Pr. prof. dr. Mihai Valică: Părintele Gheorghe Calciu, din motive de smerenie, a dorit să nu fie dezgropat. Dacă ar fi fost ecumenist, sinodul l-ar fi pus direct în calendar

Introducere

Cu binecuvântarea IPS Dr. Serafim Joantă Arhiepiscop şi Mitropolit pentru Germania, Europa centrală şi de nord, s-au tradus în limba germană, de către un convertit la Ortodoxie, Nicolae Robert Geisler, din Germania, cele Şapte cuvinte către tineri – Sieben Worte an die Jugend.

Întrucât am scris despre Părintele Calciu, în cartea Prigoana cea dinăuntru. Încercările drepţilor în Biserica lor (Bucureşti 2011), am fost solicitat să prefaţez noua carte.

Redau câteva idei  din prefaţă şi voi face câteva comentarii teologice, legate de actualitatea celor Şapte cuvinte către tineri.

Câteva repere biografice şi scopul traducerii

Despre Viaţa Părintelui Calciu s-a scris foarte mult şi cu folos. Reamintirea întâmplărilor şi suferinţelor trăite de Părintele nu sunt făcute cu scopul de a acuza pe nimeni, ci de a învăţa ceva din ele, deoarece Biserica de azi, nu diferă prea mult de Biserica de ieri, dacă ne referim la presiunile, încercările şi ispitele din exteriorul şi dinăuntrul ei, la care este astăzi supusă Biserica. Scopul traducerii în limba germană nu este unul defăimător, de aceea prigonitorii, nu sunt pomeniţi cu numele lor. Pentru zidirea noastră nu contează numele acestora, ci fenomenul probatoriu pe care ei l-au declanşat: NU PĂRĂSIŢI BISERICA! – nici în cazul în care vă asupreşte pe nedrept un frate creştin, un preot, un ierarh, un sinod chiar.

Faptul că nici prigonitorii, nici prigoniţii nu au adus atingere dogmei în lupta lor, dovedeşte că ispita este maximă, subţire, rafinată, îndeosebi periculoasă, şi deci greu de judecat. Din fericire, în astfel de cazuri, în timp ce prigonitorii lucrează trupeşte, folosindu-se de botezul şi investitura divină, pentru a asupri, pentru a acuza pe nedrept, prigoniţii – în trup fiind şi ei – lucrează însă sinergic cu Duhul Sfânt, Care strigă în inima lor: “Nu părăsiţi Biserica!” şi “Nu-i urâţi pe prigonitorii noştri!”.

De fapt, cartea de faţă are un singur scop: să dovedească creştinilor că nu există nici un motiv îndreptăţit pentru a părăsi Biserica. Dacă vreun prigonit se clatină sau are vreun gând rău împotriva prigonitorului, să ia aminte la sfinţi: în timp ce ei răbdau şi binecuvântau, numele lor era hărăzit să traverseze istoria şi să o răscumpere pilduitor ÎN DUH.

Părintele Calciu a răscumpărat istoria, fiind rânduit de Dumnzeu să fie o trâmbiţă a Duhului Sfânt, pentru a trezi conştiinţa şi responsabilitatea clerului, pentru a forma sufletele elevilor seminarişti, pentru a întări pe credincioşi, să lupte pentru libertatea şi credinţa în Hristos, pentru a putea trăi creştineşte şi supraveţui demn, sub dictatura roşie a holocaustului comunist ateu, care a pus cel mai greu jug pe umerii Bisericii şi pe conştiinţa omului.

