Dragostea Dumnezeiasca: Talcuirea Pildei Fiului Risipitor

In pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32), Mantuitorul Iisus ne-a dat o inchipuire a dragostei adevarate, a dragostei dumnezeiesti.

Dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Rabdarea, iertarea si bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeiesti, chipuri fara de care orice dragoste nu ar fi o dragoste adevarata.

Acela care nu are rabdare cu noi cand gresim, acela nu ne iubeste. Nici acela nu ne iubeste care nu ne iarta atunci cand ne pare rau pentru greseala noastra. Si cel mai putin dintre toti ne iubeste acela care nu se bucura de indreptarea noastra. [Sf. Nicolae Velimirovici]

Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea.

Parintele care avea doi fii este Tatal nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizeaza pe crestinii buni si ascultatori de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe crestinii rai si neascultatori, asemenea lui.

Din ceata crestinilor ascultatori fac parte toti fiii Bisericii lui Hristos care împlinesc cu sfintenie poruncile Lui. Acestia merg regulat la slujbele Bisericii, se roaga ziua si noaptea, asculta de Dumnezeu si de pastorii rînduiti, nasc si cresc copii în frica Domnului, se spovedesc si se împartasesc cu Sfintele Taine regulat, duc viata smerita si fac milostenie la cei saraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvîntare si cu rugaciune. De aceea Dumnezeu le ajuta în toate.

Nu asa însa se întîmpla cu crestinii neascultatori si robiti de pacate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre acestia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserica, cei ce-si ucid copiii, betivii, hulitorii de Dumnezeu care înjura de cele sfinte, desfrînatii, lacomii, zgîrcitii, si mai ales mîndrii, în frunte cu sectele, ca ce sunt sectantii, decît crestini razvratiti, mîndri si neascultatori care nu vor sa asculte de Biserica întemeiata de Hristos, ci îsi fac legi si dogme, dupa mintea lor, asemenea fiului mai tînar din Evanghelie. Toti acestia sunt cazuti din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserica, de Sfinti si se cearta pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explica dupa voia lor. Dar cine cade din ascultare si din Biserica, acela cade si din Dumnezeu. [Parintele Cleopa]

Omul cel drept este mai cuprins cu anii decat cel pacatos; caci Dumnezeu, la inceput, a facut omul drept, omul singur a pacatuit. Pacatosul cauta partea ce i se cuvine, atat de la Dumnezeu, cat si de la fratele sau cel drept.

Prin “doi fii” se mai intelege firea dubla care se afla in fiecare om. O fire care inseteaza dupa Dumnezeu si alta care este aplecata spre pacat. O fire indeamna omul sa vietuiasca dupa poruncile lui Dumnezeu, dupa omul cel launtric, dupa cum spune Apostolul, si cealalta este dupa legea trupului (Romani 7:22-23).

Omul duhovnicesc si omul trupesc – doi oameni intr-unul si acelasi om. Omul duhovnicesc nu-si poate inchipui vietuirea departe de Dumnezeu, pe cand omul trupesc socoteste ca viata sa incepe numai atunci cand el este despartit de Dumnezeu. Omul duhovnicesc este mai cuprins cu varsta; cel trupesc este mai imputinat cu anii. Chiar de la zidirea sa, omul duhovnicesc este mai adunat cu anii, caci ni se spune ca Dumnezeu a zis la inceput: “Sa facem pe om dupa asemanarea noastra” (Facerea 1:26) si asemanarea cu Dumnezeu este firea duhovniceasca a omului, nu cea trupeasca – si, dupa aceea, trupul omului a fost facut din tarana (Facerea 2:7).

“Da-mi partea ce mi se cuvine din avere” In acest chip Ii vorbeste pacatosul lui Dumnezeu. Si, de fapt, ce este a omului fara sa fie a lui Dumnezeu? Toate sunt ale lui Dumnezeu.

Atata vreme cat omul nu este despartit de Dumnezeu, toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu sunt si ale lui. Dupa cum spune si Dumnezeu: “Fiule, toate ale Mele ale tale sunt. Dar cand omul doreste sa se desparta de Dumnezeu si atunci cand el cauta sa primeasca partea ce i se cuvine din cele ce sunt fara de numar ale lui Dumnezeu, Dumnezeu poate sa nu-i dea nimic si totusi sa fie drept. Fiindca omul fara Dumnezeu nu este nimic si tot ceea ce are el este nimic.

