Moţa – Marin, martirii de la Majadohonda

Motto:

„Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii!
Putem noi să stăm nepăsători? […] Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele.
Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!” (Ion I. Moţa).

„N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid.
Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre.
L-am făcut cu acelaşi drag ca şi când ar fi fost vorba de ţara mea.” (Vasile Marin).

De ce nevoia de a ne cinsti înaintaşii? De ce nevoia de a-i cinsti pe cei care au sfinţit cu suferinţele şi jertfele lor însângeratul şi greu încercatul veac al XX lea?

Pentru că trăim într-o lume a minciunii şi dezinformării, a minciunii oficializate, deşi se clamează sus şi tare că poporul românesc se poate împăca cu el însuşi doar pornind de la adevăr, de la cunoaşterea adevărului istoric.

Pentru că nu trebuie să ne facem părtaşi la o altă ucidere a lor, a sfinţilor mucenici şi mărturisitori ai neamului românesc din al XX lea veac, „în cel mai oribil abator: cel al uciderii spirituale”, după cum spunea vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Calciu.

Pentru că nu Sinodul Bisericii face sfinţi ci Dumnezeu şi poporul. „Dumnezeu pentru că le recunoaşte sfinţenia şi poporul pentru că păstrează în memoria sa faptele lor”, spunea PS. Sebastian, episcopul Slatinei şi Romanaţilor.

Dar până să vedem cine erau Moţa şi Marin şi cei care au fost şi au luptat cu ei în Spania, şi au murit în apropiere de Madrid, să vedem pe scurt, care era contextul european al vremii. După ce poporul rus a căzut în robia comunistă¹ – „experimentul cel mai nimicitor care a fost vreodată altoit pe trupul şi sufletul vreunei comunităţi omeneşti”² -, la sfârşitul Primului Război Mondial, ideologii, teoreticienii şi practicienii comunismului au încercat să preia puterea în Ungaria (Bela Kun), în Germania (Republica de la Weimer) şi, după eşecul acestor tentative, în Spania.

În anul 1930, după retragerea din fruntea statului a generalului Miguel Primo de la Rivera, stânga socialistă câştigă alegerile, în aprilie 1931, în marile oraşe din Spania, iar Regele Alfonso al XIII lea părăseşte ţara, fără a abdica însă. În anii următori mişcarea socialistă se radicalizează, sub ochiul vigilent al Moscovei şi cu sprijinul material şi ideologic al acesteia.

În anul 1936, în luna februarie, după alegeri, Frontul Popular (în fapt Partidul Comunist din Spania) îşi asigură o majoritate relativă, ceea ce îi permite formarea guvernului. Astfel visul comuniştilor de a prinde Europa într-un cleşte, cu Spania la vest şi Uniunea Sovietică la est prinde contur, spre satisfacţia păpuşarilor din umbră, francmasonii. Implicarea în evenimentele din Spania este recunoscut chiar de ei înşişi:

„Situaţia actuală este aşa de extraordinară şi de tragică, încât suntem nevoiţi să rupem tăcerea noastră obişnuită. Masoneria spaniolă este deplin, total şi absolut de partea Frontului Popular, de partea guvernului legal şi împotriva fascismului” (Ziarul ABC, Madrid, 20 oct. 1936); „Mulţumită înţeleptei prevederi a masonilor o mare parte din comandă în Guardia civil şi Guardia de asalt (trupe poliţieneşti create în mod special de republică) era încă dinainte de 18 august în mâna republicanilor de încredere. Masonii au fost aceia care au făcut ca cea mai mare parte din flota de război să se pună în serviciul Frontului Popular şi ofiţerii răsculaţi au fost închişi. Masonii au fost aviatorii care s-au aşezat în fruntea flotei noastre aviatice. Comandanţii din cele mai multe din secţiunile armatei noastre sunt masoni. Masonii sunt în majoritate aceia care în presă, pe tribune, la microfon au susţinut focul în suflete. Masonii sunt aceia care pregătesc victoria în etape. Masonii, în sfârşit, aceia care lucrează în străinătate ca neutralitatea să fie părăsită” (Ziarul El Dia Grafico, Barcelona, 15 oct. 1936).

