PAPALITATEA PĂGÂNĂ ŞI ANTIHRISTICĂ: Păgânismul “bisericii” de la Roma

Argument

Acum când ne apropiem cu paşi repezi de sinodul pan-ortodox – să nu fie! – cred ca este de folos să citim, să ne reamintim mai bine zis, cuvântul de încheiere al editorului (al lui Florin Stuparu, cel plecat între timp la Domnul, mai bine zis) la cartea Părintelui Vladimir Guettee, „Papalitatea eretică: arătarea ereziilor, rătăcirilor şi înnoirilor Bisericii Romane, de la despărţirea ei de Biserica Catolică (Sobornicească), în veacul al IX lea”.

Textul a fost împărţit în două părţi, aşa cum a fost publicat în Revista „Gând şi Slovă Ortodoxe”, Nr. 5(35) şi 6(36)/ 2010, astfel:

I. Păgînismul Bisericii Romane

A. Biserica Romană şi păgânismul lumii vechi

B. Biserica Romană şi păgânismul contemporan: Mişcarea ecumenică

II. Înainte-mergătorul Antihristului sau Cuvânt pentru Fiara ce va ieşi din pământ.

Materialul este însoţit de numeroase imagini care susţin cele afirmate, însă rămâne la latitudinea administratorului site-ului dacă şi cum va aşeza în pagină imaginile şi modul de dispunere al acestora şi îndemn cititorii, să caute cartea Părintelui Vladimir Guettee şi să o citească, pentru că: „Papalitatea eretică este negreşit cea mai bună carte scrisă până acum asupra acestei pricini, lămurind în chip desăvârşit înţelegerea cumplitei erezii a Bisericii Romane atât din punct de vedere teologic, cât şi istoric. Totodată, această lucrare scrisă în urmă cu un veac şi jumătate ca răspuns la hotărârile Conciliului întâi de la Vatican, este de actualitate pentru noi acum, când papismul a ajuns (de la al doilea Conciliu de la Vatican ) nu numai dogmă a dogmelor în Biserica Apuseană, dar se cere a fi şi în cea Ortodoxă. Căci nimic altceva nu se doreşte prin unirea Bisericilor surori. Unire care nu e un lucru nou – fiind săvârşită o dată, la Sinodul de la Ferrarra-Florenţa, cel puţin pe hârtie – doar că aceasta se va întâmpla şi cu fapta cât de curând”, după cum consemna fratele Florin cel pomenit mai sus, în Nota asupra ediţiei din 2010 a cărţii.

Silviu ARONEȚ

PAPALITATEA PĂGÎNĂ ŞI ANTIHRISTICĂ

I. Păgînismul Bisericii Romane

„Şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu întru minciună, şi au cinstit şi au slujit făpturii mai mult decît Făcătorului, Care este binecuvîntat în veci. Amin!” (Romani 1:25).¹

Fiind atît de înfricoşat eretic, romanismul (papismul) este neapărat şi păgîn. Căci – lepădînd una sau mai multe dogme ale dreptei credinţe, lepădîndu-te de Dumnezeu-Adevărul – ajungi numaidecît la vechiul păgînism, adică la înşelările dintotdeauna ale Satanei. Fiindcă el (Satana) nu are nevoie să născocească ceva nou în ce priveşte „religia”², de vreme ce înşelările dintîi au fost de ajuns pentru a sminti desăvîrşit omenirea.³ Nimic de mirare aşadar că papismul eretic este cu totul păgîn, precum se va arăta prin cîteva pilde.

A fost nevoie să despărţim această temă în două. Partea întîi priveşte legăturile papismului eretic cu păgînismul „antic”, acela al vechilor împărăţii care au pierit pentru totdeauna: Babilonul, Asiria, Egiptul, Helada şi Roma. Propovăduirea Testamentului cel Vechi de către Evreii binecredincioşi (patriarhi, prooroci şi împăraţi, atîta cîtă a fost), înfricoşatele minuni dumnezeieşti şi mai ales lucrarea nemijlocită a Dumnezeului întrupat şi a ucenicilor Săi au nimicit idolii acelora. Fiindcă, oricît ar fi de preţuită încă mitologia Elinilor, de pildă, astăzi nimeni nu se mai închină zeilor olimpieni şi nu le mai aduce jertfe de pe vremea împăraţilor Constantin cel Mare şi Teodosie. Duhul care i-a insuflat lucrează însă prin cei necredincioşi. Iar acolo unde cuvîntul adevărului nu a putut fi semănat nicidecum, păgînismul cel vechi a rămas neschimbat: de pildă în India, în China, în Africa. Şi încă mai mult, smintelile asiatice şi africane s-au răspîndit în lumea creştinată odinioară de Apostoli, ca urmare a apostaziei obşteşti. Biserica Romană le ocroteşte deopotrivă şi pe acestea, între care cele mai înfricoşate eresuri sînt hinduismul, buddhismul, vrăjitoria africană Voo-doo şi vrăjitoria druidă. Pentru aceasta vom vorbi în a doua parte a cuvîntului, ţinînd seama însă că despărţirea noastră are doar pricini istorice, căci păgînismul este unul singur, fiind insuflat de acelaşi duh al Satanei care nici nu piere, nici nu se schimbă, decît în mai rău.

