† APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam şi ţară Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
Să nu ne mirăm de ce există o aşa mare degradare în societatea de azi. Tineretul îşi are rădăcina în familie. Dacă familia a fost sănătoasă, a fost o familie creştină, a fost o mamă bună, a fost o biserică sănătoasă, a avut preoţi, a avut duhovnici, atunci şi societatea şi lumea tineretului a mers pe un drum sănătos. Dar după ce lumea s-a supramodernizat, tineretul nostru a fost dezbrăcat nu numai de costumaţia lui originară, ci şi de fondul lui sufletesc. Că a schimbat iţarii în blugi, a schimbat viaţa lui într-una uşuratică; pentru că a intrat televizorul în casă, radioul şi toate lucrurile acestea, cum spunea ţăranul nostru când a văzut radio-ul pentru prima dată în casă: „Măi, ăsta-i diavolul în casa noastră”. Lumea s-a modernizat din ce în ce mai mult, a intrat într-o tehnică oarbă.
Acum omul nu mai poate merge cinci metri. Aşteaptă tramvaiul 15-20 de minute că nu poate merge pe jos, e obosit. Aşa că tehnica ne-a lenevit, ne-a dus într-o stare de amorţire şi trupească şi sufletească. E distanţă mare între mama noastră de altădată care avea de dus câte două oale la sapă, avea şi un copil după ea, altul la sânul ei, ducea viaţa aşa încât o întreba soţul: „Măi, dar târziu ai mai venit!” „Păi, am venit târziu că am dus copilul la şcoală, l-am învăţat pe cel mic ca să-l pot lăsa singur acasă şi viaţa noastră de familie nu este aşa de uşoară”. Dacă intri într-un muzeu să vezi cusătura la un epitaf de o frumuseţe artistică ce îţi fură ochii, înţelegi că femeia a fost acolo într-o oboseală şi trudă cu nopţi nedormite.
Astăzi, femeia noastră modernă e grăbită, stă ore întregi la televizor sau la discuţii goale şi pierde timpul. Şi pierderea timpului este şi moartea sufletului. Tehnica a venit pentru acest fapt: să-i fure omului timpul, să nu se mai ocupe cu cele duhovniceşti pentru că a venit concepţia aceasta materialistă peste noi, că omul nu mai are suflet. Are numai trup, bunuri de consum care trebuie să-i fie la dispoziţie în orice magazin. Merge 7 sau 12 ore la serviciu, vine acasă, se îngrijeşte de o hrană mai puţin sănătoasă, pentru că acum vine şi schimbarea genetică a alimentaţiei. Omul nu mai are un suport sănătos, un sirop sănătos, un ghiveci, o hrană şi o băutură sănătoasă. Ia sticla de suc, o desface, o dă copilului care nu mai are laptele natural, nici dezvoltarea naturală. Şi de când e născut, copilul acesta trăieşte într-un fals. Îndată îi pune suzeta în gură şi trage din ea toată ziua, dar nu iese nimic.
Omul trebuie să trăiască precum pasărea, unde este libertate deplină. Aşa cum pasărea din înălţimi vede nimicnicia pământului, la fel şi omul în libertate poate să-şi vadă păcătoşenia. Noi am luat tehnica aceasta prea devreme, prea abrupt ca să putem rezista împotriva ei. Omul nostru se vede în faţa televizorului, a calculatorului unde pierde ore şi zile întregi şi e furat de tot felul de imagini încât nu se mai gândeşte la icoana lui de altădată, nici la frumuseţea cerului, a pădurilor, nu se mai opreşte la bogăţiile ţării noastre.
Mergeam zilele trecute prin Ardeal şi mă miram văzând frumuseţile de acolo cum de mai rezistă în faţa vecinilor noştri unguri care vor să acapareze ţărişoara noastră. Dincolo Basarabia, bogăţii extraordinare, vinuri alese. Nenorocirea este că întotdeauna ţara noastră a fost dirijată de oameni fără inimă. Au o inimă secătuită, o inimă din material plastic. Funcţionează ca material, ca stare fizică, dar sufleteşte lipseşte cu totul.
Copilul nostru nu mai este învăţat cu o spovedanie, să meargă la o biserică, să cânte o cântare bisericească, nu mai este învăţat să se adreseze lui Dumnezeu şi acesta este cel mai mare rău care bântuie ţara noastră şi viaţa noastră materială şi spirituală.