În luna iulie 1936 generalul Franco (Francisco Bahamonde) ridica mănuşa şi, în fruntea trupelor din Marocul spaniol, porneşte la recucerirea ţării din mâinile roşilor. Războiul civil se internaţionalizează rapid, de partea roşilor aflându-se Uniunea Sovietică, pe faţă, dar şi democraţiile tradiţionale (Anglia, Franţa, Statele Unite), mai mult sau mai puţin vădit, în timp ce de partea naţionaliştilor-conservatori s-au poziţionat Germania şi Italia.

România a avut reprezentanţi, ca să spunem aşa, în ambele tabere: roşii au primit, prin grija ministrului de externe Nicolae Titulescu piesele de artilerie comandate de Statul Român în Franţa, cu muniţia aferentă şi cu care s-a echipat Divizionul de artilerie „Ana Pauker”, comandat de generalul NKVD Walter Neulander, iar de partea republicanilor (albii) au luptat legionarii, în frunte cu Moţa şi Marin, care au dat jertfa supremă pe pământ spaniol, pentru apărarea monarhiei şi libertăţii de comunismul nimicitor.

„Brigăzile internaţionale”, comuniste, conduse de comisari sovietici sau kominternişti au impus o prigoană antimonarhică şi anticatolică de o cruzime greu de imaginat:

„Suntem concentraţi în dosul unei mânăstiri […]. Pe mine mă chemă locotenentul şi-mi dă în pază un prizonier… Toţi se reped să-l omoare. Eu mă lupt să-l scap. Îmi vine în ajutor dl. Clime. Comunistul îmi oferă 3150 de pesetas, ca răsplată că l-am scăpat de la moarte. Îl refuz şi îi spun că sunt român, avocat. Face ochii mari. Lor li se spune că toţi naţionaliştii sunt cruzi. Ce fac însă comuniştii cu prizonierii? Tăierea nasului, a limbei, scoaterea ochilor – astea sunt fleacuri. Alte chinuri degradatoare, practici murdare care se termină cu amputarea organelor genitale, ce sunt date să fie mâncate de victimă. Desfacerea cutiei craniene, în care se amestecă creierii cu un bîţ. Victima moare în chinuri îngrozitoare, apoi i se urinează pe creieri […]. În această mănăstire a fost un centru de rezistenţă comunistă. Interiorul este distrus şi batjocorit. Călcăm pe odăjdii, pe icoane sfărâmate şi tăvălite prin murdărie. Tablouri pictate de nume celebre, opere de artă de dinainte şi din timpul Renaşterii (mânăstirea are 600 de ani) sunt rupte, iar sfinţii au ochii scoşi. Murdării făcute pe altar, iar secera şi ciocanul mânjite pe pereţi şi pe icoane. O zdreanţă roşie fâlfâie pe crucea mânăstirii ca o semnătură a profanatorilor […].

Întrăm în castelul unui nobil spaniol, părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri oribil distrusă […]. Icoana Madonei este profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot cu mâinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne priveşte, parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne ne dăm seama că pleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier cu sânge şi fire de păr. În grajdul din curte, o tânără femeie şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu hainele sfâşiate, pline de vânătăi şi muşcături, violate, apoi ucise…”3.

Statisticile, chiar dacă se contrazic oarecum, spun ca în timpul Războiului civil dintre anii 1936-1939 au fost ucişi, cel mai adesea cu cruzime, 12 episcopi romano-catolici, peste 4000 de preoţi papistaşi, cca. 2000 de călugări şi peste 300 de maici; au fost dărâmate sau avariate peste 400 de biserici şi catedrale, unele de o valoare istorică inestimabilă.