A. “Biserica” Romană şi păgînismul lumii vechi⁴

Cinstirea cerului şi a luminătorilor cereşti

„…[norodul ales] se va duce, şi se va apuca să slujească altor dumnezei şi se va închina acelora – sau soarelui, sau lunii sau la toată oştirea cerească – ceea ce Eu n-am poruncit” (Deuteronomul 17:3). „Şi Dumnezeu S-a întors, şi i-a dat pe ei să slujească oştirii cerului, precum este scris în cartea Proorocilor: «Şi aţi purtat cortul lui Moloh şi steaua dumnezeului vostru Remfan, chipurile pe care le-aţi făcut ca să vă închinaţi la ele!» (Amos 5:25-27)” (Faptele Apostolilor 8:42, 43).⁵

Simplu spus, orice păgînism înseamnă întîi de toate cinstirea stihiilor, între care cele mai simţite sînt cerul şi luminătorii cereşti mari şi mici: soarele, luna şi stelele. Căci înrîurirea lor asupra vieţii pămînteşti este atît de mare, încît omenirea despărţită de Dumnezeu le-a cinstit dintotdeuna şi le cinsteşte şi acum ca pe nişte ziditori şi proniatori ai lumii. Adică necredincioşii fac întocmai ceea ce nu a vrut Dumnezeu să se întîmple, căci de aceea a zidit El mai întîi cerul şi firea luminii în ziua întîi şi luminătorii abia în ziua a patra. În cele ce urmează, să cercetăm urmele acestei idolatrii aşa cum le păstrează eresul papistaş.

Ochiul în triunghi, semn al adevăratului „dumnezeu” cinstit de papalitate

Papistaşii şi unii protestanţi (ca şi mulţi ortodocşi de-ai noştri) cred că acest ochi ar fi al Atotvăzătorului Dumnezeu şi că triunghiul e simbolul Sfintei Treimi. Nu este deloc aşa! De fapt, e vorba de ochiul lui Horus, zeul Egiptean cu cap de şoim, crezut a fi zeul-cer/soare. Să luăm aminte (între altele) că ochiul atotvăzător încadrat în triunghi este cel stîng! Şi e aşa fiindcă mitologia ne spune că pe acela şi l-a pierdut Horus (în lupta lui cu un alt zeu Egiptean, Seth), iar apoi i-a fost pus la loc de mama sa, Isis. Ochiul era de asemenea un simbol al puterii nimicitoare a soarelui (sîntem în Egipt!). Într-un text funerar, ochiul spune despre sine aşa: „Eu sînt ochiul atotvăzător al lui Horus, a cărui vedere pricinuieşte groază.”

Înţelegem aşadar că ochiul acesta e unul din simbolurile lui Satan, „stăpînitorul întunericului acestei lumi”. De aceea şi este folosit atît de mult în simbolistica ocultă de toate felurile şi în aceea papistaşă, precum putem vedea şi în aceste frumoase imagini (în stînga avem emblema francmasonilor de pretutindeni, iar în dreapta pe aceea a unei bazilici):

Mai jos, avem o capişte „Romano-Catolică” din Polonia. Lăsînd de-o parte binecunoscuta arhitectură S. F., pe care o putem admira de la Bacău şi pînă în Papua Noua Guinee, să lăudăm buna credinţă a constructorilor (zidarilor, masonilor), care au făcut ce ştiu ei mai bine: o piramidă. Şi nu una oarecare, ci întocmai aceea gravată pe bancnota de un dollar.

Coroana de raze a soarelui: aureola „sfinţeniei” papistaşe

Aceasta e o monedă din vremea împăratului Constantin. Pe revers, citim inscripţia SOLI INVICTO COMITI – [ÎN CINSTEA DUMNEZEULUI] SOARE, TOVARĂŞUL NEBIRUIT [AL ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN], zeul-soare purtînd coroana de raze, cu o mînă ridicată spre binecuvîntare şi cu cealaltă ţinînd un glob.

Iată şi o monedă a papei Innocenţiu al XII-lea, datată 1698, cu o gravură foarte asemănătoare, reprezentîndu-l pe „Christ” şi inscripţionată IPSE EST PAX NOSTRA – EL ESTE PACEA NOASTRĂ.

Coroana de raze poate fi văzută în întreaga iconografie papistaşă, în forma aureolei/nimbului/haloului. Chiar romano-papiştii mărturisesc obîrşia păgînă a acestora: „Haloul sau cercul care se crede a reprezenta un inel de lumină, simbolizează lumina graţiei [harului] lui Dumnezeu. Poate fi recunoscută în artă ca fiind acelaşi lucru cu aureola, nimbul şi gloria [slava]. Aureola este un nor de lumină de formă ovală înconjurînd întreaga figură. Nimbul este un fel de nor de lumină în jurul capului. Gloria este o lumină pe care o răspîndeşte trupul personajului. Păgînii înfăţişau acestea înainte de Era Creştină pentru a arăta puterea [personajului]” (The Catholic Universe Bulletin, official newspaper of the Cleveland Diocese, august 1942).

Ce e «graţia», ce e «gloria»? Nimic altceva decît puterea mîndră, păgînă şi trupească. Aureola zugrăvită pe icoanele ortodoxe închipuie lumina trupului de slavă al lui Hristos-Dumnezeu (vezi icoana Schimbării la Faţă, sau pe aceea a Învierii). La fel, nimbul închipuie la noi fie slava lui Dumnezeu (în icoanele Mîntuitorului Hristos ca om), fie lumina netrupească a sfinţeniei bine-plăcuţilor Lui. În ce priveşte aşa-zisul „halou”, acesta nu se află în iconografia creştină, fiindcă nu are nici o noimă.

Roata solară şi „Jesus”-Helios

„[Împăratul Iosia] a nimicit caii pe care regii lui Israil îi aşezaseră în cinstea soarelui înaintea intrării bisericii Domnului, aproape de locuinţa eunucului Netan-Melec cea din Parvarim, iar carul soarelui l-a ars” (4 Împăraţi 23:11).

