Scopul nostru comun, al tuturor, este să ne păstrăm în interiorul Bisericii şi departe de erezie

Gheron Savva Lavriotul: Omilie la Conferinţa Interortodoxă a clerului şi poporului de la Tesalonic, 4 aprilie 2017

“Pe Părinţii Athosului si îngeri în trup, mărturisitori si cuviosi, ierarhi si mucenici, să îi cinstim cu laude si cântări, urmând virtuţilor acestora; toata mulţimea de monahi a Muntelui strigând într-un glas: Slavă celui ce v-a încununat pe voi, Slavă Celui ce v-a sfinţit, Slavă Celui ce v-a arătat apărători ai nostri în primejdii”. (Troparul Sfinţilor Aghioriţi)

Cinstiţi Părinţi, iubiţi fraţi în Hristos,

Laudă şi mulţumire înălţăm încă o dată Domnului nostru Iisus Hristos, Dătătorul de bine, şi Preasfintei Sale Maici şi Chivernisitoare a Muntelui cu nume sfânt, precum şi Cuvioşilor noştri Părinţi, pentru cinstea şi binecuvântarea de a organiza şi a participa la această conferinţă mărturisitoare împotriva panereziei ecumenismului, alături de atâţia părinţi şi fraţi luptători, însemnaţi, cunoscuţi, dar şi neştiuţi, care de decenii de-acum, având cuget neînfricat şi glas de Stentor, în ciuda a tot felul de uneltiri de a-i face să tacă, dau mărturie că stăruie cu evlavie şi îşi asumă jertfelnic până la capăt credinţa noastră apostolică nefalsificată şi veritabilă. Mai mult încă, mulţumim Dumnezeului nostru Treimic pentru cinstea care ni se face de a ne numi “aghioriţi” şi de a fi prigoniţi pentru numele preasfânt al Domnului nostru şi pentru adevărul credinţei noastre ortodoxe sfinte şi neprihănite, cinstindu-i în felul acesta pe Cuvioşii noştri Părinţi, ştiut fiind că, aşa cum spun Sfinţii, a cinsti un Sfânt înseamnă a-i urma viaţa. De la început, de-a lungul istoriei bisericeşti, monahismul a fost în fruntea luptelor împotriva ereziilor de Dumnezeu urătoare, şi mai cu seamă Sfântul Munte, fortăreaţa şi bastionul Ortodoxiei. Şi noi, deci, purtând titlul greu de Părinţi Aghioriţi, deşi simţim că suntem cu mult în urma minunatei vieţuiri ascetice a Cuvioşilor Aghioriţi, încercăm fie şi puţin, să le urmăm în luptele pentru credinţă, deoarece acest lucru, de altfel, constituie cea mai înaltă îndatorire şi sfântă obligaţie, nu doar pentru monahi, ci pentru toţi ortodocşii. Din acest motiv, Domnul nostru ne-a dat poruncă spunând:

“Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi- voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10:32-33).

Azi, când credinţa ortodocă este luptată şi nimicită de cea mai mare erezie a tuturor timpurilor, de panerezia ecumenismului, simţim nevoia irezistibilă şi de neînfrânt să recurgem din nou la sfintele lupte ale Cuvioşilor noştri Părinţi şi în genunchi să îi rugăm să ne dea înţelepciune, putere şi întărire ca să făptuim cele plăcute lui Dumnezeu în ce priveşte înfruntarea ereziei şi tămăduirea acesteia, acolo unde trebuie să aibă loc. Pentru că răspunderea pentru faptele noastre are impact asupra tuturor membrilor Bisericii, dat fiind că toţi sunt cu ochii îndreptaţi asupra a ceea ce fac Aghioriţii.

La întrebarea cum trebuie să procedăm ca să înfruntăm panerezia ecumenismului, răspunsul îl dau Părinţii Aghioriţi dinaintea noastră, care au pus în aplicare canoanele şi poruncile Bisericii şi ale Sfinţilor, nu printr-un discurs rafinat, ci prin jertfa lor martirică, pecetluind-o cu sângele lor. Ei au pus în practică porunca Sfântului Atanasie cel Mare, care exprimând consesum patrum spune:

“Cel care vrea să se mântuiască, înainte de toate trebuie să păstreze credinţa sobornicească, pe care dacă nu o ţine cineva autentică si neprihănită, fără şovăială, se pierde pe vecie”.