Învăţământul nostru este din ce în ce mai nepregătit. Avem exemplul cu tinerii noştri bacalaureaţi. Nu ne mai trebuie alt indiciu că şcoala trebuie să se trezească. Oamenii care au pe umerii lor răspunderea unui învăţământ, a generaţiilor care vor urma, au de dus sarcinile acestei ţări. Dacă mergem aşa, nu vom mai avea învăţători buni, medici buni pe care să-i doară de sufletul acestei naţiuni. Care sunt oleacă mai luminaţi, abia aşteaptă să termine o şcoală şi să plece în străinătate. Aici toată ţara este în paragină, iar tinerii noştri pleacă în lume. De ce? Pentru că în şcoală nu s-a fixat noţiunea de dragoste de neam şi de ţară. Manualele de istorie sunt cele ale lui Roller şi funcţionează până astăzi.
Toată lumea aşteaptă ceva nou, dar noul acesta nu vine decât începând cu noi înşine, lăsând la o parte conducerea care este într-un stat. Ce facem noi ca indivizi? Pentru că nu va veni să-mi facă mie gospodărie partidul sau guvernul. Dacă noi încercăm să ne redresăm viaţa, atunci toată ţara va înflori. O ţară nu înfloreşte din parlament, nici din guvern, înfloreşte din străduinţa şi din conştiinţa fiecărui individ în parte. Pe vremea monarhiei se spunea că regele domneşte, iar guvernul conduce. Acum nu mai avem nici guvern, nici rege. Stăm în amorţirea aceasta, cum aşteaptă puiul de vrabie ca mama să-i aducă o furnică în guşa ei. Aşa aşteptăm noi, oamenii moderni, pentru că societatea noastră nu este obişnuită cu o muncă sănătoasă. Noi mergem să arăm pustietăţile Americii, să menţinem sănătatea Germaniei cu medici români. Iată un exemplu de neglijenţă: dacă mă duc să cumpăr ceva din oraş şi sunt două magazine, unul grecesc şi unul românesc, românul se duce la grec, nu se duce la fratele lui să-i dea posibilitatea de a câştiga un ban, ca la rândul lui să vină tot în ajutorul ţăranului şi al românului nostru. Vin pălării din export din nu ştiu ce ţară, intră în magazinele noastre: „A, asta-i pălărie americană, asta e grecească, asta e românească” şi se opreşte la cea de la străini, nu o ia pe cea de la români. Şi e mult mai slabă marfa chinezului, decât marfa noastră.
Îmi povestea un cultivator de fructe din ţinutul Sucevei, unde are hectare de meri. A mers şi el în piaţă cu roadele lui, socotind că poate să facă ceva. Dar au venit din Polonia vreo şapte-opt tiruri de fructe şi l-a paralizat pe bietul român. Şi iată cum se produce dezechilibrul acesta de la cel material la cel spiritual pentru că nu este un creier care să dirijeze toate lucrurile acestea. Se merge pe o concurenţă financiară peste tot. Se duce în prăpastie toată munca bietului român care ajunge cerşetor prin Occident şi ţi-e jenă să spui în afară că eşti român pentru că toţi te privesc cu compătimire.
Mergeam la Sf. Munte Athos şi în Grecia m-au întrebat dacă sunt român sau altceva. Dacă am văzut că românii sunt aşa de defăimaţi, am spus că sunt sârb. Şi s-a schimbat îndată situaţia. Pe Sf. Munte eram la Sf. Ana, la o înălţime destul de mare şi grecii erau foarte alertaţi că la Atena era o mişcare revoluţionară şi majoritatea erau români şi macedoneni. Când am intrat acolo şi le-am zis că sunt român, nu voiau să mă primească, să-mi dea o cană cu apă. Acesta este renumele pe care îl avem încât e foarte greu să-l mai redresăm. Dar ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu. Că românul în toată vremea şi-a pus nădejdea în puterea lui Dumnezeu.
Acum suntem în starea aceasta de alertă pentru că vedem pe hunii ăştia de unguri care au fost dintotdeauna un popor neastâmpărat, venit din fundul Asiei, că nici până astăzi nu s-a găsit o câmpie a Panoniei şi în loc să stea liniştiţi caută expansiune în dreapta, în stânga, să vină în Nordul Bucovinei, să ia Ardealul şi vin cu pretenţii că ei sunt originarii acestor zone, că noi am venit peste ei. Sigur că vom depăşi greutăţile acestea, cum le-am depăşit dintotdeauna. Catedralele lor romano-catolice şi protestante sunt imense, zgârie-nori cu un cocoş sau un balon mare în vârf faţă de bisericuţele noastre în care intri aplecându-te. Am ajuns în starea aceasta şi pentru că am fost prea milostivi, prea buni: „Lasă să vină şi acesta, lasă să vină şi celălalt” şi am ajuns la o sufocare.