În dreapta, avem o monedă romană din veacul al treilea, pe al cărei revers se vede Helios-Apollo (zeul greco-roman al soarelui), într-un car de luptă tras de patru cai. Este aşa numitul „Sol in Quadriga”, iar inscripţia îl numeşte SOLI INVICTO [SOARELE NEBIRUIT]. Poartă o coroană de foc, la fel ca a împăratului de pe faţa monedei, căci coroana e şi ea un simbol solar. Alături, e un mozaic foarte asemănător, păstrat la Vatican. Îl înfăţişează pe „Christ” ca zeul-soare Helios, înălţîndu-se în carul său de luptă tras de patru cai (din care se mai păstrează doar doi). Mozaicul e tot din veacul al treilea. Dacă ne punem la mintea neştiutorilor de Dumnezeu, e de înţeles ca soarele ipostasiat (personificat) să fie închipuit călătorind untr-un car, fiindcă acesta are roţi, iar roata e rotundă, are spiţe precum nişte raze şi umblă dintr-un loc în altul asemenea discului solar (a cărui mişcare e ea însăşi circulară).

Iată mai jos una dintre „roţile soarelui” (cu 16 spiţe) din templul din Korarak (India), care este asociată cu ocultismul şi astrologia. Seamănă bine cu roata unui car de luptă. Alături, avem o fotografie a cupolei Domului Sfîntului Petru. Băgaţi de seamă discul solar cu 16 raze! Şi într-adevăr, lumina pătrunde prin deschizătura cupolei şi se vede ca un răsărit de soare în mijlocul roţii.

Zeii astrali Baal, Ishtar, Shamash şi Marele lor Preot: papa roman apostat

În fotografia din dreapta, e un altar de bazalt dintr-un templu păgîn din oraşul Hanaanit Hatzor, în nordul Israelului. Pe una din laturile sale se află un cerc în relief, cu un fel de cruce în mijloc, ca o roată cu patru spiţe: semnul lui Baal, zeul Hanaanit al furtunii şi al soarelui.

Alături, o tabletă de lut din veacul al 9-lea înainte de Hristos, care îl înfăţişează pe zeul babilonian Shamash aşezat la dreapta; împăratul şi alţi doi preoţi sînt la stînga. În mijloc, pe altar, se află un mare chip al soarelui în patru colţuri, cu raze vălurile între ele. În ebraică, „soare” se zice „shemesh”, dintr-o rădăcină care înseamnă „a străluci”. „Shemesh” mai înseamnă şi „răsărit”, „rază”, dar şi „fereastră”. Shamash (zeul soarelui), Sin (zeul lunii) alcătuiau împreună cu zeiţa akkadiană Ishtar (planeta Venus) o triadă astrală. Simbolul ei era o stea cu 6, 8, sau 16 raze, cuprinsă într-un cerc. Asta pentru că planetele se mişcă pe cer la intervale regulate de timp, care pot fi simbolizate numeric. Se pare că aşa s-a întîmplat şi cu Ishtar, ale cărei stele se puteau vedea pe pietrele de hotar babiloniene. Cele mai vechi reprezentări ale stelei zeiţei Ishtar-Venus sînt din anul 3000 înainte de Hristos, la Uruk⁶, cetate Sumeriană însemnată din sudul Iraq-ului de azi. O tabletă de lut găsită acolo o numeşte „steaua Inanna”. Inanna este Venus, numită mai tîrziu „Ishtar”, iar tableta de la Uruk arată cine este prin simbolul stelei în opt colţuri.

Ştiind acestea, să băgăm de seamă că roata soarelui (simbol al lui Baal/Shamash) şi steaua cu opt sau mai multe raze a zeiţei Ishtar (vezi mai sus) pot fi găsite pretutindeni la Vatican. Întîi de toate, să ne uităm la broderia veşmintelor papei, fiindcă în jurul acestuia se învîrte toată lucrarea Bisericii Romane (şi pe bună dreptate, de vreme ce el e „Marele Preot”, „Zeul” şi „Împăratul”):

Iată-l deci pe Ioan Paul al II-lea purtînd acel „epitrahil” numit stola, cu simbolurile lui Baal/Shamash în înteriorul stelei cu opt colţuri a lui Ishtar (precum se vede în detaliul din dreapta-sus). Papa Benedict al XVI-lea are şi el o stola cu acelaşi însemn întîlnit în basorelief.

Mai jos, „sacrele” veşminte ale papei sînt împodobite încă şi cu alte semne ale zeului-soare. Să privim cu luare aminte mîna dreaptă a împăratului Ashur-nasir-pal al II-lea, de pe cunoscuta stelă de la British Museum: la încheietură, poartă semnul răsăritului de soare. Acelaşi semn poate fi văzut şi pe mîneca papei Ioan al XXIII-lea ca „Pontifex Maximus”:

În sfîrşit, aici îl vedem pe Ioan Paul al II-lea purtînd în mîna stîngă satanica cruce frîntă (despre care vom vorbi mai la urma acestui cuvînt) şi simbolul lui Baal/Shamash pe mitra sa în formă de cap de peşte, dar băgăm de seamă şi una din cele şase mici cruci negre de pe ceea ce se cheamă pallium. Dacă privim cu luare aminte fotografiile de mai jos – care îl înfăţişează pe împăratul Shamshi-Adad al V-lea, pe o stelă asiriană de pe la anul 8oo înainte de Hristos, şi iarăşi pe papa Ioan Paul al II-lea – vedem că amîndoi au la gît un fel de cruce, care în vechime arăta cinstirea soarelui. Semnul acesta poate fi întîlnit pe toate pallium-urile („cravatele”) episcopilor romani. (Crucea aceasta o poartă şi ordinul masonic al Ioaniţilor, sau „Maltezilor”, cum li se mai spune.) Să luăm aminte şi la inelul purtat pe mîna dreaptă de amîndoi împăraţii păgîni, semn al puterii lor desăvîrşite (şi al „infailibilităţii”, e de crezut).

Aceeaşi „cruce” simbolizînd răsăritul de soare o regăsim şi pe baldachinul lui Bernini din catedrala Sfîntului Petru. Luaţi aminte la forma razelor soarelui: e întocmai aceea a simbolului purtat de împăraţii Asirieni.

