Bucurie sfântă în ieslea de taină a sufletului dvs. Hristos S-a născut! Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin

Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin la Naşterea Domnului

ând primăvara soseşte şi stihiile trupurilor se întorc iarăşi către înnoire, atunci toţi oamenii, simţind buna adiere a aerului, primesc sănătate trupului. Atunci şi pământul înflorind cu frumuseţea semănăturilor şi înfrumuseţându-se cu tot felul de flori ale ierburilor, îşi face pregătirea roadelor sale. Atunci şi vitele aflând pajişte verde de pădure, se arată bine întremate cu trupurile. Atunci şi neamul păsărilor, ce zboară la înălţime, ciripesc cu veselie. Priveghetoarea şi rândunica deschizându-şi ciucuşoarele dau glas, răsunând munţii, văile şi copacii; şi astfel fac veselă primăvara dulce prin glasurile lor. […] 1

Aşa şi când s-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, ca o primăvară veselitoare a răsărit la toată lumea şi către înnoire s-a întors. Căci a venit Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, raza măririi Tatălui, prin Care şi veacurile s-au făcut, atât cele văzute cât şi cele nevăzute. Cuvântul cel preasfânt al Tatălui s-a făcut trup fără schimbare din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. A fost mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Cel singur iubitor de oameni, Care nu din voie sau din dorinţă bărbătească s-a zămislit în preacuratul pântece al Fecioarei, ci de la Duhul Sfânt. S-a făcut ascultător Părintelui Său, ca prin trupul cel luat de la noi, să vindece neascultarea noastră. Pentru că Duhul Sfânt a venit peste dânsa şi a curăţit-o, dându-i puterea primitoare a Cuvântului, făcând-o şi născătoare. […]

Deci de vreme ce am anunţat cuvântul, veniţi toţi şi, culegând ca pe nişte flori din tot felul de trandafiri, să îndulcim auzurile voastre. Să ascultăm mai întâi pe Matei Evanghelistul, căci el povestind cu de-amânuntul naşterea lui Hristos, bine a zis: Că naşterea lui Iisus Hristos a fost aşa: logodită fiind mama Lui, Maria, cu Iosif, mai înainte de a se aduna ei, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iar Iosif, bărbatul ei, drept fiind şi nevrând să o vădească pe ea, voia în taină să o lase. La aceasta gândind el, îngerul Domnului s-a arătat lui în vis, zicându-i: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ce s-a zămislit întru dânsa, de la Duhul Sfânt este. Deci auzim luminat împlinirea lucrurilor, care aici cu de-amânuntul se tâlcuiesc. Că nu în deşert s-au făcut lucrurile cele pentru întruparea lui Hristos, Dumnezeul nostru, ci toate cu oarecare însemnare ascunsă.

Deci ascultă în chip luminat însemnarea lor: S-a logodit Maria cu Iosif ca şi cu un bărbat, ca necunoscând diavolul scopul naşterii lui Hristos din Fecioara cea fără de bărbat să fugă de la luptă. Căci ai auzit acum pe evanghelistul Luca zicând: Ieşit-a poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi, domnind în Siria Cirineu, ca să se înscrie fiecare în a sa cetate. Şi s-a dus şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, la Iudeea, în cetatea lui David, care este Betleem – pentru că el era din casa şi familia lui David – ca să se înscrie cu Maria, cea logodită lui femeie, fiind îngreuiată.