Drept călăuzitori neînşelaţi pe temelia mărturisirii îi găsim în Sfântul Munte pe cuvioşii mucenici din epoca Patriarhului Ioannis Vekkos. În 1274, la pseudo-sinodul din Lyon, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul dimpreună cu Patriarhul Ioannis Vekkos au semnat unirea, sau mai corect supunerea faţă de latini, ca să-şi asigure susţinerea politică a Papei. Aghioriţii s-au împotrivit cu putere, trimiţând la început o curajoasă scrisoare mărturisitoare către împărat şi sinodul episcopilor. În această scrisoare critică rătăcirile şi ereziile papistaşe cu îndrăzneală, caracterizându-l pe Papă drept eretic şi apostol al lui satana, pe latini drept atei, exprimându-şi nedumerirea: “cum, deci, să fie primiţi şi să se unească cu trupul neprihănit şi ortodox al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice a lui Hristos?”. Ceea ce este important este că odată cu scrisoarea au întrerupt orice comuniune bisericească cu cei care se uniseră cu latinii şi îi primiseră pe aceştia. Şi acest lucru, pentru că ei cunoşteau că este doar un singur mod de a nu exista împreună-mergere cu erezia. Împăratul, hotărât să impună unirea cu orice chip, în colaborare cu ereticul Patriarh Ioannis al Xl-lea Vekkos (1275-1282), s-a îndreptat cu turbare împotriva aghioriţilor, ducându-se în Sfântul Munte cu ajutor din partea papistaşilor şi cu propriile lui trupe, ca să îi oblige pe aghioriţi să accepte unirea.

Mănăstirile Marea Lavră şi Xiropotomu, din păcate, s-au lepădat şi au acceptat abominabila unire, liturghisind împreună cu Patriarhul. Vedem, în cele din urmă, că pretenţia latinofililor era acceptarea pseudo-sinodului prin comuniuneea bisericească. Şi, cu toate că la Marea Lavră a avut loc trădarea credinţei, restul Sfântului Munte a dat mulţime de mucenici şi mărturisitori.

Astfel, monahii Mănăstirii Iviron nu doar că nu au acceptat sinodul, şi aceasta era ceea ce li se cerea, dar i-au şi numit cu asprime şi îndrăzneală eretici şi trădători ai credinţei. Turbat de mânie, împăratul Mihail a dat poruncă să fie puşi toţi monahii într-o corabie şi scufundaţi în mare. Pe Sfinţii Cuvioşi Mucenici iviriţi îi prăznuim pe 13 mai. Dar şi la Mănăstirea Vatoped, după ce au înţeles că nu există nici o şansă să îi înduplece pe monahi în privinţa credinţei, au început să îi chinuiască şi în cele din urmă l-au spânzurat pe proegumenul mănăstirii, Cuviosul Eftimie, dimpreună cu alţi 12 monahi, a căror pomenire a prăznuim pe 4 ianuarie.

La Mănăstirea Zografu îi avem pe Cuvioşii Mucenici Zografioţi, care au fost înştiinţaţi de venirea împăratului de către Cuviosul Gavriil în urma vedeniei pe care acesta a primit-o de la Maica Domnului, care i-a spus următoarele:

“Ducându-te degrabă la mănăstire, vesteste-le fraţilor si egumenului că duşmanii mei si ai Fiului meu s-au apropiat. Deci, cel ce este slab cu duhul întru răbdare să fugă si să se ascundă până când va trece ispita. Însă cei care doresc cununi de mucenici să rămână în mănăstire”.

Deci, 26 dintre aceştia au rămas în mănăstire, de unde şi ei i-au numit cu îndrăzneală eretici pe cei de cuget latin. Este înfricoşător că Maica Domnului îi caracterizează pe cei de cuget latin drept “duşmani ai ei şi ei Fiului ei”. Atunci împăratul a dat poruncă şi i-au ars de vii pe Sfinţii Părinţi şi astfel aceştia au câştigat cununa muceniciei. Pomenirea celor 26 de Cuvioşi Mucenici Zogtafiţi se prăznuieşte pe 22 septembrie.

În sfârşit, îi avem pe Cuvioşii Mucenici din Karea. Împăratul a încercat cu insistenţă să îi convingă, dar fără nici un rezultat. Şi aici monahi au stat neclintiţi şi nu s-au lăsat convinşi. Astfel s-a dat şi pentru ei porunca de a fi ucişi. Pe Cosma Protosul l-au spânzurat, iar pe ceilalţi monahi i-au măcelărit. Pe Cuvioşii Mucenici de la Karea îi prăznuim pe 5 decembrie.

Sfântul Grigorie Palama păstrează aceeaşi mărturie de la un alt aghiorit, Cuviosul Nichifor Mărturisitorul.

Iată cum descrie însuşi Nichifor arestarea şi mărturisirea sa:

“Pe când pretutindeni s-a aprins cu mare tărie flacăra necredinţei, atunci a ajuns fumul acesteia şi în Sfântul Munte, pentru că împăratul a auzit că Părinţii au încetat cu desăvârşire pomenirea lui”. “După ce, deci, s-a umplut de mânie, a trimis la noi mulţime de călăi, cei mai duri şi mai cumpliţi aghiotanţi ai lui. Cerea de la noi să avem comuniune cu el şi prin el cu Biserica latină, altfel ne ameninţa că ne ia viaţa în chip neîndurător”.

Vedem şi aici o altă mărturie de la însuşi Sfântul Grigorie Palama, că monahii au fost prigoniţi, pentru că întrerupseseră comuniunea bisericească cu împăratul şi cu patriarhul, iar nu pentru că nu l-au pomenit pe Papă. Acest lucru nici măcar nu l-au pus în discuţie aghioriţii.