Memoria documentelor consemnează:

„Pe la începutul lui octombrie 1936, puţin după victoria asupra comuniştilor în faimoasa bătălie de la Alcazar4, ambasadorul Spaniei naţionaliste, Don Pedro de Prat y Soutzo, primea o scrisoare din partea generalului Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, zis Grănicerul, erou al primului război mondial şi preşedinte al Partidului „Totul pentru Ţară”(bastion politic al Mişcării Legionare, continuator al dizolvatei Gărzi de Fier), în care se comunica doleanţa Legiunii Arhanghelului Mihail de a-i oferi în semn de omagiu colonelului Jose Moscardo Ituarte (ulterior general), eroul de la Alcazar5, o spadă de onoare, din oţel de Toledo, cu mânerul lucrat de artizani legionari, pe care generalul român o folosise în primul război mondial. Scrisoarea va fi urmată de vizita generalului ce era în măsură să comunice şi componenţa echipei care urma să se deplaseze în Spania sub conducerea lui, aprobată ca atare de Corneliu Zelea Codreanu, „Căpitanul” Mişcării Legionare: avocatul Ion (Ionel) I. Moţa (mâna dreaptă a Căpitanului şi – din 1927 – cumnatul lui), de 35 de ani; preotul ortodox Ion Dumitrescu-Borşa (secretar general al Partidului „Totul pentru Ţară”), de 38 de ani; prinţul Alexandru (Alecu) Cantacuzino (diplomat de carieră), de 34 de ani; inginerul Gheorghe Clime (comandantul Corpului Muncitoresc Legionar), de 47 de ani; avocatul Nicoale (Necuali) Totu, de 32 de ani; economistul Bănică Dobre, de 28 de ani; avocatul Vasile Marin (şeful legionar al Capitalei), de 33 de ani (adăugat ulterior echipei, după cum se va vedea). Toţi aceşti fruntaşi legionari, după înmânarea spadei de onoare, aveau să se încadreze, ca simpli soldaţi, în armata naţionalistă spaniolă6. […]”

Pentru că şeful guvernului francez, socialistul Leon Blum, refuză sa acorde viză de trecere prin Franţa delegaţia, plecată din Gara de Nord în seara de 24 noiembrie, optează pentru o rută ocolită prin Germania, apoi cu vaporul până în Portugalia, ca apoi să ajungă în Spania cu trenul:

„Trecerea prin punctul de frontieră Ghica-Vodă [Bucovina] s-a făcut în cele mai bune condiţiuni. Mergem în Spania prin ruta Polonia – Berlin – Hamburg – Lisabona, din voia d-lui Leon Blum, care a găsit de cuviinţă să refuze delegaţiei româneşti, care duce o spadă eroului de la Alcazar, Moscardo, vizele de trecere prin Franţa. O, dacă generalul Cantacuzino, erou al războiului mondial, cavaler al Legiunii de Onoare, ar fi mers să felicite pe Largo Caballero [şeful suprem al armatelor republicane – n.n.] şi pe zeiţa revoluţiei Passionaria, ce mai primiri triumfale cu accentele Internaţionalei şi cu pumnul strâns drept salut am fi avut!”, notează cu amară ironie Vasile Marin”.

Din Germania, delegaţia se îmbarcă, din portul Hamburg pe vaporul „Monte Olivio”, iar pe 2 decembrie soseşte în capitala Portugaliei, Lisabona, unde legionarii români sunt întâmpinaţi de ambasadorul Spaniei. Pe data de 4 decembrie pleacă spre Salamanca, unde se afla atunci cartierul general al armatelor naţionaliste, al generalul Franco, iar acolo sunt primiţi de şeful de protocol al acestuia. Pe data de 6 decembrie delegaţia legionarilor români ajunge la Soria, cartierul general al colonelului Jose Moscardo, unde înmânarea spadei de onoare are loc într-un cadru solemn:

„Generalul Cantacuzino oferă sabia pronunţând câteva cuvinte. Răspunde Moscardo vădit impresionat, în spanioleşte. E atâta căldură în cuvintele eroului de la Alcazar! […] Moscardo nu are de loc aerul clasic al eroului, aşa cum îl proiectează imaginaţia populară. Este un bărbat înalt, cam de 56 de ani, poartă ochelari, şi o anumită discreţie, care i se citeşte pe faţă şi în mişcări îi dă înfăţişarea mai degrabă a unui profesor universitar decât a unui militar. Este de o modestie excesivă şi de o politeţe pe care numai oamenii cu adevărat mari o pot arăta. Şi totuşi […] câtă bărbăţie şi câtă dragoste de patrie în omul acesta, care preferă să-şi vadă ucis copilul decât să predea Alcazarul, în care se închisese falanga onoarei spaniole; care îşi vede alt fiu – locotenent – ucis la Barcelona şi care tremură acum pentru viaţa altuia, ce luptă pe Asturii”, scrie Vasile Marin.

Pe 8 decembrie legionarii români sunt repartizaţi în Bandera 6, compania 21 din Tercio (Legiunea Străină spaniolă), ca simpli soldaţi, deşi erau îndrituiţi a primi grade militare echivalente cu cele din ţară şi a servi, eventual, în statul major al colonelului. Aici generalul Zizi Cantacuzino se desparte de „băieţii lui”, vârsta înaintată – avea 67 de ani – neîngăduindu-i să mai ia parte la lupte.

„Legiunea Străină spaniolă este o armată de elită, a cărei faimă înspăimântă pe inamici. Trupa are o disciplină şi o vitejie care înmărmuresc. În orele de răgaz şi veselie cântecul legionarilor din Tercio este Sunt amantul morţii [marşul legionar El novio de la muerte – n.n.]… Afirm fără şovăială: este cea mai vitează infanterie din lume”, scria prinţul Alecu Cantacuzino. Tot el oferă şi explicaţia pentru refuzul de a se încadra cu aceleaşi grade militare pe care, ca ofiţeri de rezervă, le aveau în ţară: „Voiam să luptăm ca soldaţi şi pentru a da un exemplu. Un exemplu de contopire sufletească cu soldaţii, cu cei mici şi năcăjiţi, a căror jertfă nu este ornată cu lauri […]. Am vrut ca muncitorii şi sătenii şi copiii din şcoală să ştie cu neşovăitoare convingere: comandanţii legionari nu îşi câştigă gradele şi dreptul la comandă pe temei de privilegiu şi din învârteală, ci încovoindu-se sub lipsuri, suferinţe şi răni şi zâmbind când şuieră moartea”.

După câteva zile de instrucţie echipa celor şapte legionari merge pe front, la porţile Madridului, pe care Ionel Moţa nu avea să aibă prilejul să-l cucerească, deşi şi-a dorit mult acest lucru. Se bat la Boadilla del Monte, Las Rozas, Aravaca, Pozuelo, El Pradillo şi… Majadohonda. Acolo îi găseşte moartea pe doi dintre ei, după ce şi Bănică Dobre fusese rănit în lupte. Despre ziua de 13 ianuarie prinţul Cantacuzino va scrie:

„Pe la ora trei ocupăm nişte tranşee înaintate […]. Ionel Moţa e îngândurat şi se apucă să scrie, în mare grabă, o scrisoare Căpitanului. Parcă se temea că nu va avea timp să o sfârşească. Pe la ceasurile trei şi jumătate încep ghiulelele să cadă în jurul nostru şi apar, pe coama unui deal din faţă, trei tancuri înaintând în linie spre tranşeele noastre […]. Bombardamentul se domoleşte vreo jumătate de ceas, apoi reîncepe […]. Acum vedem coborând coama dealului vreo treisprezece tancuri mari. Primim ordin să ne culcăm la pământ, în tranşee […]. Ionel Moţa ne strigă: Dacă suntem înconjuraţi nu cade prizonier nimeni. Murim toţi împreună! Sunt ultimele cuvinte pe care ni le-a spus. Pentru ultima oară îi văd vii, alături: Ionel cu fruntea ca un munte înnourat, şi Marin cu faţa [ca] de marocan – lăsase să-i crească barbă – şi privirea întoarsă spre ascunzişurile sale sufleteşti. Bubuitul devine năucitor. Vâjâitul gloanţelor şi al schijelor mă ameţeşte. Exploziile obuzelor ne acoperă cu pământ […]. O detunătură doborâtoare mă forţează să închid ochii. Când îi deschid , o clipă după aceea, privirea îmi cade la un metru şi jumătate de mine, asupra unui corp întins cu faţa spre pământ. Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa […]. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc şi urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: Ionel şi Marin sunt morţi! Peste haina cu stropi de sânge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atârnă de un lanţ, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă şi sfârtecată a lui Ionel Moţa se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru, pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail… îl luase ca să-l poarte cu el, pentru a-l pune în vârful baionetei la atac sau defilare când cuceream un oraş. Cu el speram să întrăm şi în Madrid. Desfac drapelul şi îl întind peste trupurile lor […]. Trupurile sunt transportate la Toledo şi îmbălsămate la morga spitalului „Doncellas Nobles”, apoi depuse într-o capelă unde li se face un prim serviciu funerar”.

Cu repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale celor doi martiri sunt însărcinaţi, de către Codreanu personal, generalul Cantacuzino – Grănicerul şi ing. Virgil Ionescu. Martirii români părăsesc Spania în onoruri militare, trec prin Franţa (guvernul socialistului Leon Blum acorda viză de trecere morţilor, după cum se vede) – Belgia – Germania – Polonia, pentru a intra în ţară prin acelaşi punct vamal prin care a ieşit: Ghica Vodă. Deşi autorităţile doreau ca trenul mortuar să treacă rapid şi neobservat, iar îngroparea celor morţi în Spania să se facă cu discreţie acest lucru nu se întâmplă deloc aşa. Trenul mortuar se îndreaptă spre capitală pe un traseu lung şi ocolit, străbătând toate provinciile istorice ale ţării: Bucovina (Cernăuţi), Moldova (oprire la Roman), Transilvania (cu ceremonii la Cluj, Orăştie – locul natal al lui Ionel Moţa, Sibiu), Oltenia şi Muntenia (Râmnicu Vâlcea, Slatina, Piteşti, Bucureşti). Pe 13 februarie, la exact o lună de la moartea lor trenul mortuar ajunge la Bucureşti, după ce peste tot, de la intrarea în ţară şi până în capitală a fost întâmpinat de un val uriaş de simpatie, de mulţimi uriaşe de oameni, de ierarhi şi preoţi. Iată cum descrie Dumitru Banea, comandant legionar, evenimentele din Bucureştii acelor zile:

„Trenul ajunge la Bucureşti unde o imensă mulţime aşteaptă sicriele celor doi dragi camarazi. Sunt duşi la Biserica Sf. Ilie-Gorgani, de unde se formează cortegiul, după slujba religioasă făcută de doi mitropoliţi şi un episcop: ÎPS. Mitropolit Bălan al Ardealului, ÎPS. Mitropolit Gurie al Basarabiei [alte surse îl omit pe Mitropolitul Gurie, dar îl pomenesc pe PS. Veniamin, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor] şi PS. Episcop Vartolomeu al Olteniei [Râmnicului]. Această manifestare, încă nemaiîntâlnită în România, în disciplină de fier, într-o ordine şi o frumuseţe nemaivăzute, au arătat Bucureştiului şi ţării întregi puterea Mişcării noastre, dar şi hotărârea duşmanilor de a ne distruge. Carul mortuar era tras de 80 de fruntaşi ai Mişcării, în cămăşi verzi. Căpitanul, familiile morţilor Senatul legionar şi gradele legionare urmau cortegiul, câteva sute de preoţi, apoi studenţimea şi, la urmă legionari [simpli] şi simpatizanţi. Pe ambele margini ale străzii erau încolonaţi studenţii legionari. La vederea acestei manifestaţii oamenii priveau cu capul descoperit, unii cu bucurie, alţii îngroziţi de forţa Mişcării”.