Deci caută de vezi aici iubirea de oameni a Stăpânului Dumnezeu, Care are scris în cer toată făptura şi Care a zis către ucenicii Săi: Pentru aceasta mai vârtos vă bucuraţi, căci numele vostru s-a scris în ceruri. El a primit să se scrie Maica Sa în condicile romanilor; ca aşa, pe noi, cei ce ne-am făcut de voie robi făpturilor, în dar să ne mântuiască, ca numele nostru în ceruri să se scrie şi robi adevăraţi ai Săi să ne facă. Ca prin scrierea aceasta să se facă arvună de bună rânduială lumii. Pentru aceea şi El a dat voie stăpânirii romane să-L scrie şi pe Dânsul spre adeverirea şi întărirea legilor. Căci atunci legea împăratului stăpâneşte, când împăratul cel ce legiuieşte împlineşte şi el legea sa. Şi ca să se împlinească cele zise de prooroc: În zilele lui va răsări dreptatea şi mulţimea păcii. Deci mergând ei să se scrie, se zice că două grupuri vedea Fecioara, unul de-a dreapta, care era vesel şi drăgălaş, adică duhurile proorocilor şi ale sfinţilor – care săltau şi se bucurau de naşterea lui Hristos -, iar altul de-a stânga, care în plângere se afla, adică cetele diavolilor – care plângeau şi îşi tânguiau pieirea lor.

Ascultă iarăşi pe evanghelistul, zicând: Când erau ei acolo, s-au împlini zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul ei Cel întâi născut. O, ce lucruri preaslăvite! Făcătorul vremurilor a aşteptat vremea cea de nouă luni hotărâtă fireşte, ca nu părere sau nălucire să se socotească, că este iconomia Lui. Şi a fost când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca să nască şi a născut pe Fiul ei Cel dintâi născut, L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu aveau loc în casă – căci pustiu era locul şi vremea către seară şi nu aveau unde, decât numai o peşteră prea mică. Aceasta era bunăvoinţa Tatălui, căci într-o peşteră mică a primit a Se naşte Stăpânul, Cel ce nicăieri nu este încăput şi Care are scaun cerul şi pământul aşternut picioarelor. Ca pe omul cel căzut în mare cădere şi care s-a făcut peştera tâlharilor, prin schimbarea chipului, prin lucrare dumnezeiască să-l îmbrace în podoaba cea mai strălucită a frumuseţii de a doua oară. Şi s-a înfăşat în scutece de Maica Sa, Cel ce cu lumina ca şi cu o haină se îmbracă dumnezeieşte, ca lanţurile păcatelor noastre cele mult strângătoare să le dezlege.

Vedeţi tainica naştere a Fecioarei, pentru că ispită bărbătească n-a cunoscut şi de cele ale maicilor a scăpat. Căci toată naşterea vatămă fecioria şi se supune la dureri şi la chinuri, pentru potrivita blestemului aceluia ce s-a zis: În dureri vei naşte fii. Iar ea mai înainte de naştere a fost Fecioară şi după naştere a rămas Fecioară, căci Dumnezeu era Cel ce S-a născut. Aceasta s-a arătat Maică fără de bărbat şi fără de durere, slujitoare a naşterii şi moaşă neînvăţată s-a făcut, fiindcă Cel dintr-însa mai presus de fire fără de dureri L-a născut, L-a înfăşat şi în iesle L-a culcat. O, Doamne, ce înfricoşată taină! În ieslea dobitoacelor s-a culcat Dumnezeu, Cel ce pe scaun de heruvimi se poartă, vrând să întoarcă din necuvântare pe oameni către cunoştinţa cea dumnezeiască. Căci dobitoacele înseamnă starea înaintea Stăpânului cea heruvimicească – după cum li se pare şi celor ce bine judecă -, care închipuia necuvântarea oamenilor şi slujba cea nefolositoare şi dureroasă către dumnezeiasca cunoştinţă, precum şi întoarcerea către îngereasca bună rânduială, care s-a împrietenit cu Stăpânul, adică înseamnă chemarea neamurilor mai înainte.

Căci Isaia proorocind pentru El, zicea: Cunoscut-a boul pe cel ce l-a câştigat pe el şi asinul ieslea stăpânului Său. Iar Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu n-a priceput. Iar moaşa însemna biserica cea din neamuri, fiindcă a primit pe Stăpânul Care s-a născut; ca pe un mire potrivit, care în locul Salomeii s-a roşit cu sângele Lui; iar în Betleem se înţelege în loc de Edem. Şi din neîntinate şi preacurate sîngiuri ale Fecioarei, care îi este roşeala hainelor din via Vosorului, adică din adevărata vie – Hristos Dumnezeu, fiindcă s-a vopsit cu scumpul şi preacuratul Lui sânge.