De asemenea, un alt aghiorit, Sfântul Atanasie Esfigmenitul, Patriarhul Constantinopolului, în răstimpul vieţii sale isihaste în Muntele Athos, datorită presiunilor împăratului ca monahii să se supună poruncii sale, a fost nevoit să plece din Sfântul Munte dimpreună cu alţi monahi. Si aceasta, pentru că nu mai aveau comuniune cu împăratul şi oamenii lui. S-a refugiat în Muntele Ganos şi acolo nu a vieţuit în nepăsare, ci învăţa acurateţea credinţei nu doar în pustie, ci şi în pieţe. Atunci episcopul Muntelui Ganos, “… care fusese numit de Patriarhul Vekkos, s-a mâniat pe sfânt si l-a chemat să vină la el dimpreună cu ucenicii lui. La început, deci, a încercat cu binele să îi convingă să se îndepărteze de la credinţă… Apoi, le cerea să participe împreună cu ei măcar la rugăciunea dinaintea mesei şi să mănânce din aceeaşi mâncare. Când, însă, a văzut că Sfântul era si în această privinţă intransigent si aducea în discuţie Canonul 10 Apostolic, care spune «dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit, şi acela să se afurisească», nu a putut să mai rabde neînfricata si dârza verticalitate a marelui Părinte. Fiind, deci, stăpânit de mânie, s-a ridicat de pe tronul său si l-a apucat pe marele Sfânt de cinstita lui barbă, l-a aruncat la pământ si îl lovea cu amândouă mâinile, îl târa si îi rupea hainele de pe el”. Şi aici vedem nu doar că au întrerupt comuniunea sacramentală, dar nu îndrăzneau să facă împreună cu latinofilii nici obişnuita rugăciune dinainte de masă.

Un alt mărturisitor aghiorit este Cuviosul Isaia, împreună nevoitor al Cuviosului Grigorie Sinaitul. Despre acesta, Sfântul Nicodim Aghioritul menţionează următoarele: “Acest fericit a suferit multe răutăţi de la împăratul Mihail Paleologul, cel de cuget latin, pentru că nu voia să fie în comuniune cu Patriarhul de atunci, Ioannis Vekkos, din pricina pervertirii dogmei ortodoxe, ci miscat de dumnezeiască râvnă s-a luptat mult pentru Ortodoxie, şi prin neobosita sa învăţătură i-a unit pe toţi încă mai desăvârsit cu Biserica Ortodoxă a lui Hristos” (vezi ca mai sus, p. 251). Aici mărturia aceasta are o foarte mare importanţă. Sfântul a întrerupt orice comuniune cu patriarhul şi cu cei de cuget latin, pentru că, aşa cum spunea el însuşi, astfel putea rămâne unit cu Biserica lui Hristos.

Acelaşi lucru însă l-a făcut pentru apărarea credinţei noastre şi Sfântul Grigorie Palama, unul dintre cei mai aleşi fii ai monahismului aghiorit. Când isihasmul a fost supus atacurilor unui filosof, monahul Varlaam Calavritul, şi ale lui Grigorie Achindin, atunci Sfântul Grigorie, chemat de prietenii lui isihaşti din Tesalonic, a ieşit din Sfântul Munte, lăsându-şi sihăstria, însoţit fiind de corifeii săi colaboratori monahi, Isidor, Marcu şi Dorotei, şi cu sprijinul monahilor cărturari David Dosfpatos şi Iosif Kalothetos şi-a asumat apărarea Ortodoxiei, urmându-le şi în aceasta marilor Părinţi ai pustiei, Antonie cel Mare, Sava cel Sfinţit, Teodosie, începătorul vieţii de obşte, care, atunci când era primejduită credinţa noastră lăsau isihia şi alergau cu picior sprinten la lupta cea bună a mărturisirii. Cu luminare de Sus, având cunoştinţe teologice, dar mai ales cuget mărturisitor şi mucenicesc, Sfântul Grigorie Palama a întocmit Tomosul Aghioritic pentru apărarea “celor ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie”, care a fost aprobat şi semnat de o mulţime de Părinţi Aghioriţi. Când, mai târziu, Patriarhul Constantinopolului s-a împăcat cu Achindin şi i-a permis să înveţe opiniile lui eretice, Sfântul la mustrat pe patriarh pentru “revocările” sale, ca unul ce este un “sclipitor mincinos si în chip foarte vădit calomniator”:

“Acesta (referindu-se la Patriarhul Kalekas) se desparte de multe ori pe el însuşi de Biserica lui Hristos şi de întreaga ceată a ortodocşilor”. “De vreme ce acesta, în acest chip şi de multe ori, s-a tăiat pe sine de la întreaga pliromă a ortodocşilor, este, prin urmare, cu neputinţă să aparţină binecredincioşilor cel care s-a despărţit de aceasta. Dimpotrivă, cel ce, din aceste motive, s-a despărţit de Kalekas, aparţine cu adevărat cetei creştinilor şi este unit cu Dumnezeu prin buna credinţă”.