După „Marele Preot”, fireşte că cel mai însemnat lucru într-o capişte papistă este altarul. Să privim încă o dată, în fotografia de jos-stînga, tableta de lut cu efigia zeului Shamash şi să o comparăm cu diagrama altarului din partea dreaptă (din Ceremonial for the use of the Catholic Churches in the United States of America, ninth edition, 1926); vedem că acesta poartă acelaşi semn babilonian al soarelui, care se găseşte şi pe tapiseria de altar numită antipendium sau pallium altaris.

Amintirile Babilonului se pot afla şi în cele mai mici obiecte fabricate de către papism. Să ne uităm, de pildă, la această monedă de 100 de lire a Vaticanului. Să luăm aminte că, înapoia capului acelui personaj ce se vrea a fi Hristos (fiind de fapt Antihristul cel mare), e închipuit semnul lui Baal găsit la Hatzor:

Simbolurile păgîne pe care le găsim în amănunte, le putem vedea şi în mare, în însăşi arhitectura Vaticanului: Mai jos avem o vedere aeriană a pieţei Sfîntului Petru. Se vede numaidecît că cercul pieţei cuprinde desenul roţii şi al stelei cu opt raze a zeiţei Ishtar. Iar în mijlocul cercului se află osia roţii: un obelisc egiptean, adus de la Heliopolis la Roma de împăratul Caligula. Obeliscul este un simbol falic, dar şi solar. Unii zic că „obelisc” înseamnă chiar „falusul lui Baal”. (Despre obelisc va fi vorba şi mai jos.) În centrul pieţei Sfîntului Petru se poate vedea că în jurul obeliscului, în mijlocul marii roţi solare cu opt spiţe, mai este o mică roată solară cu patru spiţe, acelaşi simbol găsit pe piatra de altar din templul lui Baal de la Hatzor!

Obeliscul şi piramida: Vaticanul egiptean

„Să nu-ţi ridici stîlpi idoleşti [matstsebah], care sînt urîţi de Domnul Dumnezeul tău!” (Deuteronomul 16:22)

Obeliscul a fost un obiect al credinţei păgîne din vechime. Istoricul Diodorus pomeneşte de un obelisc cu înălţimea de vreo 40 de metri, înălţat de împărăteasa Semiramis în Babilon. Obeliscurile au avut o mare răspîndire în credinţa egipteană. Multe au rămas în Egipt, dar unele au fost mutate în marile capitale masonice: cele mai mari în Central Park (la New York), la Londra, în Place de la Concorde din Paris şi în Piaţa Sfîntului Petru din Roma.

Dintru început, obeliscul a fost legat de cinstirea soarelui. Păgînii credeau că obeliscul avea de asemenea o însemnătate sexuală. Judecînd ei că prin împreunarea trupească se năştea viaţă, mădularul bărbătesc era socotit, alături de soare, un simbol al vieţii. Asta însemna obeliscul. (Cuvîntul „chipuri” din Biblie este tălmăcit din cîteva cuvinte ebraice. Unul dintre ele, „matzebah”, înseamnă „chipuri în picioare”, înălţate; adică obeliscuri. Altul este „hammanim”, care înseamnă „chipuri ale soarelui”, adică tot obeliscuri.) Simbolul obeliscului era să fie aşezat în sus, adică spre a ţinti şi a arăta către soarele ce se înalţă. De aceea obeliscul era pus în faţa templului păgîn. Un obelisc era aşezat la intrarea templului lui Tum şi altul înaintea templului lui Hathor, zeul cu cap de şoim al Egiptului.

Cucerind Egiptul, Romanii au îmbrăţişat şi credinţa egipteană a „misterelor” şi au adus de acolo numeroase obeliscuri. Astfel, acel diavol îmbrăcat în piele numit „Caligula”, împărat între 37-41 după Hristos, are un obelisc la Vatican, adus din cetatea Heliopolisului în piaţa de azi a catedralei Sfîntului Petru. Iar „Heliopolis” („Oraşul soarelui”) este numele grecesc al lui „Bethshemesh”, care a fost centrul egiptean al credinţei în zeul Soare din vechime. În Vechiul Testament, aceste obeliscuri ale templelor soarelui din Egipt sînt pomenite drept „chipuri ale lui Bethshemesh” (Ieremia 43:13). Obeliscul, de granit roşu, are aproape 30 de metri înălţime şi cîntăreşte 320 de tone (cîtă osteneală să-l muţi şi să-l ridici la loc!). A fost mutat pe locul actual în 1586, de papa Sixtus V, care a osîndit la moarte pe oricine l-ar dărîma.⁷

Dar obeliscul cel mai mare se află în piaţa Sfîntului Ioan. A fost făcut în vremea Faraonului Thutmoses al III-lea şi a stat în templul lui Amon din Theba (Karnak). Apoi, a fost adus la Roma de împăratul Constantin (317-361) şi aşezat în Circus Maximus. În 1587, papa Sixtus al V-lea a dezgropat obeliscul – care căzuse, se rupsese şi fusese uitat de mult – l-a reparat şi l-a aşezat unde se află şi astăzi. E destul de însemnat să zicem că piatra aceasta poate să fi fost văzută de Moisi în Egipt. Acum, obeliscul, gîndit pentru a-l cinsti pe zeul-soare, stă lîngă ceea ce papistaşii zic a fi „mama tuturor Bisericilor”, Scaunul episcopului Romei, ceea ce ne aduce în minte locul de la Apocalipsa 17:5 despre Biserica cea apostată. (Loc pe care îl vom desluşi în altă parte, cu ajutorul tîlcuirii Sfîntului Andrei al Neochesariei). În faţa stîlpului solar, se ţin şi messe. Mai avem îndoieli pentru ce a fost primit acest simbol păgîn în Biserica Romană? Pentru nici o altă pricină decît aceea că papistaşii sînt nu mai puţin păgîni şi antihrişti decît blestemaţii de Dumnezeu Egipteni.⁸

Deci, în Piaţa Sfîntului Petru, găsim simbolul lui Baal înconjurat de simbolul lui Ishtar, iar în mijloc obeliscul egiptean, toate însemne ale păgînei cinstiri a soarelui. În cetatea „creştină” a Romei se află multe obeliscuri, dar şi piramide. În poză, e piramida lui Caius Cestius, în care se află mormîntul unui magistrat Roman. Avînd acestea în minte, să vedem imaginile solare şi lunare nemijlocit legate de nelegiuita messă papistaşă.