Profesorul de Istorie Contemporană de la Universitatea Autonomă din Barcelona, Francisco Veiga consemna:

„Şocul a fost uriaş. Cortegiul a străbătut centrul oraşului, cu o gigantică cruce [vie] în frunte, formată din legionari în uniformă şi patru sute de preoţi cântau psalmi. Erau de faţă mai multe sute de ţărani şi, printre ei, transilvănenii sunau din buciume acorduri funebre, triste şi profunde. Nu lipseau nici reprezentanţii diplomatici ai statelor şi partidelor totalitare, chiar şi soldaţi din Garda Regală [să precizăm că chiar un membru al Casei Regale, Principele Nicolae, era simpatizant legionar]. Cortegiul funerar, lung de patru kilometri, a paralizat circulaţia capitalei, peste care cădea o ninsoare deasă. Stilul Legiunii invadase străzile, dând o lecţie de neuitat frivolului Bucureşti”.

Din nefericire Dumitru Banea a avut dreptate când spunea că duşmanii urmăreau distrugerea Mişcării. Anii 1937-39 aducând mai multe valuri de prigoane, Legiunea dând încă vreo câteva sute de jertfe. Va pieri floarea Mişcării şi o dată cu aceştia şi supravieţuitorii echipei din Spania. Cad sub gloanţe la Râmnicu Sărat, Prinţul Alexandru (Alecu) Cantacuzino, ing. Gheorghe Clime – schingiuit groaznic înainte de a fi împuşcat -, Bănică Dobre şi Neculai Totu. Va sfârşi ucis şi generalul Cantacuzino – Grănicerul. Supravieţuieşte preotul Dumitrescu-Borşa, care va înfunda temniţa, iar sub comunişti nu va rezista torturilor şi va colabora cu securitatea…

Anul 1937 se scurge în relativă linişte. Mişcarea se reorganizează, se organizează comerţul legionar şi se inaugurează Casa Verde⁷, se pregătesc alegerile din decembrie ’37. Alegeri în urma cărora Partidul „Totul pentru Ţară” obţine 15,5 la sută din sufragii (în ciuda terorii sălbatice care a fost dezlănţuită împotriva lor de poliţie şi jandarmerie şi a furtului de voturi), ceea ce însemna 66 de locuri în Parlament. Însă la 31 decembrie guvernul Goga dizolvă Parlamentul, chiar înainte ca acesta să se fi constituit, şi deschide calea dictaturii carliste, care se va instaura în februarie 1938.

În noua conjunctură politică Corneliu Codreanu hotărăşte autodizolvarea Partidului „Totul pentru Ţară”, prin Circulara 148/ 21 februarie 1938. La scurt timp, pe 17 aprilie ’38, în Duminica Floriilor, Căpitanul este arestat şi nu mai ieşi din temniţă decât prin moarte, scumpa moarte legionară.

Asupra organizaţiei se abate un nou val de teroare, chiar dacă aceasta nu mai avea identitate politică. Urmează noi şi noi arestări şi în paralel procesul ţi condamnarea Căpitanului, urmată de asasinarea acestuia, în noaptea de 29/30 noiembrie, de Sfântul Andrei, Apostolul românilor.

După cum se vede „Războiul civil de acasă, cenuşiu şi pervers, purtat fără tancuri şi fără tranşee, s-a dovedit, în cele din urmă, încă mai necruţător”⁸.

| Silviu ARONEŢ

Bibliografie

Taina jertfei, Dosar istoric Moţa-Marin, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 2002.