Ieşit din închisorile comuniste a mers în audienţă la vredniciul de pomenire Patriarhul Justinian, care a făcut abstracţie de autobiografia, cu cei 16 ani de închisoare (i-a spus s-o scoată din dosar) şi astfel l-au primit la Teologie. S-a angajat la Seminar ca preot-profesor şi, văzând starea duhovnicească a elevilor şi atmosfera tulburată de ateismul oficial, s-a hotărât să aibă poate o ultimă izbucnire împotriva ideologiei ateo-comuniste. Întrebat dacă nu i-a fost teamă, în 1978, să rostească cele Şapte cuvinte (predici) către tineri, după ce trecuse prin experienţa închisorilor comuniste, părintele Calciu a răspuns: „Tocmai pentru că trecusem prin reeducare, tocmai pentru că ştiam foarte bine ce înseamnă materialismul, vroiam să le dau acestor tineri de la Seminar o rezistenţă, un capăt de funie după care ei să se conducă şi să iasă la un liman, în cazul unor tulburări… În momentul când am hotărât să încep acţiunea cu cele şapte Cuvinte,  m-am rugat foarte mult la Dumnezeu, pentru că instinctul meu de conservare mă reţinea… Pe de altă parte, era ceva în mine care mă  mâna […]”. După primele predici au venit cei de la Departamentul Cultelor şi l-au anchetat în Consiliul  profesoral de la Seminar, cerându-i să oprească acţiunea. Apoi, după o scurtă perioadă „de gândire”, a fost alungat din şcoală şi biserică şi, nu după multă vreme, arestat. La Securitate a  fost întâmpinat cu următoarele cuvinte: “[…] o să-ţi putrezească oasele în puşcărie, fiindcă milă n-o să mai avem!”.

Iniţial l-au condamnat la moarte „pentru furnizarea de informaţii foarte importante unei puteri străine”! Unii anchetatori îi vorbeau blând şi îi argumentau cu citate din Sfânta Scriptură, că nu respectă autoritatea Statului. Anchetele   durau între 10 şi 48 de ore, fără pauză. Între timp au început proteste în Occident şi pedeapsa a fost comutată de la condamnarea la moarte, la 10 ani închisoare. Prima dată la Jilava – 3 luni la Spitalul penitenciarului, secţia de psihiatrie –,  apoi din nou în binecunoscutul Aiud, în celulă cu doi criminali, care la un moment dat i-au spus: „Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii!”. După mai bine de 5 ani a urmat eliberarea, în urma presiunilor internaţionale făcute de românii ortodocşi din Occident, politicienii sau marii oameni de cultură de acolo. Eliberat în august 1984, o lună mai târziu a început procesul de caterisire, oficialitatea bisericească neavând puterea să reziste presiunilor oficialităţii politice.

Dar „n-am putut nici în cele mai dureroase gânduri ale mele să-mi imaginez că abia scăpat din închisorile comuniste, după ce ierarhii mei m-au calomniat fără motiv şi fără a ţine cont de cel  mai elementar adevăr istoric, că după toate  acestea, sufletul meu va mai suferi o lovitură inumană, dată chiar de ierarhiaBisericii Ortodoxe Române, de fraţii mei. Ei au socotit cămă despoaie, printr-un decret de caterisire, de harul preoţiei, pe care nu ei mi l-au dat, ci un mare  arhiereu care acum a murit şi care ar fi fost singurul în drept să mă oprească de la funcţiile mele sacerdotale – căci harul mi s-a dat în veci – şi ştiu că el (arhiereul) nu ar fi făcut-o”.

Părintele a fost practic expatriat în 1985, la un an după eliberare. Acolo, în America, era o comunitate de romi care vorbeau limba română şi care l-au iubit şi l-au ajutat enorm pe părintele şi familia sa. Toate suferiţele sale trăite întemniţele comuniste, precum şi în afara temniţelor, în exil, în lupta cu ateismul, invidia, nedreptatea, duplicitatea şi lipsa curajului celor ce conduceau Biserica, la acea vreme, pot reprezenta pentru generaţiile prezente şi viitoare un preţios testament şi un inestimabil reper de atitudine şi model spiritual, pentru a deveni rezistenţi la secularizarea şi mondializarea fără de Hristos şi împotriva lui Hristos, pe care le trăim astăzi.