Discul solar, model al „hostiei”

„Şi mi-a zis Domnul: Vezi, fiul omului? Întoarce-te şi vei vedea încă şi mai mari urîciuni! Apoi, m-a dus în curtea cea dinăuntru a bisericii Domnului şi iată la uşa bisericii Domnului, între pridvor şi jertfelnic, stăteau vreo douăzeci şi cinci de oameni cu spatele spre biserica Domnului şi cu feţele spre Răsărit şi se închinau spre răsărit la soare” (Iezechil 8:15, 16).

Cel mai „sacru” obiect de recuzită al farsei papiste e hostia, aşa-zisul „Trup al lui Christ”. Aici, vedem simbolul obişnuit al hostiei, simbol adoptat de Iezuiţi ca emblemă a lor. Inscripţia IHS e socotită o abreviere a formulei latine „Iesus Hominum Salvator” („Isus Mîntuitorul omenirii”); deşi, chiar după papistaşi, însemnează de fapt primele trei litere ale numelui „HRISTOS”, care se scrie în greceşte „iota-eta-sigma-omicron-upsilon-sigma”. Totuşi, păgînii ar vedea numaidecît că e acelaşi disc solar pus în legătură cu numeroşi zei egipteni, printre care Isis, Horus şi Seb. În mitologia egipteană, Seb (Geb) a fost tatăl zeiţei Isis (Aset), mama fiului divin Horus (Harpocrates). Horus este adeseori înfăţişat în templele egiptene printr-un disc solar înaripat, însemnînd răsăritul soarelui. Numaidecît ne vom încredinţa de aceasta.

Hostia mare, preoţească, se ţine în ceea ce se numeşte ostensorium. Iată un medalion de la pavilionul Vaticanului la World Expo 1988, înfăţişînd un asemenea obiect. Alături, semnul lui Baal/Shamash; asemănarea este vădită. Dar să privim şi alte imagini: Pe stela de la Ur-Nammu (dreapta-sus), vedem razele soarelui cuprinse de cornul lunii în creştere. Simbolul acesta păgîn poate fi întîlnit şi în Siria şi India. La mijloc, e zeiţa Isis, alăptîndu-l pe micuţul Horus. În treacăt fie zis, acesta e modelul acelor cumplit de neruşinate şi de hulitoare „Madonne” cu prunci. Iar dacă ne gîndim că Faraonul se credea a fi încarnarea lui Horus, pricepem de unde şi de către cine s-a „inspirat” Pius al X-lea cînd a zis: „Papa nu este doar reprezentantul lui Jesus Christ, dar este însuşi Jesus Christ ascuns sub învelişul cărnii…” Pentru aceasta vom vorbi însă la urmă, acum să ne întoarcem la simbolismul solar al hostiei. Iată aşadar soarele răsărind dintre coarnele boului Apis pe care le poartă Isis (!). Alături, e chiar cornutul cu pricina, modelul viţelului de la Ieşirea 32. Dacă ne uităm bine, putem desluşi că pe frunte are „lipit” un cap de şarpe (cobră) gata să sară.

Ostensoriul papistaş închipuie întocmai soarele, cuprinzînd suportul de forma lunii, pe care se pune hostia. Acest suport se şi cheamă „lunetă” sau „luna”. (Am găsit undeva un ostensoriu împodobit şi cu steluţa în cinci colţuri, simbol al Luceafărului, semnul lui… Lucifer!”) Şi iată-l pe papa Ioan Paul al II-lea ţinînd în mîini ostensoriul. Acesta e folosit pentru a purta acel „biscuit” rotund numit hostie, mincinoasa pîine euharistică. Atunci cînd papa ridică ostensoriul, toţi credincioşii îngenunchează în faţa…, a ce? În faţa simbolului soarelui!⁹ Biserica Romană mărturiseşte ea însăşi că ostensoriul înfăţişează un răsărit de soare: „În perioada baroq-ului, ostensoriul a luat forma unui răsărit de soare, cu o deschizătură circulară înconjurată de raze” (The Dictionary of the Liturgy, by Rev. Jovian P. Lang). De fapt, după Enciclopedia Catolică din 1913, „cea mai potrivită formă a ostensoriului este aceea a unui soare care îşi împrăştie razele în toate părţile”.

Acum. să luăm aminte la literele SFS de pe acest ostensorium: fiecare din ele însemnează (în gematrie, magia cu numere) cifra 6 din misterele păgîne, încît se citeşte de către păgîni 666! Numărul 666 este de asemenea legat de ceea ce se numeşte „pătratul magic al soarelui”. Căci litera F, litera ebraică Vau (V), are valoarea 6; litera F are aceeaşi valoare şi în alfabetul latin, iar semnul grecesc DIGAMMA arată ca un F şi are valoarea 6. Iar litera S, echivalentul grecesc al lui Vau este litera STAU, care arată asemenea unui S, şi are tot valoarea 6. Apoi, să ne gîndim că „Inima Sacră” în flăcări pe care o vedem chiar dedesubtul semnului SFS, pe un mic scut, este de fapt un simbol al lui Baal/Tammuz! (Să pomenim că şi sălbaticii Mayaşi smulgeau inima jertfelor omeneşti pe care le închinau soarelui şi o ardeau în cinstea astrului zilei.)