Mare bucurie a vestit îngerul păstorilor, zicându-le: Nu vă temeţi căci, iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi la tot poporul, căci vi s-a născut vouă astăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Păstorul păstorilor, mai Marele turmei, împărat şi ocârmuitor, Care, adunând turme cuvântătoare, pe păstorii cei înţelepţi şi învăţaţi îi va pune peste dânsele, care îşi vor pune sufletul lor pentru oi, după cum Hristos, începătorul păstorilor, pentru toţi. Şi l-a pus şi către pajiştile gândite ale împărăţiei cerurilor vor porni turma lor. Pe lupii din staulul lor îi vor scoate şi îi vor goni şi cu toiagul cel de fier, adică cu Crucea Domnului, arma cea nebiruită, pe toţi îi va zdrobi, prin care Hristos a atras neamurile către moştenire şi chiar marginile pământului.

Acestea vestind îngerul păstorilor şi de la dânşii ducându-se, altă oaste de îngeri a stat de faţă în peşteră, care a cântat, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Slavă Celui ce a unit cele de sus cu cele de jos, cu preaslăvire. Slavă Celui ce a voit cu materialnice fluiere, împreună să ne ospătăm. Slavă Celui ce prin buna voire s-a întrupat pentru oameni”. Acesta astfel săvârşindu-se şi toată zidirea cea văzută şi nevăzută dănţuind, de la răsărit a ieşit o stea prealuminată a cerescului împărat Care S-a născut şi care vestea naşterea Lui, a Celui ce săvârşea pe pământ minuni preaînfricoşate. Pe aceasta văzând-o magii, împăraţii şi astronomii perşilor – strănepoţii lui Valaam – şi spăimântându-se de strălucirea cea luminoasă a stelei, au gândit la proorocia lui Valaam, adică: Va răsări o stea din Iacov şi se va scula un om din Israel, care va sfărâma pe toţi domnii Moabului.

Unii care au înţeles şi au cunoscut din strălucirea cea prea încuviinţată a stelei celei neobişnuite, că mare împărat S-a născut, cu propovăduit că El are să stăpânească domnie mare peste tot pământul şi peste toată lumea. Nu numai din proorocia lui Valaam au înţeles acest lucru, ci şi din altă parte au primit adeverirea naşterii celei după trup a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui ce S-a născut, adică din minunea cea înfricoşată care s-a făcut în ţara lor. […]

Iar Cir, strănepotul lui Cir, împăratul perşilor, a făcut o capişte şi a pus într-însa idolii zeilor de aur, de argint şi i-au împodobit pe dânşii cu pietre scumpe. Iar în zilele acelea, după cum spun tablele cele scrise, intrând împăratul să primească dezlegarea visurilor, preotul Trupipt a zis: „Mă bucur împreună cu tine, împărate, că Ira a luat în pântece”. Iar împăratul zâmbind, a zis lui: „Ceea ce a murit a luat în pântece?”. Iar el a zis: „Da, cea moartă a înviat şi va naşte viaţă”. Iar împăratul a întrebat: „Ce este aceasta? Descoperă-mi mie”. Iar el a răspuns: „Cu adevărat, stăpâne, la bună vreme ai venit aici. Că toată noaptea idolii au petrecut săltând, şi cei bărbăteşti şi cei femeieşti zicând unii către alţii: Veniţi să ne bucurăm împreună cu Ira. Şi mi-au zis mie: Vino, proorocule, şi te bucură şi tu împreună cu Ira, că s-a iubit. Iar eu am zis: Cum putea să se iubească, ceea ce nu este? Iar ei au zis: A înviat şi nu se mai numeşte Ira, ci Urania. Căci soarele cel mare a iubit-o pe dânsa.