Globalizare sau de-crearea lumii

Popoarele fost comuniste, care au trecut prin iadul reeducării bolşevice, vor putea  face faţă şi globalizării himerice, ce se impune astăzi, cu orice preţ, doar dacă vor învaţa ceva din experienţa înaintaşilor noştri, trecuţi prin iadul comunist. În acest context,vocea Părintelui Calciu răsună preventiv şi în zilele noastre, nu numai pentru Romînia, ci pentru toată lumea, care doreşte să-şi păstreze libertatea şi să nu se lase mutilată spiritual. Să fie oare perioada postdecembristă (1989) un fel de Canaan al bunăstării, fără obstacole şi persecuţii ideologice, sau este şi o continuare consecventă şi subtilă a comunismului ateu reşapat, evoluat ocult şi integrat global în paradisul economicului, spre numele nimicului, numit mondializare, adică un Paradis trist, fără Dumnezeu?

Noii ideologi şi diriguitori ai lumii noi, închipuite doar de ei, de fapt nu construiesc şi un creează nimic, ci doresc, să de-creeze lumea, creată şi răscumpărată de Iisus Hristos. Însă, ştim prea bine că, diavolul va putea de-creea ceva, în lume sau în noi înşine, decât, doar în măsura în care noi ne dăm acordul, şi nu rămânem treji întru toate (2 Timotei,, 4,5), dacă îl vom recunoaşte ca stăpân, şi-i vom facem jocul, şi dacă vom pune accentul pe ce avem, şi nu pe ce suntem sau putem deveni în Hristos.

Viclenia diavolului s-a perfecţionat, între timp, întrucât el deţine arta de a un mai face martiri, aşa că el nu mai vrea eroi şi nici martiri, ci să ne pună „trupurile  şi sufletele oamenilor” (Apocalipsa 18, 13) în rând cu mărfurile, la vânzare şi să întemeieze Împărăţia Economicului sub motto-ul: căutaţi mai întâi împărăţia economicului şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă. Conspiraţia tăcerii, amnistia de iure a torţionarilor, protejarea şi răsplătirea lor generoasă, fac oare parte componentă din de-ontologia noii democraţii mondiale? Să fie oare România ţara torţionarilor şi a ideologilor fericiţi, care îşi consumă, fără pic de jenă, pensia uriaşă, pătată cu sânge, nedreptate şi moarte? Iată doar cîteva dileme, la care părintele Calciu prin cele şapte cuvinte către tineri ne-ar putea da un răspuns. De aceea, atitudinea părintelui Calciu precum şi cele şapte cuvinte rostite sunt mai actuale ca oricând.

CeleŞapte cuvinte către tineri între istorie şi actualitate

În primul cuvânt către tineri Chemare, Părintele ne  încredinţează că „glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. Fiule, iertate îţi sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti…vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun”.

Aceste cuvinte însumează motivaţia pentru care trebuie să răspundem Chemării lui Iisus cel înviat, care ne va dărui în schimb, iertare, vindecare, înviere şi dragoste. În al doilea cuvânt către tineri Să zidim Biserici!, nu numai pentru a ne ruga în ele, ci pentru a deveni vii şi liberi, ca şi Biserica lui Hristos, pe care o vede ca un adevărat laborator al  libertăţii, al dragostei şi al adevărului: „Biserica lui Hristos este vie şi liberă. In ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32) ” şi condamnă prin acest îndemn dărămarea Bisericilor de către Ceauşescu: „Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu”.

Astăzi se zidesc Biserici foarte multe, însă mă întreb: se zidesc oare şi Bisericile din sufletele oamenilor, sau după ce terminăm zidurile, acestea se vor rezuma doar pentru a săvârşi în ele  parastasul neamului şi al credinţei noastre…?

În al treilea cuvânt către tineri Cer şi Pământ, combate ideea ateistă, care învaţă, că pentru om, totul începe şi sfârşeşte pe pământ. Însă „noi asteptam, potrivit fagaduintelor Lui, un cer nou si un pamant nou, in care locuieste dreptatea… (II Petru 3, 13)…Cum ar putea oare intunericul sa incarcereze lumina, materia sa inabuse spiritul, ateismul sa anuleze credinta in Dumnezeu, sau constrangerea sa ne faca sa pierdem dorul de libertate?”.