În catedrala din Toledo se află un ostensoriu uriaş, făcut din aur şi argint masiv şi înalt de 2,5 metri. Este împodobit cu 260 de statuete. Un alt mare ostensoriu a fost făcut mai de curînd la Chicago. Acesta înfăţişează Arca Legămîntului cu cei doi Heruvimi de fiecare parte şi pe „Mary”, ca femeia de la Apocalipsa 12, purtînd pe piept simbolul răsăritului de soare; poate cuprinde o hostie de treizeci de centimetri în diametru, cît aceea pe care o ridică papa în poza alăturată.

Dar, lăsînd la o parte suportul în care e prinsă, hostia papistaşilor are ea însăşi forma răsăritului de soare. Acest simbol al soarelui, după „consacrare”, e numit de ei „Trupul lui Christos” şi e „adorat” în genunchi de credincioşi. Vedem că această hostie e la fel cu simbolul lui Baal din Hatzor: o cruce într-un cerc.

Simbolismul solar al hostiei este vădit dacă ne uităm la fotografiile de jos. La stînga, avem un stîlp de închinare Hanaanit („matstsebah”¹⁰), găsit tot la Hatzor, arătînd două braţe ridicate în rugăciune către discul solar, încadrat de coarnele lunii. La mijloc, avem coperta publicaţiei Envoy Magazine, înfăţişînd hostia înălţată la fel către soare, pe fundalul cerului cu nori. Iată-l şi pe Ioan Paul al II-lea în vremea săvîrşirii messei, ridicînd o hostie mare pentru a fi „adorată”.

Cupa solară – paharul fărădelegii papistaşe

În imaginile de mai jos, avem două cupe (ciboria), în care se ţin hostiile: una cu mînerul de forma crucii asiriene şi alta cu mîner de forma crucii babiloniene înscrise în cerc, vechile simboluri ale lui Shamash şi Baal. A treia fotografie înfăţişează reversul medaliei ce comemorează Congresul Euharistic (!) ţinut la Chicago în 1926. Vedem bine că hostia aflată deasupra cupei arată ca un soare răsărind.

Reliefurile de mai jos închipuie aceeaşi cupă din care iese hostia: se vede limpede că „Trupul lui Christos” cel închinat de cei doi prea-trupeşti „îngeri” (feminini!) este de fapt soarele!

Idolii ciopliţi ai papalităţii

„Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru […]! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti!” (Ieşirea 20:4, 5) „Să nu vă faceţi idoli, nici chipuri cioplite! Nici stîlpi să nu vă ridicaţi, nici pietre cu chipuri cioplite cu dalta să nu vă aşezaţi în pămîntul vostru, ca să vă închinaţi la ele, căci Eu sînt Domnul Dumnezeul vostru!” (Levitic 26:1)

E ştiut de oricine că papalitatea păgînă Îl înfăţişează pe Mîntuitorul Hristos, pe Maica Sa, pe Sfinţii Săi prin statui una mai trupească decît alta. Toţi sălbaticii iubesc sculptura, cea mai grosolană dintre arte, fiindcă aceasta vorbeşte celui mai gros dintre simţuri, cel al pipăitului. Sculptura poate fi înţeleasă şi de orbi şi de idioţi, fiindcă se simte la atingere. Iată-l de pildă pe papa cu cîtă evlavie atinge picioarele idolului „Jesus”, iar în cealaltă poză parcă vorbeşte cu păpuşa „Maria”:

Dar să privim statueta „Mariei” din biserica Notre Dame du Cap (Cap-de-la-Madeleine, Quebec, Canada), încoronată în 1904 la porunca lui Pius al X-lea, şi pe Ioan Paul al II-lea închinîndu-se în faţa idolului: Ce vrem să ştim e de ce poartă coroană „Madonna”. Fiindcă este „Împărăteasă a Cerului şi a pămîntului”! – ne lămureşte Inefabilis Deus (Constituţia Apostolică Asupra Dogmei Imaculatei Concepţii, a lui Pius IX, din decembrie 1854). Am ajuns aşadar iarăşi la această cumplită erezie, despre care a vorbit în amănunt părintele Vladimir Guettée. Să adăugăm şi noi cîteva cuvinte, fiind de mare trebuinţă pentru a înţelege deplin care sunt obîrşiile papalităţii apostate:

Cinstirea „Dumnezeei-Mamă”

Mintea omenească înşelată de diavol şi stricată de patimi a nălucit încă demult mitul Zeiţei Mamă a tuturor făpturilor şi a neamului omenesc. Aşa au fost Elinii, care ziceau că oamenii au răsărit din ţărînă (văzută ca zeiţa „Gheea”- pămîntul) precum nişte buruieni şi că aceasta i-a născut şi i-a îngrijit asemenea unei mame bune. De unde să ştie acei păgîni fără înţelegere că Ziditorul a toate a scos din pămînt – zicînd doar: „Să dea pămîntul din sine verdeaţă!” (Facerea 1:11) – toate cele ale pămîntului de-a dreptul crescute, iar nu din sămînţă îngropată, tocmai pentru ca oamenii să nu creadă că pămîntul rodeşte de la sine şi să-l facă pe acesta zeu? Şi de unde să ştie ei că femeia naşte într-adevăr, dar bărbatul zămisleşte, de vreme ce şi femeia însăşi „este din bărbat”, iar omul este prin femeie? Neştiind acesta, bieţii de ei au făcut apropierea între zeiţa „Gheea”, ce „năştea” de la sine (după ei) roadele ei vii, şi femeia care naşte prunci. Apoi – alături de acea „Gheea”, marea „dumnezee” asemenea cu zeul cerului – acei smintiţi Elini (părinţii „filosofiei” celei neînţelepte) cinsteau nenumărate alte zeiţe mai mult sau mai puţin puternice (după ei) şi pe femeile muritoare preotese ale acelora. De fapt, îşi cinsteau propriile patimi şi întîi de toate aplecarea spre curvie, întruchipată de Afrodita şi de alte „zeiţe” pătimaşe. Pînă şi zeiţa înţelepciunii era o femeie, Atena, pe deasupra şi frumoasă şi războinică.

