt obligatorii pentru toate Bisericile şi toţi credincioşii, pentru toate timpurile şi toate locurile. De aceea hotărârile Sinoadelor Ecumenice rămân normative.

36. Istoria Sinoadelor Ecumenice arată care anume trebuie privite drept caracteristicile lor speciale. Chestiunea trebuie studiată mai îndeaproape în dialogul nostru viitor ţinând seama de evoluţia structurilor ecleziale din ultimele secole în Răsărit şi în Apus.

37. Ecumenicitatea hotărârilor unui Sinod e recunoscută printr‑un proces de receptare fie lung, fie scurt, în care prin reflecţie, discernământ, discuţie şi rugăciune întregul popor al lui Dumnezeu recunoaşte în aceste hotărâri credinţa apostolică una a Bisericilor locale, care a fost mereu aceeaşi, şi ai cărei învăţători (didaskaloi) şi păzitori sunt episcopii. Acest proces de receptare e interpretat în mod diferit în Răsări şi Apus potrivit tradiţiilor lor canonice specifice.

38. Conciliaritatea sau sinodalitatea  implică, prin urmare, mult mai mult decât pe episcopii adunaţi; implică şi Bisericile lor. Episcopii sunt purtătorii şi glasul credinţei Bisericilor lor. Hotărârile episcopilor trebuie receptate în viaţa Bisericilor, îndeosebi în viaţa lor liturgică. Receptat ca atare, fiecare Sinod Ecumenic, în sensul deplin şi propriu al cuvântului, e o manifestare a comuniunii întregii Biserici şi o slujire adusă acestei comuniuni.

39. Spre deosebire de sinoadele diecezane şi regionale, un sinod ecumenic nu e o „instituţie”, a cărei frecvenţă să poată fi reglementată de canoane, ci mai degrabă un „eveniment”, un kairos inspirat de Duhul Sfânt Care călăuzeşte Biserica astfel încât aceasta să dea naştere în ea instituţiilor de care are nevoie şi care răspund naturii ei. Armonia între Biserică şi sinoade e atât de profundă încât chiar şi după ruptura între Răsărit şi Apus, care a făcut imposibilă ţinerea unor sinoade ecumenice în sensul strict al termenului, ambele Biserici au continuat să ţină sinoade ori de câte ori se iveau crize serioase. Aceste sinoade au reunit episcopii unor Biserici locale în comuniune cu Scaunul Romei sau, înţeleasă într‑un mod diferit, cu Scaunul Constantinopolului. În Biserica Romano‑Catolică unele din aceste sinoade ţinute în Apus au fost privite drept ecumenice. Această situaţie, care a obligat ambele aripi ale creştinătăţii să convoace sinoade proprii fiecăreia, a favorizat disensiuni care au contribuit la înstrăinarea reciprocă. Trebuie deci căutate mijloacele care vor permite restabilirea unui consens ecumenic.

40. În practica obişnuită, comuniunea universală a Bisericilor era menţinută în primul mileniu prin relaţii frăţeşti între episcopi. Aceste relaţii între episcopi, între episcopi şi protoi‑i lor, precum şi între protoi‑i înşişi în ordinea canonică (taxis) atestată de Biserica veche, întreţineau şi consolidau comuniunea eclezială. Istoria înregistrează consultările, scrisorile şi apelurile la scaunele mari, îndeosebi la cel al Romei, care toate exprimă într‑un mod viu solidaritate pe care o creează comuniunea (koinonia). Prevederi canonice cum sunt: includerea în diptice a numelor episcopilor principalelor scaune şi comunicarea de mărturisiri de credinţă celorlalţi patriarhi cu prilejul alegerilor sunt expresii concrete ale comuniunii (koinonia).

41. Ambele părţi sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite această ordine canonică (taxis) era recunoscută de toţi. Mai sunt de acord că Roma, Biserica care „prezidează în iubire”, potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei (Către Romani, prolog), ocupă primul loc în această taxis şi, prin urmare, episcopul Romei era protos‑ul între patriarhi. Nu sunt de acord însă în ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din această epocă cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune înţeleasă în moduri diferite deja în primul mileniu.