În 1927-1930, evreii au fost expulzaţi din toate ţările. Unde să se ducă? Şi-au găsit la români refugiul. Şi au început să facă comerţ, că asta e afacere. N-ai văzut un evreu la târnăcop, la sapă sau la altă muncă obositoare. Când a început colectivul, promisiuni: „Lasă că o să fie bine, o să avem toţi de lucru”. „Şi cum o să lucri fericirea asta colectivă?” „Păi, cum: tu ai să seceri, soţia mea are să numere snopii, iar eu o să socotesc, o să adun. Şi aşa o să fie colectivul şi o să fie bine”. Şi până în zilele noastre noi mereu facem snopii şi ei numără. Şi nouă ne lasă gura apă după sucuri şi ne hrănim copiii cu otravă. Ajung la 20-30 de ani şi se miră:Ce are copilul ăsta de e tot bolnav? Păi ce să aibă dacă mama l-a crescut la colectiv, cu zeamă şi mizerii? Apăi, cum să reziste copilul ăsta? Una era când mâncam eu acasă grăsimea laptelui şi făceam balmuşul de la patru-cinci vite. Dar a intrat colectivul şi Stalin a spus că atunci când rusul va ieşi din zidurile lui nu va mai fi rus. Când a văzut rusul gospodăriile frumoase din România, întreba: „Ale cui sunt toate păsările, vitele astea?” „Ale noastre”. „Păi, sunteţi bogaţi”. Ei se aşteptau ca numai membrii de partid să aibă aşa gospodărie. Şi în felul acesta, când Stalin a vrut în 1944 să-şi retragă forţele armate din România, a trebuit să-i execute pe toţi la intrare, ca nu cumva să ducă „infecţia” în Rusia, şi să spună despre fericirea „ţiganilor” din Balcani.
Noi am avut soarta asta nenorocită, germanii pe de o parte: ţigani; ruşii pe de alta: ţigani, dar ei mai ţigani ca toţi. Pentru că la ţigănimea asta şi-au împânzit toate forţele lor armate, au venit cu tancuri şi cu Skoda lor de care se minunau românii. Se dădeau germanii jos din tancuri aşezaţi, cu caschete, ca nişte prinţi, iar fetele toate cu dicţionare de limbă germană ca să intre în discuţie cu ei, că asta e civilizaţia românului. El învaţă întâi ce-i mai urât, ce-i mai decadent. Şi umblau cu germanii, îi aşezau cu tine la masă şi germanul mânca numai un singur fel şi îi aduceau celelalte feluri, iar el: „Nein”. „Păi de ce?” „Ai mei acasă mănâncă un singur fel, iar eu unde mă găsesc duc această dictatură ca să prospere neamul nostru german”. Şi în felul acesta au intrat „zeii răsăritului” şi când a fost să se întoarcă frontul, îi vedeai pe bieţii germani mâncând coji de cartofi cruzi şi furau de peste tot. Luaseră toate obiceiurile răsăritului pe care îl considera înapoiat.
Ne întrebăm de ce avem atâtea greutăţi în viaţa noastră? Pentru că a rămas numai numele de român. Românul nostru s-a pierdut. Pentru că fetele noastre s-au căsătorit cu negrii, cu chinezi, cu germani, cu ruşi, cu toate naţiile care şi-au deschis portmoneul. De unde să iubească pruncii lor ţara, dacă ei nu au nicio ţară, n-au nicio familie, când şi la noi se vrea ca pe buletine să nu se mai treacă prenumele părinţilor? Aşa încât nu mai ştii cine eşti.
Nu mai vorbim de globalizarea asta care a venit peste noi fără vreme ca să ne contopim cu totul. Am ajuns acum la concluzia că nu mai e nevoie de hotare, de nişte zone naţionale ca să ne putem ajuta spiritual: dacă e un basarabean, important e să fie un creştin bun; dacă-i moldovean, să fie un creştin bun; dacă-i ungur, să fie un creştin bun şi în felul acesta facem globalizare spirituală, că cea materială, fizică nu se mai poate face. De aceea noi, românii, cum terminăm un bacalaureat, fugim – acum şi bacalaureatul acesta îi vai de el; când altădată auzeai de atâtea sclipiri intelectuale, acum am ajuns de râsul lumii. Asta dovedeşte şi lipsa de pregătire chiar din familie. Îmi amintesc că la şcoală aveam table din acelea pe care scriam cu piatră, şi un manual aveam pentru patru clase. Acolo era şi istoria, acolo era şi religia, botanica şi tot ce vrei într-un singur manual. Şi manualul se moştenea din generaţie în generaţie. Aşa se învăţa. Aşa a învăţat Iorga, aşa a învăţat Stăniloae şi toţi cărturarii şi savanţii României încât i-am întrecut pe occidentalii noştri cam în toate.