Fireşte, ceea ce scria pe atunci Sfântul Grigorie Palama este absolut valabil pentru actualul Patriarh Bartolomeu Arhontonis.

Şi aici se vede clar că Sfântul Grigorie şi monahii isihaşti întrerupseseră comuniunea bisericească cu patriarhul. Şi din acest motiv, în aprilie 1343, Sfântul a fost arestat, iar după câteva “înfăţişări” sinodale, în cele din urmă, Patriarhul Kalekas l-a anatemizat şi l-a caterisit, fapte pentru care au semnat şi mulţi episcopi, precum şi Patriarhul Ignatie al Antiohiei şi Patriarhul Gherasim al Ierusalimului, care se aflau în Constantinopol. În cele din urmă a fost închis în închisorile palatului, unde a rămas aproape patru ani, dimpreună cu mulţi deţinuţi politici.

Sfântul Grigorie Palama constituie pecetluirea şi sinteza întregii teologii ortodoxe şi totdeauna va fi pentru noi călăuzitorul nerătăcit în orice epocă şi faţă de orice putere potrivnică lui Dumnezeu, care va căuta să falsifice Tradiţia Patristică Ortodoxă.

Ne-ar trebui zeci de ore pentru a aminti toate cazurile de Părinţi Aghioriţi, ca şi pildele marilor Sfinţi, precum cea a Sfântului Teodor Studitul, a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a marilor Sfinţi Capadocieni şi a altora, cărora nu este număr, ca să demonstrăm că întreruperea comuniunii bisericeşti cu ereticii, înainte ca aceştia să fie osândiţi de un sinod, este în acord cu întreaga istorie bisericească. Pentru că, inevitabil, dacă oricum sunt osândiţi, nu putem avea comuniune cu ei. Întreruperea trebuie să se facă înaintea osândirii sinodale, pe baza Canonului 15 al Sinodului I-II al Sfântului Fotie. Este, însă, în cele din urmă, întreruperea comuniunii cu ereticii singurul mod de înfruntare a ereziei sau există şi alte moduri care nu se mai aplică? Şi cum trebuie să aplicăm întreruprea comuniunii în cazul panereziei ecumenismului?

În trecut aveau loc congrese, conferinţe, omilii şi predici, şi se trimiteau sute de scrisori care confirmau “diagnosticul” că ecumenismul este într-adevăr panerezie, că toţi patriarhii sunt ecumenişti, dar nimeni până acum nu a trecut la stadiul următor, adică la terapie. Au existat diferite percepţii şi opinii personale despre cum trebuie să înfruntăm situaţia menţionată: dacă trebuie sau nu să întrerupem pomenirea cu ecumeniştii eretici neosândiţi sinodal, faptul că exista temerea că prin această acţiune se va crea schismă în Biserică, că exista primejdia de a înfiinţa o nouă Biserică şi astfel de a ieşi din Biserica cea Una şi Adevărată, de a ne uni cu grupările vechi-calendariste şi de ne fracţiona, după cum spun unii. Alţii susţineau că trebuie să luăm atitudine asupra acestui subiect după ce va avea loc un sinod ortodox, şi o altă opinie, cu totul lipsită de mărturii la Sfinţii Părinţi, cum că este suficient să protestăm, dar să avem comuniune bisericească cu ecumeniştii eretici, pentru că nu au fost încă condamnaţi de un Sinod, iar Tainele lor sunt valabile. Unii susţineau cu bună credinţă că este devreme să întrerupem comuniunea cu aceştia şi că mai întâi trebuie să fie informat poporul binecredincios asupra ereziei, iar apoi să ne separăm. Însă, prin toate acestea se dădea tot mai mult teren ereticilor de a acţiona nestingheriţi şi de a continua să înveţe şi să propovăduiască “cu capul descoperit” ereziile lor, dintre care unele sunt atât de drăceşti, încât nu au mai fost auzite până acum în Biserica Ortodoxă: că demonicul Coran, cel lipsit de sfinţenie, care Îl batjocoreşte pe Hristos şi pe Maica Domnului, să fie mărturisit ca fiind sfinţit şi sfânt, că toate religiile sunt căi de mântuire, că toate parasinagogile protestante sunt depozitare ale harului şi au botez valabil, cum ar avea şi papistaşii, că sfinţii sunt în osândă, deoarece, prin ura pe care au avut-o faţă de noi, ne-au lăsat moştenire schisma (deoarece şi ei erau schismatici, aşa cum suntem şi noi) şi, prin urmare, s-a rupt unitatea Bisericii, şi atâtea alte erezii, cărora nu este număr. Deci, această “iconomie”, în chip mincinos numită astfel, faţă de panerezia ecumenismului şi faţă de ecumenişti – fraţi mincinoşi şi cu cuget eretic, şi mai cu seamă Patriarhul Bartolomeu Arhontonis – a provocat de zeci de ani o vătămare de proporţii uriaşe în ce priveşte criteriul de evaluare a dreptei credinţe în rândul clerului şi poporului.