Ceea ce s-a intamplat cu Adam se intampla iarasi si iarasi cu milioane de urmasi ai lui Adam care, despartindu-se de Dumnezeu din pricina pacatului, isi iau partea lor si pleaca intr-o tara indepartata. Dumnezeu nu sileste pe nimeni sa ramana cu El, caci Dumnezeu a facut omul ca sa fie liber si, potrivit firii Sale, El nu cauta niciodata sa ingradeasca aceasta libertate.

Cand omul paraseste calea lui Dumnezeu, se trezeste intr-un labirint cu multe cai si se napusteste cind pe o cale cind pe alta. Omul acesta aseaza securea la radacina propriei sale vieti, si in fiecare zi taie cate o parte din radacina, pana cand copacul incepe sa se usuce. [Sf. Nicolae Velimirovici]

Ce cumplit este pacatul neascultarii! Ce greu este sa traiesti dupa mintea ta, sa nu asculti de nimeni, sa te departezi de Dumnezeu, de credinta, de rugaciune, de Biserica, de preot, si de parintii care te-au nascut. Asa a facut tînarul din Evanghelie: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere… si s-a dus într-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind în desfrînari.

Neascultarea este fiica mîndriei. De aceea cel mîndru si neascultator este lasat de Dumnezeu sa cada în pacate grele, ca sa se smereasca si sa se întoarca la pocainta. Cel dintîi pacat în care cad mîndrii si neascultatorii este desfrînarea, o patima grea, urîta, rusinoasa. [Parintele Cleopa]

Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa.

Departe de Dumnezeu, intotdeauna este foamete mare. Aceasta este situatia cu fiecare pacatos, care se lasa cu totul in voia celor pamantesti, a trupului si a implinirii poftelor celor trupesti. Vine o clipa pentru pacatos cand acestea devin murdarie si duhoare respingatoare.

El a uitat de Dumnezeu si incepe sa urasca lumea aceasta. Ce va face acum? Cand omul se gaseste intr-o asemenea stare de deznadejde, ii apare diavolul indata, ducandu-l dintr-un rau in altul. Dar acum i se arata, il ia in slujba sa si il trimite la tarina sa, ca sa ingrijeasca porcii. Ca sta scris: Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii. Aceasta se intampla fiecarui fiu neascultator, care s-a indepartat de tatal sau: ducandu-se departe, cu mandrie si cu planuri mari pentru fericirea sa, ajunge sa fie slujitor la cel rau.

Fata de cel dintai, “omul-tata”, pacatosul este numit fiu, dar fata de celalalt, “omul-diavol”, el este numit slujitor tocmit. Pe cand se afla cu “omul-tata”, el era binecuvantat cu toata imbelsugarea, dar cu “omul-diavol” el este flamand, atat de infometat, ca ar fi mancat din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea.

Prin “porci”, intr-un inteles mai adanc, trebuie sa intelegem duhurile cele rele, salasluitorii imparatiei diavolului. Fiindca duhurile cele rele sunt purtatorii a toata necuratia, si porcii sunt simbolul vazut al necuratiei. Cand Dumnezeu a scos duhurile necurate din omul indracit, El le-a ingaduit sa intre in porci (Luca 8:32-33). Precum porcii rama in pamant, tot la fel si duhurile rele rama in om, pana ce gasesc in el necuratie, cu care sa se hraneasca. Prin “roscove” trebuie sa intelegem toata necuratia din launtrul omului: ganduri rele, doriri necurate, scopuri care urmaresc iubirea de sine, pacate, pofte si patimi. Duhurile necurate se hranesc si se ingrasa cu tot ceea ce roade sufletul omului si il duce la pieire. Tot ceea ce creste in intunecimea sufletului omului, ascuns de lumina nemijlocita a lui Dumnezeu, asa cum cresc roscovele in intunericul de sub pamant, este hrana necurata pentru duhurile necurate.

Dar, in clipa celei mai mari deznadajduiri, a foamei si a infricosarii fiului risipitor, a licarit o scanteie inlauntrul sau; ca o lampa tainica, ardea in interiorul lui lumina de mult uitata a constiintei si a intelegerii. Numai cu ajutorul acestei lumini a putut sa vada prapastia in care cazuse, toata duhoarea pe care o respirase si in care traise, toti oamenii netrebnici cu care se insotise. Cu ajutorul luminii acestei lampi tainice, pe care mana milostiva a tatalui a sadit-o in el, acesta s-a desteptat din visul sau de groaza, si a inceput sa faca o asemanare intre viata pe care o traise mai inainte alaturi de tatal sau si viata pe care o ducea acum.

Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si s-a sculat si a venit la tatal sau.

Teofilact spune: “Si cand si-a venit in sine“: de aici decurge lamurit faptul ca, pe vremea cand savarsea raul, el nu era in sine. Cu adevarat, umbland cu ajutorul simturilor noastre pe aiurea, ne instrainam de noi insine si ne indepartam de Imparatia lui Dumnezeu, care se afla in launtrul nostru (Luca 17:21). [Sf. Nicolae Velimirovici]

Care era foamea fiului risipitor care a zis: “iar eu pier aici de foame?” Oare la hrana cea trupeasca se gandea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfîntul Prooroc Isaia: Iata, cei ce slujesc Mie vor manca, iar voi veti flamanzi. Iata, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veti înseta. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi va veti veti rusina. Iata, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi va veti întrista. Iata, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veti striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).

Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. Aceasta hrana duhovniceasca pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea, înfrînarea, curatia si toate celelalte virtuti care cu adevarat sunt hrana a sufletului.

Cînd Apostolii Îl rugau sa manînce, Mîntuitorul le-a zis: Eu am de mîncat o mîncare pe care voi nu o stiti (Ioan 4, 32). Mîncarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine si sa savîrsesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Caci oricine face o fapta buna pentru sufletul sau, sau pentru mîntuirea aproapelui sau, cu adevarat îsi hraneste sufletul sau cu darul lui Dumnezeu. [Parintele Cleopa]

Si tatal sau este foarte bogat: langa el nu se afla foamete; argatii sai sunt indestulati de paine si fiul sau moare de foame. Prin “paine” noi trebuie sa intelegem “viata”; “argatii” sunt fiinte din zidirea lui Dumnezeu care sunt mai imputinate decat oamenii, cum sunt animalele si alte fapturi. Fiul risipitor cazuse mai jos decat animalele si a cautat sa duca o viata cel putin la fel cu a lor. Animalele nu sunt fiinte libere si Dumnezeu le stapaneste desavarsit prin puterea si voia Sa. Dumnezeu le da viata potrivit nevoii lor, are grija de ele si le implineste nevoile. Dar fiul risipitor si-a irosit in desfranare acele energii ale vietii, pe care Dumnezeu le da tuturor fiintelor si pe care animalele le folosesc cu dreptate.

Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat. Asa este dragostea lui Dumnezeu – este fara margini! Cat de mare I-a fost pana acum rabdarea fata de pacatos, la fel de mare Ii sunt acum iertarea si bucuria. [Sf. Nicolae Velimirovici]

Mai înainte de a striga omul pacatos “gresit-am”, Dumnezeu cunoaste hotarîrea lui cea din inima de a se pocai si întoarce catre El. De aceea l-a primit cu atîta bucurie si nu i-a mai pomenit greutatea pacatelor. [Parintele Cleopa]

Bucuria mamei este mare atunci cand vede indreptare in copilul ei; bucuria pastorului este mare atunci cand isi gaseste oaia cea pierduta; bucuria femeii este mare atunci cand isi gaseste banutul cel pierdut – dar nimic din toate astea nu se poate asemana cu bucuria lui Dumnezeu cand un pacatos se pocaieste si se intoarce la El. La primul semn de pocainta din inimile noastre, chiar daca inca ne aflam departe, Dumnezeu deja ne vede si se grabeste sa intampine omul cel nou care, prin pocainta, se zamisleste in noi.

“Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau”.

Prin “cer” trebuie sa intelegem, mai intai, toate cetele ingerilor lui Dumnezeu si mai ales ingerii nostri pazitori; in al doilea rand, trebuie sa intelegem darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le da fiecarui om si care inseamna toata Dumnezeirea din oamenii pacatosi, ca “dupa omul cel launtric ma bucur de legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22).

Si faptul ca “cer” inseamna aici ingerii lui Dumnezeu, se vede chiar din cuvintele Domnului: “Zic voua, asa se face bucurie ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste.” (Luca 15:2-10). Asadar, cand exista bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, exista si suparare pentru un pacatos nepocait.