Eu credeam că occidentalii sunt nişte supra-oameni. Odată a venit un grup de francezi la Mănăstirea Bistriţa şi erau de diferite confesiuni: romano-catolici, luterani şi ortodocşi şi eu îi întreb de ce confesiune sunt. Şi ei mă întreabă: „Ce e asta confesiune? Ce e aia religie?” Apăi, duceţi-vă pe pustii că sunteţi mai înapoiaţi ca românii şi ca răsăritenii dacă nu ştiţi de ce confesiune sunteţi. Sunteţi proşti ca noaptea. N-aţi învăţat nimic în occidentul acela. Nici pe Hitler, nici pe Lenin, că şi ăştia de la voi au venit. La fel şi fericita Rusie care a transformat creştinismul nostru în comunism. Că şi Europa, la ora actuală este o mare Rusie. Că ne-au schimbat şi armele. Nu mai avem revolverul acela italian, nici grenada. Pentru că aşa e românul nostru. Întâi copiază partea cea mai rea şi se îngroapă cu toate noutăţile.
Acum un tânăr de-al nostru care termină bacalaureatul nu are decât un gând: să plece în străinătate. El nu se gândeşte că pământul acesta e aşa de bogat şi de fertil încât dacă s-ar apuca să facă oleacă de agricultură, s-ar descurca. Nu, el pleacă în alte părţi, să fie argat la străini. Cum spunea un tânăr: „Mă duc să spăl farfuriile în Occident”. „Bine, dacă tu nu vrei să ai farfuria ta aici acasă, du-te în Occident”. Admiram un inginer agronom care avea vreo 50 de hectare. O Moldovă întreagă era ţinută numai de recolta lui, din munca lui proprie. Numai cu soţia şi doi copii. Se urca de dimineaţă pe tractor, lucra până la orele 12-14, apoi era boier: se ducea făcea baie, se uita la un film.
Occidentalii spun că trăiesc bine. Sigur că trăiesc bine de pe urma muncii noastre. Vine câte un român cu câte o maşină din afară şi ţăranii noştri admiră marca maşinii, dar nu se uită la obrajii lui, la ochii duşi în fundul capului. El şi-a dat toată viaţa şi toată energia lui pentru tehnica aceasta occidentală. Şi aşa românul nostru nu mai poate ieşi din noroi, e mereu slugă la alţii pentru că nu are în sat niciun învăţător la care să vadă un model de grădină, de livadă, cum se plantează un pom;pentru că cel care vrea să facă ceva te copiază. Şi la noi în ţară sunt sectanţii care merg cu o viteză nemaipomenită. Bucovina e aproape în mâna lor. Îmi povestea un preot din Iaşi: fata lui n-avea serviciu de vreo 2-3 ani. A fost nevoită să meargă la o gospodărie de stat şi să ceară un serviciu acolo. Şi i s-a oferit de lucru, dar la ieşire i se spune să vină la casa de adunare. Şi fata a venit şi a i-a zis părintelui, care a sfătuit-o: „Măi, mai bine stai acasă, o să facem cum putem, dar nu te vinde”. De aceea la noi prefectul e sectant, ministrul X e bozgor, secretarul e bulgar şi aşa ne dirijează străinii care n-au nicio legătură cu neamul nostru.
Aşa făcea şi sistemul comunist. La conducere erau numai străini, că străinul n-are nici tangenţă cu bunătatea, cu dragostea, cu valorile ortodox-creştine. El nu ştie decât de pistolete şi dacă nu execuţi, hai cu el la groapa comună. Dacă-l duci la Fântâna Albă să vadă câţi creştini au murit acolo, cum i-au expropriat ruşii: „Măi, luaţi ce vreţi voi din satul vostru şi haideţi că vă dăm drumul să treceţi în ţară”. Bieţii oameni au luat preotul şi toate bogăţiile bisericeşti: crucile şi tot ce au avut în biserică şi au ajuns la Fântâna Albă. Ruşii erau agăţaţi prin copaci cu mitralierele deschise şi când să pătrundă la noi în ţară, mitralierele s-au deschis şi acolo au rămas românii care trebuiau să se întoarcă. Sigur că le stăm tare în ochi, în gât pentru bogăţiile ţării câte ne-au rămas, că trebuie să ne globalizăm. Şi din nou alte rânduieli, alte legi şi românul bate pasul pe loc în necaz şi suferinţă.
Mulţumesc lui Dumnezeu că nu mai am mult de dus în viaţă şi închei epopeea vieţii mele, intrând în epopeea vieţii veşnice unde merg „toţi cei osteniţi şi împovăraţi”, dar spune Mântuitorul că: „Eu îi voi odihni”. Vă doresc să puteţi duce mai departe cuvântul acesta românesc să se poată folosi şi cei ce ascultă şi să ne găsim cu toţii dincolo.
extras din Ne vorbește Părintele Justin, vol. 2