În al patrulea cuvânt către tineri Credinţă şi Prietenie continuă argumentele contra ateismului şi întreabă pe tineri retoric: „Se teme cineva de dreapta ta judecata? Sau de libertatea ta? Sau de prietenia ta? Poate sa fie credinta religioasa obiectul unei interdictii? Sclavajul de idei este la fel de greu ca orice sclavaj. Iisus iti ofera, prin Biserică, taina adanca a îndumnezeirii si a prieteniei Lui. Nu mai esti rob, ci prieten, de vreme ce ti se dezvaluie taina lucrurilor divine. De mult eziti sa-L alegi pe Iisus ca prieten. Nu te teme, tinere, sa te afirmi ca prieten al Lui. Nu te teme sa respingi o ideologie ateistă, care urmareste sa-ti anuleze sufletul, ca entitate metafizica, sau macar să ţi-l schilodească…ci tu crede si iubeste! ”.

În al cincilea cuvânt Preoţia şi Suferinţa Umană responsabilizează  pe seminarişti de importanţa şi rolul preoţiei într-o lume a necredinţei: „Ce inseamna atunci preotia? Ea inseamna sa fii martorul indurerat al suferintei umane si sa o iei pe umerii tai. Sa fii cel ce incalzeste pe lepros la sân şi dă celui mizerabil viata prin suflarea gurii lui. Sa fii consolatorul tare al oricarui nefericit, chiar atunci cand tu insuti te simti doborat de neputinta. Sa aduci o raza de lumina stralucitoare in inimile celor nenorociti, chiar atunci cand ochii tai orbi au incetat demult sa mai vada lumina. Sa porti pe umerii tai muntele suferintei umane, chiar atunci cand fiinţa ta strigă zdrobită de propria-i suferinţă ”.

În al şaselea cuvânt Despre moarte şi Înviere accentuiază faptul „că invierea lui Hristos este o innoire pentru univers, ca prin transformarea unuia toata lumea se schimba […] patimile sunt spre moarte, iar moartea spre inviere. Daca invierea nu exista, daca singura realitate este moartea, atunci suntem mai de plâns decât pietrele”.

În al şaptelea cuvânt către tineri Iertarea  arată cum să ierţi şi cum să fii iertat: „Nu numai să ierţi, ceea ce ţi-ar oferi satisfacţia orgolioasă a bunătăţii, ci să ştii să te faci iertat, ceea ce este echivalentul absolut al smereniei ”.

În concluziile sale finale sfătuieşte pe tineri: „iar dacă acum vedem o biserică dărâmată, pentru ca în locul ei să se ridice o cârciumă, spunem: „NU!”, cu toată durerea sufletului nostru, împotriva celor ce cred că dărâmând biserici şi interzicând – în presă, în şcoli şi în inimi cuvântul lui Dumnezeu, L-au desfiinţat pe Acela din a Cărui milă trăim şi durăm. Ţi-am vorbit de libertatea ta în Hristos şi despre cum trebuie s-o foloseşti. Ţi-am arătat că mineralele nu cunosc nici moarte, nici viaţă, decât prin analogie, ci numai starea de fapt; că animalele cunosc viaţa şi  moartea, dar inconştient; dar tu, tinere, omule, cunoşti şi moartea şi viaţa şi, mai presus de ele, învierea, oricât ţi s-ar fi interzis să crezi în ea. Căci Hristos te-a chemat la îndumnezeire. Nu la condiţia de simplă vieţuitoare, nici măcar la simpla condiţie de om, ci te-a ridicat deasupra condiţiei umane, când a zis: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17, 24) […] ţie, care însetai după cuvântul lui Dumnezeu şi care voiai să ştii dacă eşti condamnat total sau ai fost ales de cineva pentru un destin mult mai înalt, pentru înviere, ţi s-au închis porţile şi ţi s-au ridicat în faţă ziduri de oprelişti”.