42. Sinodalitatea la nivel universal exercitată în sinoade ecumenice implica un rol activ al episcopului Romei ca protos al episcopilor scaunelor mari în consensul episcopilor adunaţi. Deşi episcopul Romei n‑a reunit Sinoadele Ecumenice din primele secole, nici n‑a prezidat vreodată personal asupra lor, a fost cu toate acestea implicat îndeaproape în procesul luării deciziilor de aceste sinoade.

43. Primatul şi sinodalitatea sunt interdependente reciproc. De aceea la toate nivelurile vieţii Bisericii — local, regional şi universal — primatul trebuie întotdeauna privit în contextul sinodalităţii, iar sinodalitatea în contextul primatului.

În ce priveşte primatul la diversele niveluri, dorim să afirmăm următoarele:

1. La toate nivelurile primatul e o practică ferm întemeiată în tradiţia canonică a Bisericii.

2. În timp ce faptul unui primat la nivel universal e acceptat atât de Răsărit, cât şi de Apus, există diferenţe de înţelegere cu privire la modul în care trebuie exercitat, precum şi cu privire la fundamentele lui scripturistice şi teologice.

44. În istoria Răsăritului şi Apusului, cel puţin până în secolul IX, o serie de prerogative au fost recunoscute protos‑ului sau capului (kephale), întotdeauna în contextul sinodalităţii şi potrivit condiţiilor timpului, la fiecare din nivelurile bisericeşti instituţionalizate: în plan local, episcopului ca protos al diecezei lui faţă de prezbiterii şi poporul său; în plan regional, protos‑ului fiecărei mitropolii faţă de episcopii provinciei şi protos‑ului fiecăreia din cele cinci patriarhii faţă de mitropoliţii jurisdicţiei fiecăruia; iar în plan universal, episcopului Romei ca protos între patriarhi. Această distincţie de planuri nu diminuează egalitatea sacramentală a fiecărui episcop sau catolicitatea fiecărei Biserici locale.

45. Chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor rămâne să fie studiată mai în profunzime. Care anume e funcţia specifică a episcopului „primului scaun” în ecleziologia de comuniune (koinonia) şi în lumina a ceea ce s‑a spus în textul de faţă despre sinodalitate şi autoritate? Cum anume trebuie înţeleasă şi trăită în lumina practicii ecleziale a primului mileniu învăţătura despre primatul universal a Conciliilor Vatican I şi II? Sunt întrebări cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele restaurării comuniunii depline între noi.

46. Noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano‑Catolică şi Biserica Ortodoxă, suntem convinşi că declaraţiile de mai sus despre comuniunea eclezială, sinodalitate şi autoritate reprezintă un progres pozitiv şi semnificativ în dialogul nostru şi oferă o bază fermă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii. Suntem conştienţi că rămân să fie clarificate multe chestiuni dificile, dar sperăm ca, susţinuţi de rugăciunea lui Iisus: „Ca toţi să fie una…, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21) şi în ascultare de Duhul Sfânt, să putem construi pe baza acordului deja atins. Reafirmând şi mărturisind „un Domn, o credinţă şi un botez” (Ef 4, 5), dăm slavă lui Dumnezeu Sfânta Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, Care ne‑a adunat împreună.

---

 * Participanţii ortodocşi au simţit că e important să accentueze faptul că utilizarea în acest document şi în alte documente similare produse de Comisia mixtă a termenilor „Biserica”, „Biserica universală”, „Biserica indivizibilă” şi „Trupul lui Hristos” nu subminează în nici un fel înţelegerea de sine a Bisericii Ortodoxe drept „Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică” de care vorbeşte Crezul niceo‑constantinopolitan.

Aceeaşi conştiinţă de sine se aplică şi din punctul de vedere romano‑catolic: Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică „subzistă în Biserica Catolică” (Lumen Gentium 8), ceea ce nu exclude recunoaşterea faptului că elemente ale adevăratei Biserici sunt prezente şi în afara comuniunii catolice.