Apoi, în Scriptura Vechiului Testament, vedem că apostatul neam al lui Israil, atunci cînd se lepăda de Dumnezeul său şi a toată lumea şi se întorcea la idoli, cinstea o anume „Împărăteasă a Cerului”, nume care trimitea la mai mulţi diavoli în chip de femeie – „Ishtar”, „Ashtoreth” sau „Astarte” – marile zeiţe păgîne pe care le cinsteau neamurile dimprejur. Aceasta o putem citi în nenumărate locuri din Sfînta Scriptură a Vechiului Testament, din care noi dăm mai jos doar cîteva, ca pilde ale unei lumi stăpînite de femeie: „Tu însă [îi zice Dumnezeu lui Ieremia] nu te ruga pentru acest popor şi nu înălţa rugăciune şi cerere pentru dînşii, nici nu mijloci înaintea Mea, că nu te voi asculta! Nu vezi tu ce fac ei prin cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? Copiii adună lemne, iar părinţii aţîţă focul şi femeile frămîntă aluatul ca să facă turte pentru zeiţa cerului şi să săvîrşească turnări în cinstea altor dumnezei, ca să Mă rănească pe Mine” (Ieremia 7:16-18).

Şi ascultaţi cu ce obrăznicie i-au răspuns Iudeii şi muierile lor aceluiaşi prooroc, care îi mustra şi îi îngrozea în numele Domnului, zicînd ei aşa: „Cuvîntul pe care tu l-ai grăit în numele Domnului, nu voim să-l ascultăm de la tine; ci vom face tot ce am făgăduit cu gura noastră: vom tămîia pe zeiţa cerului şi vom săvîrşi pentru ea jertfe cu turnare, cum am mai făcut şi noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi mai-marii noştri în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului. Căci atunci eram sătui şi fericiţi şi n-am văzut nenorociri, iar de cînd am încetat de a o mai tămîia pe zeiţa cerului şi a-i săvîrşi jertfe cu turnare, suferim toate lipsurile şi pierim de sabie şi de foame.

Iar femeile au adăugat: Cînd o tămîiam noi pe zeiţa cerului şi-i săvîrşeam jertfe cu turnare, oare fără ştirea bărbaţilor noştri îi făceam noi turte cu chipul ei şi-i săvîrşeam jertfe cu turnare?” (la fel 44:16:19)

Ei bine, acesta e mitul „Dumnezeei-Mame” reînviat într-un chip negrăit de diavolesc de păgînii „teologi” papistaşi care au născocit „dogma” zeiţei „Madonna”, zămislită (după mintea lor stricată de patimi) fără de păcatul strămoşesc. S-a vorbit destul în cuprinsul cărţii despre această nebunie hulitoare împotriva Mîntuitorului Hristos-Dumnezeu, zămislit ca om fără acel păcat dintîi al lui Adam, care se dă fiecăruia prin împreunarea trupească a bărbatului cu femeia. Căci tocmai această zămislire şi naştere fără împreunare a lui Hristos-Dumnezeu este întemeierea răscumpărării neamului omenesc din robia păcatului. Şi de aceea o şi numim pe Maica Domnului „Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu.”

Dar papistaşii cei atît de împătimiţi trupeşte vor să o facă neapărat zeiţă pe această „Madonnă” şi „negreşitorii” papi eretici pun smintita lor hulă pe hîrtie, spre ştiinţa a toată lumea. Astfel, Pius IX (în encicla Inefabilis Deus) o numeşte pe această zeiţă „Împărăteasă a Cerului şi a pămîntului” şi vorbeşte de grija mîntuitoare a „Mariei”, adică zice că şi ea poate ierta păcatele asemenea lui Hristos (şi aceasta, fireşte, tocmai pentru că s-a născut fără păcatul strămoşesc!). La rîndul său, în 1954, papa Pius XII a mărturisit-o oficial pe „Madonna” ca „Împărăteasă a Cerului”. În encicla sa, şi acest papă zice că mîntuirea se capătă prin „Maria”, pentru că doar prin mijlocirea ei ne putem apropia de „Jesus”. Iar în Constituţia Dogmatică a Bisericii Romane (Lumen Gentium) a papei Paul al VI-lea (din noiembrie 1964, paragraful 59), se zice aşa: „Imaculata Fecioară, păzită de orice vină a păcatului strămoşesc, a fost luată la încheierea călătoriei ei pămînteşti cu trupul şi cu sufletul în slava Cerului şi încoronată de Stăpînul ca Împărăteasă a Universului, ca să fie încă mai asemănătoare cu Fiul ei, Stăpînul stăpînilor şi biruitorul păcatului şi al morţii.” Ultima parte a zicerii „ca să fie încă mai asemănătoare cu Fiul ei” poate fi zisă şi aşa: „ca să fie asemenea cu Fiul ei”. Adică „dumnezee”! Acest paragraf din Lumen Gentium a fost trecut şi în Noul Catehism Catolic, la paragraful 966.¹¹

Şi, dacă ne uităm bine la statuile „Madonnei”, mari şi mici, vedem că acestea sunt încoronate şi împodobite întocmai ca zeiţele babiloniene şi egiptene. Oricum – fie că sunt doar nişte păpuşi din porţelan sau din plastic (unele de doar cîţiva centimetri), fie lucrări monumentale – toate aceste chipuri sunt la fel de „venerate” ca simboluri ale Zeiţei, unul dintre semne fiind acela că poartă coroana de stele. Statuia din dreapta-jos e încoronată cu douăsprezece stele ale lui Ishtar (în opt colţuri), încît am putea crede că este însăşi întruchiparea Europei Unite. Cine ar putea fi atunci pruncul cel gol, avînd acea minge (bilă, ghiulea) pe braţul stîng? Să îndrăznim a crede că însuşi copilaşul Antihrist, în scutece?