De la început în istoria Bisericii, ereticii sau mai degrabă diavolul prin intermediul acestora, încercau, prin pervertirea dogmei şi răspândirea ereziilor lor, să scufunde Biserica în întunericul minciunii şi pe această cale să anuleze jertfa mântuitoare a Mântuitorului Hristos şi să întemeieze o altă “Biserică”, care nu mântuieşte. Pentru a se evita acest lucru, Sfinţii Părinţi, în urma diagnosticării ereziei, îi tăiau de la Trupul Bisericii pe cei ce răspândeau erezia, ca mădulare putrede ale Bisericii, ca să nu se transmită boala în partea ei sănătoasă şi să fie consfinţită erezia ca învăţătură legiuită şi a Duhului Sfânt. Acesta a fost singurul mod eficient de înfruntare a ereticilor. Desigur, preceda o primă şi o a doua mustrare a lor, aşa cum s-a făcut în cazul lui Nestorie, dar după aceasta Biserica a trecut la “îndepărtarea” de aceştia, “Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3:10-11). Noi, până acum, după cele “două” mustrări, nu am trecut la îndepărtarea de eretici, ci ne limitam la constatări triste, cum că Patriarhul şi cei dimpreună cu el propovăduiesc erezii, că eclesiologia şi teologia lor sunt eretice, cum că se află în afara Bisericii, şi altele asemenea, având însă deplină comuniune bisericească cu aceştia, lucru care, potrivit Sfinţilor Părinţi, înseamnă împreună- mergere şi identificare întâi de toate în privinţa credinţei. Şi, astfel, cu alte cuvinte, toate acestea pe care le afirmam şi le votam şi le osândeam, în esenţă ni le adresam nouă înşine, de vreme ce întru toate îi acceptam pe aceştia ca ortodocşi, pe care îi pomeneam şi ne minţeam pe noi înşine în faţa Adevărului însuşi, a lui Hristos, indiferent ce credeam noi. Desigur, scopul tuturor acestora era informarea turmei, care în mod sistematic rămânea în întuneric, din pricina indiferenţei nelegiuite a episcopilor, care sunt şi răspunzători să ferească turma de neştiinţa cea distrugătoare de suflet. Erezia, însă, a avansat, s-a consolidat şi în cele din urmă a fost consfinţită sinodal prin pseudo-sinodul de la Kolimbari – Creta, în timp ce poporul aştepta de ani de zile împotrivirea noastră aprigă.

Noi, aghioriţii de azi, fără să vrem să micşorăm lupta nimănui împotriva ecumenismului, aceasta am primit. Respectăm tot ce au realizat părinţii luptători, dar această delăsare faţă de ce avem de făcut şi nerespectarea canoanelor, mai ales având în vedere ceea ce au făcut Sfinţii, ne- au pus înaintea faptului împlinit, şi anume în faţa unui sinod, care s-a întrunit exact din acest motiv. Pentru că nu exista o corectă înfruntare a ereziei din partea clerului şi poporului. Acelaşi lucru, iară şi iară, l-am aşteptat din partea egumenilor Sfântului Munte şi mai ales din partea Sfintei Chinotite, care constituie autorităţile duhovniceşti şi instituţionale ale Sfântului Munte. Împotrivirea lor fermă faţă de subiectele credinţei, care nu sunt negociabile, şi, în cele din urmă, imitarea înaintaşilor lor şi întreruperea comuniunii cu ecumeniştii eretici şi mai ales cu ereziarhul Patriarh Bartolomeu Arhontonis. Însă, tăcerea lor, şi în cel mai bun dintre cazuri, mustrarea căldicică a acestora, nu doar că nu ne-a adus odihnă, ci şi ne-a creat impresia părtăşiei noastre la panerezia ecumenismului. Cel mai rău lucru, însă, este faptul că nu numai că nu au oprit mersul delirant al patriarhului către erezie, dar cumva şi-au dat consimţământul la demersurile acestuia şi la alunecarea catastrofală către ecumenism. Şi acum, nu doar că nu îl mustră pe patriarh pentru hotărârile eretice ale pseudo-sinodului, nu doar că sunt de acord cu acest sinod, dar merg mai departe şi îşi asumă rolul de prigonitori. Ne prigonesc, ne caterisesc şi ne expulzează, pentru că am făcut ceea ce era de la sine înţeles. Să nu avem comuniune cu trădătorii credinţei noastre. Deci, după toate aceste triste constatări, care de ani de zile observăm că se desfăşoară în Sfântul Munte, şi după multă suferinţă şi rugăciune, la începuturile lui 2014, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, ne-am asumat ca pe o îndatorire o luptă, la nivelul întregului Munte Athos, împotriva panereziei ecumenismului şi a religiei universale a lui antihrist. Ne-am gândit, în urma unor reacţii izolate ale unor monahi şi părinţi şi unor scrisori răzleţe ale noastre către patriarh şi Sfânta Chinotită, să prezentăm unitar, din nou, glasul Sfântului Munte, prin editarea broşurii “Sfântul Munte – Mărturie de-a lungul timpului în luptele pentru credinţă”, adunând în aceasta fragmente semnificative din textele mărturisitoare ale Sfinţilor Părinţi, ale Sfintei Chinotite, ale egumenilor şi ale diferiţilor părinţi duhovniceşti aghioriţi. Şi aceasta, pentru a străluci lumină celor ce stau întru întunericul şi umbra erezie morţii.