SURSA: Patriarhia Română

---

[1] Fragmentele citate din documentul care s-a semnat la Ravenna s-au luat din traducerea originalului englez pe care au făcut-o Seviciile Bisericii Greciei şi s-a publicat de către ziarul „Orthodoxos Kosmos” într-un număr special cu titlul „Documentul de la Ravenna”.
[2] Arhimandritul Gheorghe, stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, „Nelinişte pentru unirea ce se pregăteşte de către Vatican între ortodocşi şi romano catolici”, periodicul Parakatathiki, nr.54 (2007).
[3] Episkepsis, nr. 496 din 1993.
[4] Sfântul Marcu al Efesului, Tois apantahou tis ghis … , în Ioannis Karmiris, Ta Dogmatika ke Simvolika Mnimeia tis Orthodoxou Katholikis Ekklisias, vol. I, Atena 1960, pagina 426.
[5] Titlul Directivei este „Răspuns la întrebări referitoare la anumite puncte de vedere în jurul învăţăturii despre Biserică” (a se vedea Epistola Sfântului Sinod al Bisericii Greciei către IPS Ioan, Mitropolit de Pergam, 8.12.2007).
[6] A se vedea comentariul Directivei în ziarul Katholiki, p.30-78 din 24.07.2007.
[7] Atanasie, fost episcop de Zahumia şi Herţegovina, Despre ecumenismul romano-catolic (sârbă), periodicul Pravoslavie, ediţia Patriarhiei Serbiei, nr. 969-970 (1-15.08.2007), pagina 12.
[8] Sfântul Marcu al Efesului, Tois apantahou tis ghis … , ibidem, pagina 426.
[9] Sfântul Grigorie Teologul, Eis ton megan Athanasion, 8, PG 35, 1089.
[10] Epistola Enciclică „CA TOŢI SĂ FIE UNA” (UT UNUM SINT) a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea despre datoria ecumenică, ed. a Vaticanului, pp. 106 şi 114. 
[11] Arhimandrit Iustin Popovici, Orthodoxos Ekklisia kai Oikoumenismos, ed. Orthodoxos Kypseli, Tesalonic 1974, pagina 224. 
[12] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, ed. Rigopoulos.
[13] Idem, p.14.
[14] Idem, p.13-14.
[15] Vezi de exemplu formularea ambiguă: „Importanta soluţiilor (de la Ravenna ) este că pentru prima oară Bisericile Ortodoxe au spus : Da, această bază universală a Bisericii există şi, de asemenea, că în baza universală există sinodalitate şi autoritate. Aceasta înseamnă că există şi un primat. Conform cu practica Bisericii primul episcop este episcopul Romei” ( Walter Kasper, VIS 15-11-2007). Vezi de asemenea The Times, 16-11-2007. 
[16] Dositei al Ierusalimului, Dhodhekavivlos, idem, pp. 65-66 şi 72. 
[17] Idem, ibidem p. 519.
[18] Idem, ibidem pp. 279, 343 şi 132-133. 
[19] Idem, ibidem p. 301.
[20] Idem, ibidem pp. 188 – 190, 191 şi 346.
[21] Idem, ibidem pp. 338-339 şi 343. Ekkliton: ales să judece.
[22] Idem, ibidem pp. 149-150.
[23] Meletie Pigas, Contra stăpânirii papei, în Dositei al Ierusalimului, Tomul Bucuriei, ed. Rigopoulou, Tesalonic, 1985, pp. 493-497 (în traducerea noastră).

 Cititi si

Unde conduce ”Documentul de la Ravenna” dintre Catolici și Ortodocși? Se va păzi oare nefalsificată credinţa ortodoxă  la Marele Sinod Panortodox?

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA ŞI PRIMATUL PAPEI 

https://graiulortodox.wordpress.com/2014/03/07/documentul-de-la-ravenna-si-primatul-papei-de-arhim-gheorghe-kapsanis-comisia-mixta-internationala-pentru-dialog-teologic-intre-ortodocsi-si-romano-catolici/