Iar idolii cei femeieşti au zis către cei bărbăteşti: Este fântână ceea ce s-a iubit. Au doară Ira este? Căci cu teslarul s-a logodit. Atunci au zis cei bărbăteşti: Fântână după dreptate s-a numit, însă Miria este numele ei. Care în pântece ca într-un noian o poartă corabia cea aducătoare de nenumărate poveri. Iar dacă şi fântână este aceeaşi, aşa înţeleagă-se. Că fântână de apă este, fântână de-a pururea izvorâtoare a Duhului, care numai un peşte are, şi care de undiţa dumnezeirii s-a prins. Şi pe toată lumea, ca şi cum ar petrece într-o mare, o va hrăni cu trupul său. Bine a zis că aceea teslar are logodnic, însă nu din însoţire bărbătească este teslarul Acela pe Care îl naşte. Că teslarul Acela Care se naşte, adică copilul va fi începător teslarilor şi întregul acoperământ al cerului l-a cioplit cu meşteşuguri preaînţelepte şi întreit sălăşluitul acesta acoperământ cu cuvântul l-a înfipt. Deci idolii au petrecut pricindu-se pentru Ira şi pentru fântână, apoi cu un glas au zis: După ce se vor împlini zilele, toţi şi toate, vom cunoaşte lucrul cel arătat. Deci acum, stăpâne, aşteaptă şi cealaltă parte a zilei, că negreşit se va arăta lucrul cel desăvârşit. Că lucrul ce s-a ivit nu este la întâmplare”.

Şi rămânând împăratul acolo şi privind idolii au început cântăreţele a cânta cu alăutele şi muzele a cânta; şi câte erau înăuntru de cele cu câte patru picioare, precum şi păsările cele de aur şi de argint, fiecare scoteau glas de jale. Iar împăratul, de frică cuprinzându-se şi cu totul de groază umplându-se, a voit să se ducă, că nu suferea tulburarea făcută de idoli. Şi i-a zis preotul Trupipt: „Îngăduieşte, împărate, că a sosit descoperirea cea desăvârşită, pe care Dumnezeu a vrut să ne-o arate nouă”.

Şi acestea în acest chip săvârşindu-se, s-a deschis numaidecât acoperământul capiştei şi s-a pogorât o stea preastrălucită şi a stat deasupra stâlpului fântânii şi s-a auzit un glas: „Stăpână fântână, Soarele cel mare m-a trimis să-ţi vestesc ţie şi să-ţi slujesc întru cele ce sunt pentru naştere. Nuntă neîntinată făcându-se ţie, căci maică a Făcătorului rânduielilor celor de sus te-ai făcut şi mireasă eşti a singurei stăpânirii Celui cu trei nume. Şi pruncul cel fără de sămânţă se numeşte că este Început şi Sfârşit. Început al mântuirii adică şi sfârşit al pieirii”. După ce s-a dat glasul acesta toţi idolii au căzut şi s-au zdrobit de tot, rămânând numai al fântânii, în care se află înfiptă o diademă împărătească, care avea deasupra o stea ferecată cu pietre scumpe de antrax şi de smarald ferecată, iar deasupra ei era steaua din cer pogorâtă.

Şi împăratul a poruncit degrabă să se adune toţi înţelepţii şi dezlegătorii şi ghicitorii de semne, câţi vor fi în împărăţia lui. Iar propovăduitorii şi crainicii cu trâmbiţele sârguindu-se şi strigând, au venit toţi la capişte. Şi dacă au văzut steaua deasupra fântânii şi diadema, adică coroana cu steaua împodobită cu pietre scumpe şi pe idolii zdrobiţi la pământ, au zis: „Împărate, o rădăcină dumnezeiască şi împărătească a răsărit , care poartă firea cerescului şi a pământescului împărat. Fântâna este a Mariei, fiica Betleemului şi coroana este închipuire împărătească, iar steaua este vestire cerească, care se lucrează cu minune pe pământ. Din Iuda s-a ridicat împărăţie, care toate pomenirile iudeilor le va ridica din mijloc şi le va şterge, iar dacă zeii au căzut la pământ arată că a sosit sfârşitul cinstei lor, că Cel ce a venit, având mai bătrână vrednicie, cum va lăsa în vrednicia lor pe cei noi şi de curând veniţi? Deci acum, o, împărate, trimite la Ierusalim, că vei afla pe Fiul împăratului a toate, purtându-se în braţe trupeşti de femeie”. Şi a îngăduit steaua deasupra fântânii care se numea Urania, până ce au ieşit magii şi au purces şi împreună cu ei a mers şi steaua.