Broşura menţionată au avut curajul şi îndrăzneala să o susţină şi să o semneze doar patru egumeni ai Sfântului Munte şi în jur de 300 de monahi. Ulterior, am recurs din nou la scrisori deschise către Sfânta Chinotită şi mănăstiri, solicitându-le să îl mustre pe patriarh şi pe cei dimpreună cu el pentru cugetele lor antiortodoxe şi pentru crezul lor. Am avertizat conducerea instituţională a Sfântului Munte că, dacă vor fi votate textele finale ale Sinodului din Creta, vom întrerupe comuniunea cu patriarhul, urmând Sfinţilor noştri şi tradiţiei de veacuri a Sfântului Munte. Din păcate, Sfânta Chinotită şi mănăstirile, în loc să răspundă, au dezlănţuit prigoană împotriva noastră, ca şi cum noi eram cei care rupeam unitatea Bisericii şi propovăduiam erezii.

Înainte de Sinod, după datorie, am informat pliroma binecredincioşilor creştini cu privire la textele ce urmau a fi supuse votului în aşa-numitul “Sfânt şi Mare Sinod”, făcând referiri ample la cuprinsul acestora, precum şi la ereziile triadologice ale Mitropolitului Pergamului, Ioannis Zizioulas, a cărui teologie eretică, dimpreună cu teologia Consiliului Mondial al Bisericilor, defineşte aproape în întregime caracterul textelor de la Kolimbari. Ne-au invitat pentru omilii aproape în toată Grecia, ca şi în alte ţări, precum România, Moldova, Ucraina, Elveţia, pentru a informa pliroma creştină cu privire la subiectele Sinodului, omilii la care am făcut ample analize teologice ale ereziilor ecumenismului, dar şi privitor la ceea ce trebuie să facem, în acord cu tradiţia noastră, primită de la Duhul Sfânt şi de la Sfinţii Părinţi. Ne-am confruntat cu virulenţa ecumeniştilor, manifestată prin prigoane, acuzaţii cum că am fi fără stăpân, fără cap, neascultători, dezechilibraţi, nebuni, impostori, netemători de Dumnezeu, monahi nemonahi. Au implicat până şi forţele poliţiei ca să împiedice informarea poporului. Pentru noi, toate acestea sunt spre cinste şi laudă, de vreme ce aceleaşi şi mult mai rele au făcut împotriva Sfinţilor noştri Părinţi. Succint, tuturor celor care ne spuneau că monahii trebuie doar să lucreze isihia în chilioarele lor şi să facă ascultare, le răspundeam că

“A lucra isihia atunci când este primejduită credinţa este echivalent cu lepădarea, câtă vreme a mustra este mărturisire sinceră”.

Iar Sfântul Grigorie Palama îi numără pe cei ce tac la vreme de erezie în rândul ateilor, în timp ce Sfântul Ioan adaugă:

“cumplită este osânda tăcerii, cel ce nu spune adevărul este răspunzător de sângele, adică de măcelărirea sufletelor celor ce cad în înşelare”.

De altfel, ştim bine că “niciun folos nu este de pe urma vieţii drepte, câtă vreme dogmele sunt pervertite”. Şi când ne întrebau de cine faceţi ascultare, le răspundeam: de Sfântul Vasilie, de Sfântul Grigorie, de Sfântul Fotie şi de Sfântul Marcu, care şi aceştia, la rândul lor, nu au făcut ascultare de patriarhi şi împăraţi, ci de Marele Arhiereu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De El facem ascultare, atunci când păstorii noştri se fac lupi. Când apare erezie în Biserică, atunci este vreme de mărturisire. Şi dacă egumenii noştri ar fi mărturisit, noi am fi tăcut şi i-am fi sprijinit în lupta lor cea bineplăcută lui Dumnezeu. Acum, însă, înşişi fraţii noştri se numără printre eretici. Noi ce ar trebui să facem? De dragul unei unităţi care ne desparte de Hristos ar trebui să ne supunem panereziei ecumenismului sau mai degrabă trebuie să păstrăm unitatea credinţei şi comuniunea Duhului Sfânt prin luptele pe care ni le arată Sfinţii Părinţi, prin lupta şi mărturisirea lor?

“Căci mai bun si de laudă este războiul decât pacea care desparte de Dumnezeu”, ne spune Sfântul Grigorie Teologul.

Ca să rămânem în Biserică şi în comuniune cu Sfinţii trebuie să nu avem comuniune cu ereticii, adică cu aceia care se scot ei înşişi în afara Bisericii. Poporul credincios al lui Dumnezeu constituie Trupul Bisericii, care este totdeauna unit organic cu Capul acestuia, cu Hristos.