Rostirea acestor cuvinte către tineri a fost mereu supravegheată de securitate, iar Părintele meru ameninţat şi împedicat să  le mai ţină. De exemplu: la al patrulea Cuvant, au incuiat usa Bisericii. Atunci tinerii s-au adunat şi mai  mult in curtea Seminarului si părintele Calciu a vorbit în pridvor; la al cincilea Cuvant au inchis si portile, ca sa nu mai vina studentii din afara, însă ei au sari gardul, iar cei din Seminar, din camin, au iesit pe ferestre, fiindca fusesera    incuiati in dormitoare: „La dormitor, la culcare! ” striga directorul. „La biserica, la rugaciune! ”, strigau elevii. În final, părintele Calciu a fost interzis total şi dat afară din Seminar şi apoi caterisit, deoarece îşi luase prea în serios misiunea
de preot şi profesor.

Actualitatea atitudinii, vieţii Părintelui Calciu şi responsabilitatea noastră

Astăzi sunt puse în faţa oamenilor alt fel de ziduri şi piedici cărăra va trebui să le facem faţă, chiar suportând marginalizarea, dacă nu martirajul. Europenizarea, globalizarea sau mondializarea, în faza actuală, nu reprezintă numai „o ruină a sufletului”, ci „o iluzie ceva mai bine organizată” după modelul ispitirii lui  Iisus Hristos de către diavol. Creştinul trebuie să rămână în Organismul viu al lui Hristos, sub sintagma: una, sfântă, sobornicească, apostolească și patristică Biserica şi nu să devină parte a globalizării şi secularizării, şi să ne opunem lumii fără Dumnezeu, pâna la martirajul autentic şi să nu confundăm atitudinea martirică hristică, cu propaganda confesională sau politică. Când cineva  eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni, a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele  sau curajul, sau şi mai rău cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria, atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuitudine noţiunea de martiraj şi o poate transforma, făcând-o fără valoare hristică. Aceștia nu sunt martiri creștini, ci victime a unui sistem sau erori umane. Falsul martir se trâmbițează pe sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni și omisiuni.

Părintele Calciu a fost smerit, blând, mărturisitor fără frică, nepartinic şi tot ce a făcut, a fost spre slava lui Dumnezeu (1 Corinteni 10, 31). Vremea martirilor creștini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilelele noastre, când trăim în direct: epoca des-creștinării lumii, a corporaţiilor economice fără graniţe şi inumane, a ocultismului şi masonizării, a regionalizării impuse, a defrişării pădurilor, a ceanurării, gazelor de şist pe şest, a sodomizării afişată public şi legiferată, a confundării educaţiei sexuale în şcoli, cu incitarea la desfrâu (sex) a tineretului, a neomeniei şi a inegalităţilor sociale de tot felul.

Reeducareaşi Piteştiul zilelor noastre

În acest context noi, creştinii mileniului trei, ne aflăm într-o continuă reeducare. Experimentul Piteştiului românesc de altădată, s-a globalizat. Scopul acestei reeducării contemporane este anularea instinctului de apărare. Cătuşele nu se mai pun la mâini şi picioare, ci la cap, la inimă şi la conţiinţă, iar lumea devine o închisoare generală pentru toţi. Orice compromis, tăcere, neimplicare, capitulare şi amânare a  luptei impotriva acestei reeducări, înseamnă o greutate imensă transferată pe umerii copiilor noştri. Suntem în plin război al reeducării, iar noi, creştinii, de orice confesiune, suntem în legitimă apărare, atunci când luptăm, iar când eşti în
legitimă apărare, ai circumstanţe atenuante, să te aperi cum poţi mai bine, numai să scapi cu viaţă…!

Biserica, spațiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării și al iertării, este chemată să amintească omului și generațiilor, că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greșelilor și a păcatelor în mod personal, comunitar și plenar, şi fără o luptă continuă cu reeducarea modernă şi cu păcatul.