Deci împăratul Persiei nemaiaşteptând, a chemat la sine pe magii de sub stăpânirea sa şi i-a trimis cu daruri spre închinarea Împăratului Care S-a născut, aducând pârga oamenilor. Iar ei făcând călătoria vreme de zile nenumărate, au ajuns la Ierusalim şi au întrebat zicând: Unde este împăratul Iudeilor, Care S-a născut acum? Că spre închinăciunea Aceluia am venit, văzând steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm Lui. Irod auzind s-a tulburat şi tot Ierusalimul cu dânsul şi, chemând pe preoţii şi pe cărturarii poporului, i-a întrebat unde are să se nască Hristos? Ei au răspuns: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proroc: Şi tu Betleeme, pământul Iudeii, nu eşti nicidecum mai mic între domnii Iudeii, că din tine va ieşi Povăţuitor, Care va paşte pe poporul Meu Israel. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi i-a întrebat cu dinadinsul despre vremea stelei care s-a arătat, iar ei au răspuns: „Un an de zile este astăzi de când vedem steaua şi făcând călătoria până aici ne-am povăţuit de dânsa”.

Irod căuta să afle vremea naşterii lui Hristos nu ca să-L cinstească, ci spre a-L ucide. Atunci întrebau şi iudeii pe magi, voind să afle lucrul ce avea să fie, şi pentru ce au venit. Şi au zis magii: „Acela pe Care voi îl numiţi Mesia, S-a născut”. Iar iudeii auzind s-au tulburat, însă n-au îndrăznit a le sta împotrivă; dar au zis către dânşii: „Pentru osândă cerească, spuneţi-ne ce aţi cunoscut?”. Iar ei au răspuns: „Cu boala necredinţei boliţi şi nici cu jurământ, nici fără jurământ nu credeţi că s-a născut Hristos, Fiul Celui Preaînalt, Care va strica şi va dezlega legea şi sinagogile voastre”. Iar ei, sfătuindu-se între dânşii, i-au rugat să primească daruri şi un lucru ca acesta să nu-l spună în ţara lor, ca să nu se facă vreo zarvă între dânşii. Iar ei au răspuns: „Noi în cinstea Lui am adus daruri, ca să propovăduim minunile cele mari care s-au făcut în ţara noastră când El s-a născut. Şi voi ziceţi ca să luăm noi daruri, iar pe cele arătate de dumnezeirea cerească să le ascundem şi să trecem cu vederea poruncile Împăratului celui de-a pururea vecuitor?”. Iar iudeii auzind acestea, s-au înfricoşat foarte şi rugându-i prea mult, i-au eliberat.

Şi ieşind ei din Ierusalim, s-au dus unde erau trimişi, arătându-le steaua pe Pruncul cel stăpânesc. Apoi văzând pe aceea care L-a născut şi pe Cel ce Se născuse, deschizându-şi visteriile lor, I-au dat daruri: aur, tămâie şi smirnă; aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui muritor. Atunci s-a împlinit cuvântul cel zis prin proroc: Împăraţii arabilor şi Saba daruri vor aduce. Împăraţii Tarsisului şi ostroavele vor aduce daruri, şi I se va da Lui din aurul Arabiei.