Deci, ce ar trebui să facem noi astăzi, când pseudo-sinodul din Creta a legiferat în Biserică erezia ecumenismului şi accesoriile acestuia, teologia postpatristică şi baptismală, teoria persoanelor şi a primatului în Biserică şi în Sfânta Treime şi desfiinţarea instituţiei sinodale, a legiferat ereziile drept “Biserici” având acelaşi har cu Ortodoxia, a legiferat anularea postului, abrogarea Canoanelor Sinoadelor Ecumenice, a legiferat “căsătoriile nelegiuite”, cu alte cuvinte, căsătoriile mixte, şi ceea ce este cel mai rău, a acceptat misiunea Consiliului Mondial al Bisericilor ca fiind importantă pentru revenirea la unitatea pierdută a creştinilor şi a acceptat toate textele întrunirilor CMB, de la textele de la Toronto până la textele de la Busan? Trebuie să facem ceea ce ar fi făcut Sfinţii. Să ne precizăm poziţia faţă de erezie. Si din acest motiv am organizat această adunare. Nu pentru a repeta că ecumenismul este panerezie, ci pentru a trece de la teorie la practică.

Astăzi, deci, cler şi popor, următori făcându-ne Sfinţilor Părinţi, întrerupem pomenirea bisericească cu ereziarhul Patriarh al Constantinopolului, Bartolomeu Arhontonis, ca unul ce este principalul inspirator al Sinodului, purtător de cuvânt şi propovăduitor al panereziei ecumenismului, şi cu cei dimpreună cu el, si cu episcopii care acceptă Sinodul din Creta ca fiind ortodox, întemeindu-ne în acest sens pe Canoanele: 10 şi 31 Apostolice, 2 al Sinodului din Antiohia, 33 al Sinodului din Laodiceea, şi 15 al Sinodului I-II al Sfântului Fotie cel Mare. Azi, prin cuvânt şi faptă, respingem şi condamnăm ecumenismul, sincretismul interreligios şi intercreştin ca panerezie. Respingem şi condamnăm Consiliul Mondial al Bisericilor ca fiind un Consiliu Mondial al Ereziilor, şi proclamăm încă o dată că Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică este doar Ortodoxia. Respingem şi condamnăm Sinodul care a avut loc în insula Creta ca fiind pseudo-sinod, care consfinţeşte toate cele expuse mai sus. Ca urmare a acestora, cerem de la episcopii din toată lumea să aibă cuget ortodox, iar mai ales de la Bisericile care nu au luat parte la “Sinodul” din Creta să convoace un Sinod cu adevărat ortodox care să condamne cele expuse mai sus şi mai ales persoanele care se află în fruntea panereziei, spre evitarea schismei şi a dezbinării în rândul credincioşilor. Referitor la fraţii noştri, clerici şi mireni, care au cuget ortodox, dar care încă nu au convingerea şi certitudinea că singura cale de a-L mărturisi pe Hristos şi de a rămâne în Biserică este întreruperea comuniunii cu ereticii, nu doar că nu ne rupem de ei, ci suntem alături de ei până la deplina noastră identificare în această luptă bună.

Sfinţii Mucenici, prin jertfa lor, au împlinit Evanghelia, iar Cuvioşii Mărturisitori şi-au dat trupul şi oaselor pentru ţinerea Sfintelor Canoane, care sunt prelungirea poruncilor Domnului nostru. Noi, azi, suntem chemaţi să urmăm calea Crucii mărturisirii şi a martiriului, pe care ne-a trasat-o Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care au păşit Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori. Trebuie ca toţi să înţelegem că, după pseudo-sinodul din Creta, Biserica intra într-o nouă perioadă. Într-o perioadă de erezie şi prigoană. Vremurile din urmă ale lui antihrist au început deja şi înaintea noastră se deschide stadionul mărturisirii şi a bunei mărturii a credinţei noastre.

În Sfântul Munte a fost concepută şi organizată adunarea de azi a clerului şi poporului creştin, şi tot acolo se pregăteşte marea adunare panortodoxă care va avea loc în iunie la Bănceni, cu Episcopul Longhin, prin sfătuirile care au avut şi au loc între părinţii care am întrerupt pomenirea patriarhului, referitor la cum trebuie să continuăm de-acum înainte. Singura cale este ca împreună, cler şi popor, să întrerupem comuniunea eclesială cu ereticii şi, uniţi în credinţă, în ciuda tuturor dezacordurilor dintre noi privitoare la chestiuni secundare, să punem început bun pentru o luptă bisericească de păzire şi păstrare a credinţei noastre ortodoxe, a singurei credinţe care mântuieşte.