Lectica, evantaiul şi mitra omului-zeu de la Roma

„Iar «neamurile» [păgînii], văzînd ceea ce făcuse Pavel, au ridicat glasul lor în limba licaonă, zicînd: «Dumnezeii, asemănîndu-se oamenilor, s-au coborît la noi!» Şi-l numeau pe Varnava «Zeus», iar pe Pavel «Hermes», fiindcă el era purtătorul cuvîntului” (Faptele Apostolilor 14:11, 12).¹²

Ţinînd seama de cele spuse pînă acum, să arătăm încă o dată cine este cu adevărat papa – omul fără de greşeală („infailibil”), înlocuitorul („vicarul”) lui Dumnezeu – şi ce este Biserica pe care o povăţuieşte: şi vom zice iarăşi, apăsat, că papa roman apostat nu este nimic altceva decît un urmaş al împăratului-arhiereu babilonian şi al Faraonului Egiptului, care şi ei se numeau pe sine „vicari” ai zeilor (de fapt ai Satanei, precum şi erau, precum este şi orice papă eretic).

Mai jos, îl vedem pe împăratul Egiptean cărat într-o „sedia” (lectică), acum 3000 de ani. Să luăm aminte la marele evantai din pene, numit flabellum, la stînga Faraonului. Mai tîrziu, acesta avea să fie cunoscut ca „evantaiul mistic al lui Bacchus”: Băgăm de seamă (fără mirare) că papa era purtat pînă nu demult în acelaşi chip¹³: aşezat în lectică precum Faraon – marele preot-împărat şi zeu, fiul soarelui Amon-Ra – cărat de robi cu papion şi răcorit de alţi robi cu evantaiul ritual din pene de struţ. (În dreapta, e tabloul lui Crement al VII-lea, un papă vestit pentru fărădelegile lui. Oricum, seamănă bine cu strămoşul său Ramses, de deasupra.)¹⁴

Faraonismul papei este învederat de statuile colosale care îl reprezintă în chip desăvîrşit, doar că avînd statură zeiască.

Dar cel dintîi lucru pe care îl bagi de seamă la un „faraon” roman e aşa-zisa „mitră”. Aceasta e un fel de plic triunghiular ascuţit, cu două bentiţe ce atîrnă pe spate. De unde vine „mitra” papală? Să luăm aminte cum era înfăţişat în sculptura mesopotamiană zeul-peşte Dagon (socotit un fel de „mîntuitor” de către Babilonieni): Vedem cum capul peştelui închipuie o mitră papală, în vreme ce coada îi atîrnă pe spate.

Imaginile de mai jos arată o asemănare vădită între zeul-peşte Dagon şi episcopii romani: De aceea, mulţi (protestanţi, nu ortodocşi!) cred, şi pe bună dreptate, că papa este urmaşul marelui preot al misterelor babiloniene şi slujitorul zeului-peşte Dagon, pentru care poartă, ca şi înaintaşii lui idolatri, tichia în formă de cap de peşte. Dagon era şi dumnezeul Filistenilor, precum citim în Biblie: „Atunci, au luat Filistenii chivotul Domnului şi l-au dus din Eben-Ezer la Aşdod. Apoi, au ridicat Filistenii Chivotul Domnului, şi l-au vîrît în capiştea lui Dagon şi l-au pus lîngă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Aşdodenii dis-de-dimineaţă şi iată Dagon zăcea cu faţa la pămînt înaintea Chivotului Domnului. Şi l-au luat ei pe Dagon şi l-au pus iar la locul lui. Şi s-au sculat ei dis-de-dimineaţă în ziua următoare, şi iată Dagon zăcea cu faţa la pămînt înaintea Chivotului Domnului; dar capul lui Dagon, şi amîndouă picioarele şi mîinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecare deosebi, şi rămăsese numai trunchiul lui. De aceea, preoţii lui Dagon şi toţi cîţi vin în capiştea lui Dagon din Aşdod nu calcă pe pragul lui Dagon pînă în ziua de astăzi, ci păşesc peste el. Şi a apăsat mîna Domnului asupra Aşdodenilor, şi i-a lovit şi i-a pedepsit cu bube usturătoare pe cei din Aşdod şi din împrejurimile lui, iar înăuntrul ţării s-au înmulţit şoarecii şi s-a lăţit în cetate deznădejde mare. Văzînd aceasta, Aşdodenii au zis: Să nu mai rămînă Chivotul Dumnezeului lui Israil la noi, că e grea mîna Lui şi pentru noi, şi pentru Dagon dumnezeul nostru!” (1 Împăraţi 5:1-7).

Să ne amintim iarăşi de Asirieni, fraţii Babilonienilor şi ai Egiptenilor întru toate, dar mai ales întru necredinţă: Babilon, Asiria, Egipt – locuri deosebite, vremuri de glorie deosebite – dar patrii la fel de îndrăgite ale Satanei, bântuite de aceiaşi diavoli. Vaticanul le cinsteşte şi el cu aceeaşi deopotrivă măsură. Imaginile vorbesc însă mai bine decât cuvintele; priviţi portretul Iată încă o dată chipul unuia dintre împăraţii lor, alături de acela al unui papă: împăratului Asirian (dreapta) şi pe acela al urmaşului său de la Vatican (stânga), care l-a şi întrecut în putere, precum arată cele trei coroane ale tiarei¹⁵. (va urma)

de Florin STUPARU