Recuperarea, asumarea şi transfigurarea istoriei şi nu condamnarea torţionarilor ca persoane, se poate face la nivel eclesial, din punct de vedere al învăţăturii ortodoxe, decât dacă martirii şi eroii  perioadei comuniste vor fi
canonizați şi trecuţi în sinaxare şi calendare.

Din viaţa martirică a părintelui Calciu vedem că Ortodoxia este cea mai mare şansă a lumii, căci datorită ei a reuşit să trăiască şi veţuiască, neurându-i şi rugându-se pentru vrăjmaşii lui, cei care l-au chinuit, adesori peste limita biologică, psihologică şi morală a supravieţuirii. În mod fericit, s-au găsit, până la urmă, şi doi metri pătraţi de pământ în Moldova, pentru trupul lui îndelung mucenicit prin carcerele comuniste.

Cîteva dileme şi perspective

Evlavia sau excesul de evlavie şi de preţuire fără margini a unora, faţă de Părintele Claciu, i-a făcut să îi dezgroape trupul, după şapte ani, conform tradiţiei din Moldova, găsit neputrezit, fie din cauze naturale sau divine, numai Dumnezeu ştie. Că au făcut bine sau rău, nu ştiu, istoria şi harul lui Dumezeu va arăta până la urmă, care este rostul trupului însămânţat, la M-rea Petru Vodă, alături de mari duhovnici şi patrioţi români.

Însă, nădăjduiesc că reînhumarea trupului după şapte ani, să fie fost făcută din raţiuni pastorale şi de precauţie duhovnicească, şi nu cred că a fost făcută să ne reamintească de multiplele re-încarcerări, de refuzul de a primit, după închisoare, măcar  un post de măturător la Patriarhie (1984), de caterisirea, şi de exilarea Părintelui, sau de refuzul unora de a fi înmormântat la Petru Vodă, doar pe motiv că a fost anitcomunist…!

Nu cred, că cineva, a dorit să fie consecvent, slugarnic şi imitativ, în a fi potrivnic Părintelui, până la capăt, chiar şi dincolo de mormânt, chiar dacă părintele, din motive de smerenie, a dorit să nu fie dezgropat. Însă, ştiind evlavia şi preţuirea românilor faţă de el, cerând să fie înmormântat în România, şi-a asumat şi acest risc pentru el, dar poate câştig duhovnicesc pentru mulţi creştini…?!

În acest context, dilema mea este următoarea: dacă părintele Calciu nu ar fi fost un luptător  anticomunist convins, ci vreun ecumenist sau conformist devotat, al vremurilor g(rele) de azi, s-ar fi întâmplat la fel cu trupul lui deshumat, sau s-ar fi deplasat toate organele eclesiale responsabile, şi l-ar fi pus direct în raclă, în sinaxare şi calendare spre cinstire?!

Nu este încă târziu, deoarece în Ortodoxie nimic nu este irecuperabil. Jertfa martirilor şi convertirea torţionarilor reprezintă o lecţie concretă, dată de Dumnzeu, în istorie, satanei, care în epoca globalizării sărăciei şi a nimicului, face orice pentru a ne des-biserici, des-creştina, deruta şi învrăjbi.

Noi, ca şi creştini, putem globaliza hristic lumea şi întregul cosmos, dacă globalizăm mai întâi dragostea între oameni, respectul, răbdarea şi jertfa înaintaşilor noştri, şi apoi putem globaliza şi economia, prin şi în Biserica lui Iisus Hristos.

Cartea tradusă de Domnul Robert Geisler reprezintă: o recuperare a memoriei martirilor, care ar putea mijloci o comparaţie benefică, între vest şi est, pentru a vedea felul perceperii şi trăirii Creştinismului în vreme de prigoană; o acţiune mărturisitoare a suferinţei unor creştini, care au plătit cu sânge pentru credinţa lor, prezentată pentru creştinii din ţările vorbitoare de limbă germană.

 15. 01. 2014
Pr. Dr. Mihai VALICĂ