Şi magii au zis către Fecioară: Cum îţi este numele, o, prea vestită Fecioară şi maică?”. Ea a răspuns: „Maria”. Iar ei au zis: „De unde eşti de neam?”. Şi ea a răspuns: „Din această latură a Betleemului”. Apoi au zis ei: Dar n-ai avut bărbat pe cineva?”. Ea a răspuns: „M-am logodit numai, făcându-se tocmelile de nuntă”. Magii au zis către dânsa: „De ce neam eşti, de ai născut un prunc ca acesta?”. Ea a răspuns: „Sunt de neam împărătesc şi preoţesc, din al lui David şi al lui Aaron; acestora sunt strănepoată din rădăcina Iudei şi fiică a lui Ioachim şi a Anei”. Atunci au zis ei către dânsa, cu blândeţe: „O, maică a maicilor, toţi zeii perşilor te-au fericit! Lauda ta este mare că ai covârşit pe toate femeile cele slăvite, şi decât toate împărătesele, mai mare împărăteasă te-ai arătat”.

Iar pruncul şedea pe pământ, al doilea an începând, având oarecare trăsături ale feţei la fel cu ale celei ce L-a născut. Că ea era puţin mai înaltă decât altele şi cu trup gingaş, cu faţa de culoare grâului, având părul prea bine şi cu cuviinţă legat pe cap. Şi magii având cu ei un tânăr zugrav, au dus în ţara lor chipurile amândurora şi au pus în biserică icoanele lor, ca să fie cinstite de toţi şi au scris pe table de aur acestea: „În biserica Diopet a dumnezeului soarelui, pe acestea lui Dumnezeu, marele împărat Iisus, împărăţia perşilor le-a afierosit”. Şi luând magii în braţe pe pruncul Iisus, sărutându-L fiecare şi închinându-se Lui, au zis: „Ţie, ale Tale Ţi le dăruim cu osârdie, preaputernice Iisuse. Nu s-ar fi ocârmuit bine lucrurile lumii de n-ai fi venit. În alt chip nu s-ar fi unit cele de sus cu cele de jos, dacă nu Te-ai fi pogorât Tu. Se cădea aceasta înţeleptului Tău cuvânt, Stăpâne, ca pe cei potrivnici cu un trup ca acesta să-i amăgeşti şi să-i surpi prin naşterea Ta”. Iar pruncul rădea şi sălta de mângâierile magilor.

După aceasta luându-şi ziua bună de la Maica Sa, iar ea cinstindu-i şi aceştia slăvind-o precum se cuvenea, s-au dus. Şi dacă au sosit la locul în care au poposit, povesteau unii către alţii cele despre Prunc, adică cum S-a arătat lor. Cel dintâi a zis: „Eu Prunc îl vedeam”; şi al doilea a zis: „Tânăr, ca la treizeci de ani L-am văzut”; iar al treilea zise: „Bătrân, vechi de zile L-am văzut”. Şi, minunându-se de schimbarea feţei Pruncului, a sosit seara şi li s-a arătat în vis îngerul Domnului ca un fulger înfricoşat şi le-a zis: „Degrabă să ieşiţi de aici, ca să nu pătimiţi ceva rău”. Şi aceia au zis cu frică: „Cine este acela care prigoneşte o solie atât de mare, o, dumnezeiescule Arhistrateg?”. El a răspuns: „Irod, împăratul iudeilor”. Acestea auzind magii au încălecat pe cai sprinteni şi puternici şi, pe altă cale, s-au dus în ţara lor. […]

(Vieţile Sfinţilor, pe Decembrie, Ed. Mân. Sihăstria, 2005, pp. 502-512)

1 Acest cuvânt s-a alcătuit din cele scrise cu mâna în sfintele mânăstiri ale Atonului; pe care cuvânt îl mărturiseşte şi Nichifor Teotoche, care mai pe urmă a fost şi episcop al Astrahanului, în tomul I al cărţii sale, ce se numeşte Şirul părinţilor, adică tâlcuire după Scriptura cea veche, unde se scrie despre cele ce se află tipărite de Sfântul Ioan Damaschin şi despre cele netipărite.