Lupta începe acum. Trebuie să rămânem uniţi între noi, uniţi cu Sfinţii noştri şi cu Adevărul în sine, care este Domnul nostru Iisus Hristos. “Nu fac parte din Biserică cei ce nu se află în adevăr”, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama. Indiferent de greutăţile pe care le vom întâmpina şi de diferenţierile de poziţii şi păreri dintre noi, trebuie să prevaleze discernământul şi să se facă iconomiile necesare pentru fraţii noştri mai slabi şi nepregătiţi, totdeauna însă pe baza înţelepciunii Sfinţilor Părinţi, care ne-a fost predată, în adevăr şi dragoste, fără scăderi în ce priveşte credinţa. Dacă între Apostoli existau tensiuni, atunci noi, care nu avem nici la nivelul intelectului înţelegerea stării lor duhovniceşti, ce ar trebui să facem? Scopul nostru comun, al tuturor, este să ne păstrăm în interiorul Bisericii şi departe de erezie. Duşmanul comun al tuturor ortodocşilor este erezia care ne desparte de Dumnezeu. Parcursul nostru va trebui să fie comun şi trebuie, în sfârşit, să înţelegem că între noi nu avem nimic de împărţit, ci, dimpotrivă, să ne ajutăm unul pe altul pentru a rămâne uniţi cu Cel dorit, care este Domnul nostru Iisus Hristos. De altfel, Sfintele Canoane nu pot fi aplicate după bunul plac, ci în duhul în care Sfinţii le-au legiuit şi le-au aplicat, adică avându-L pe Duhul Sfânt şi fiind organic uniţi cu Hristos şi cu tot Trupul Bisericii.

Ca epilog, dar şi ca răspuns al nostru, al tuturor celor care respingem pseudo-sinodul eretic de la Kolimbari şi panerezia ecumenismului, care introduce o nouă credinţă faţă de cea predată de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, să fie aceasta a celor patru Patriarhi şi a Sinoadelor Patriarhiilor pentarhiei din 1848 către Papa Romei Pius al IX-lea, pe de o parte pentru a demonstra marea ruptură dintre noi şi episcopii ecumenişti, iar pe de altă parte, pentru a demonstra că noi nu spunem nimic de la noi, nu creăm propriile noastre dogme, nu născocim învăţături, ci urmăm întru toate şi totdeauna Biserica cea adevărată a lui Hristos, aşa cum a fost dintotdeauna, prin Sfinţii noştri, fără să provocăm schismă şi că, din păcate, schismă provoacă toţi cei care au acţionat în favoarea acestui Sinod din Creta şi toţi cei care au urmat acestuia.

“Pentru că credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oameni, nici prin oameni, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, pe care au propovăduit-o dumnezeieştii Apostoli, sfinţitele Sinoade Ecumenice au întărit-o, au predat-o prin succesiune marii şi înţelepţii Învăţători ai Bisericii şi au adeverit-o sângiurile vărsate de Sfinţii Mucenici”. “Să păstrăm mărturisirea” pe care am primit-o curată de la asemenea oameni, întorcându-ne de la orice inovaţie ca fiind insuflată de diavol. Cel care acceptă inovaţia desconsideră credinţa ortodoxă, ca fiind deficitară. Dar aceasta este deplină, a fost consfinţită, nemaiprimind nici vreo scădere, nici vreun adaos, nici vreo modificare, iar cel care îndrăzneşte fie să facă, fie să sfătuiască, fie să cugete aceasta, deja s-a lepădat de credinţa lui Hristos, deja s-a supus pe sine anatemei veşnice, pentru că blasfemiază pe Duhul Sfânt, cum că, chipurile, Duhul nu a spus totul în Scripturi şi prin Sinoadele Ecumenice. Această cumplită anatemă nu o rostim noi astăzi, ci o fost rostită prima oară de Mântuitorul nostru. “Dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12:32). “Dar, chiar dacă noi”, Apostolii, “sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1:8), adică să fie despărţit de Dumnezeu. Acest cuvânt l-au rostit cele şapte Sinoade Ecumenice şi întreaga ceată a Părinţilor celor purtători de Dumnezeu. Toţi, deci, cei ce introduc inovaţii, fie prin erezie, fie prin schismă, de bunăvoia lor s-au îmbrăcat, potrivit psalmistului, “cu blestemul ca şi cu un veşmânt” (Ps. 98:18), fie ei Papi, fie Patriarhi, fie clerici sau mireni. Astfel cugetând Părinţii noştri au stat neclintiţi şi tari în credinţa predată lor prin succesiune şi au păstrat-o pe aceasta neschimbată şi neprihănită prin atâtea răstimpuri de erezii şi ne-au predat-o curată şi nefalsificată, aşa cum a ieşit din gura primilor slujitori ai Cuvântului”.

Astfel cugetând şi noi, declarăm astăzi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu harul şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, al Preasfintei Doamne a noastre, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, şi al tuturor Sfinţilor Aghioriţi, că nu vom tăcea, nu ne vom opri în lupta împotriva puterilor antihristice şi, repetând cuvintele lui Iosif Vrienios, următori fiind Sfinţilor Părinţi, strigăm şi noi, smeriţii: “Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu te vom minţi pe tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom depărta de tine, Maică, bună cinstire. Întru tine ne-am născut si întru tine trăim, si întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, si de mii de ori vom muri pentru tine”. Amin.

| OrtodoxINFO