Ca prin “cer” trebuie sa mai intelegem si darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor, se vede din cuvintele Apostolului Pavel pe care le-am citat deja, si din urmatoarele cuvinte: “Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri?” (I Corinteni 6:19). Si aceasta se vede si mai lamurit din cuvintele Mantuitorului: “Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru” (Luca 17:21). Si astfel, cel ce pacatuieste impotriva lui Dumnezeu pacatuieste si impotriva ingerilor lui Dumnezeu si a omului celui drept dinlauntrul sau, care este de la Dumnezeu, si aceasta inseamna “impotriva cerului”. Si de aceea spune fiul se pocaieste: “Am gresit la cer si inaintea ta.” [Sf. Nicolae Velimirovici]

Fiul risipitor, cunoscîndu-si starea lui vrednica de plîns si gîndind sa se întoarca la Parintele sau cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatalui sau. Si de aceea a zis: „Primeste-ma ca pe unul din argatii tai”.

Trei sunt starile celor ce se mîntuiesc. Starea celor dintîi este a fiilor, adica a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toata inima lor si cu toata puterea vointei lor se sîrguiesc sa faca poruncile Lui. Despre acestia spune dumnezeiasca Scriptura: Cît am iubit Legea Ta, Doamne, ea toata ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).

A doua ceata este a argatilor, care, cautînd plata, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobîndi fericirea cea vesnica a Împaratiei Sale. Despre acestia scrie: Plecat-am inima mea ca sa faca îndreptarile Tale în veac pentru rasplatire (Psalm 118, 112).

Starea a treia este a robilor, adica a celor care, temîndu-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru calcarea poruncilor Lui se silesc a pazi toate poruncile Lui dupa marturia care zice: Strapunge cu frica Ta trupul meu, ca de judecatile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).

Deci, fiul risipitor, gîndindu-se ca si argatii, adica cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru rasplatire primesc daruri duhovnicesti si se împartasesc de ele, a cerut Tatalui sau sa fie primit în casa parinteasca macar ca un argat. Aceasta întoarcere a lui din toata inima catre parintele sau, si smerenia cea mare sa fie primit ca un argat de Tatal sau, i-a fost pricina de mare folos, caci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevarat fiu al sau care se întoarce cu toata inima catre El.

„Si a zis tatal catre slugile sale:Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati si, mancand, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.“

I-a dat haina cea dintîi, adica haina sfinteniei si nepatimirii in care era invesmantat Adam, inainte de caderea in pacat si de izgonirea intr-o tara indepartata de Dumnezeu. Si inel i-a pus pe mîna lui, semnul legaturii celei dintîi cînd petrecea în viata curata si neprihanita, mai înainte de a se desparti de tatal sau. Iar dupa ce i-a dat lui haina cea dintîi si inel, i-a dat încaltaminte în picioarele lui, adica vointa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu. [Parintele Cleopa]

Nu exista nici o haina mai minunata decat aceasta din cer. Apostolul spune: ” cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat” (Galateni 3:27). Sufletul, care fusese despuiat de toata lucrarea cea buna, este in intregime imbracat din nou: haina cea veche, murdara si zdrentaroasa este aruncata si sufletul sau este imbracat in haina noua. Aceasta haina noua pentru suflet semnifica omul cel nou – pocait, iertat si primit de catre Dumnezeu. Fara aceasta haina noua, nimeni nu se poate salaslui in Imparatia lui Dumnezeu, dupa cum vedem lamurit din pilda lui Hristos despre nunta fiului imparatului (Matei 22:2-14). Potrivit cuvintelor Apostolului, aceasta haina este alcatuita din: “milostivirile indurarii, din bunatate, smerenie, blandete, indelunga rabdare,… iar peste toate acestea… dragoste, care este legatura desavarsirii” (Coloseni 3:12-14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4)

Prin vitelul cel ingrasat care a fost junghiat, trebuie sa intelegem ca Il semnifica pe Iisus Hristos Insusi, Care S-a dat spre junghiere pentru curatirea pacatosilor de pacatele lor.

Prin slugi trebuie sa intelegem fie ingerii, fie preotii. Daca intelegem prin casa tatalui ca ar fi chiar cerul, atunci trebuie sa vedem sugile ca pe ingeri; daca – ca o alta interpretare corecta – intelegem prin casa tatalui ca si cum ar fi Biserica de pe pamant (cea vazuta), atunci trebuie sa vedem slugile ca pe preoti, care sunt chemati sa slujeasca taina jertfei lui Hristos si, prin aceasta, sa asigure oamenilor hrana pentru viata cea vesnica. Este limpede ca aici se vorbeste mai intai despre Biserica, din faptul ca Fiul Risipitor nu era totusi mort din punct de vedere trupeste si, pana cand omul se desparte de trupul sau, el este al Imparatiei lui Dumnezeu, in chipul Bisericii lui Dumnezeu care se afla pe pamant. Faptul ca slugile semnifica la fel de bine si ingerii, este limpede mai intai din faptul ca ingerii sunt de fata in biserica la Sfintele Taine si, in al doilea rand, din faptul ca Dumnezeu foloseste ingerii pazitori ai oamenilor ca sa-i indrume pe calea mantuirii.

“Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.” Trupul lui mai era inca viu, dar sufletul sau era ca si mort. Singura scanteie a darului dumnezeiesc, care mai licarea, s-a aprins in el si a inviat sufletul intreg. El era deja pierdut in clipa cand si-a cerut partea din avere ce i se cuvenea de la tatal lui. Si si-a venit in sine. Aceasta inseamna: el si-a venit in sine la lumina scanteii lui Dumnezeu, fiindca se pierduse. Dumnezeu il stia pe el si l-a pastrat in priveliste chiar pana in ultima clipa – clipa pocaintei.

„Si au inceput sa se veseleasca. Auzind toate cate se intamplasera, fratele mai mare s-a maniat si i-a spus tatalui sau: “Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai junghiat pentru el vitelul cel ingrasat.”

“Fiule”, i-a spus tatal, “tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.”

Astfel, Dumnezeu linisteste pe omul cel drept, amintindu-i de bunatatile cele multe, pe care el le stapaneste si le imparte impreuna cu El. Toate ale Mele ale tale sunt. Odata cu intoarcerea fratelui tau celui pocait, partea ta nu se imputineaza, ci bucuria ta va trebui sa fie sporita, “caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.” [Sf. Nicolae Velimirovici]

Mare si nemarginita este milostivirea lui Dumnezeu fata de cei pacatosi care se întorc catre El din toata inima si cu toata smerenia si hotarîrea de a-si îndrepta viata!

În pilda Fiului Risipitor vedem ca el nu facuse fapte de pocainta, adica înca nu-si facuse canonul pacatelor sale cu care a suparat pe parintele sau. Ci numai venindu-si în sine si cunoscîndu-si starea jalnica în care ajunsese prin departarea de parintele sau a atras asupra sa mila si îndurarea Parintelui sau care cu atîta bucurie si cu praznuire l-a primit. Cu adevarat, fratii mei, smerenia si pocainta iarta multe pacate si fara alte fapte bune. Ce fapte bune putea sa faca tîlharul rastignit alaturi de Hristos cînd mîinile si picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inima i-a fost deajuns: Pomeneste-ma, Doamne, cînd vei veni întru Împaratia Ta (Luca 23, 42). Iar Mîntuitorul îndata i-a raspuns: Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel: Duhul se roaga pentru noi cu suspinuri negraite. Bine a zis si Sfîntul Efrem Sirul: “Pocainta, fara jertfe si fara cheltuieli, poate sa împace si sa milostiveasca pe Dumnezeu. Pocainta a oprit jertfa sîngeroasa, aducînd jertfa constiintei. Ea nu cauta ied, ci marturisire. Nu cere oaie pentru jertfa, ci marturisire din constiinta. Nu ai turturea de jertfa tu cel ce ai pacatuit? Suspina si Dumnezeu, mai presus de turturea, îti socoteste tie aceasta. Nu ai pasare? Lacrimeaza si, în loc de jertfa, ti se va socoti tie. Nu ai porumbel? Vesteste-ti pacatele tale lui Dumnezeu si-ti vor fi tie ardere de tot. Daca te vei ruga, ca pe un vitel de jertfa va primi Dumnezeu rugaciunea ta. O, cît de mare este pocainta! O, cît de minunate sunt lucrurile cele dintru dînsa! Ca una fiind, pe toate le poate”.

Pocainta fiului risipitor sa ne fie pilda, îndreptare si îndemn pentru toti, iar neascultarea si caderea lui în desfrîu sa ne aduca aminte de marea primejdie ce ameninta pe copiii loviti de necredinta si desfrîu. Ne uitam cîti parinti si cîte mame vin plîngînd la biserica si manastiri pentru copiii lor. Toti ne spun acelasi lucru: Nu ne mai asculta copiii; se duc la tot felul de distractii rele, la filme cu ucideri si filme cu desfrînare; nu mai vor sa învete, sa mearga la biserica si la spovedanie, nu vor sa se mai roage lui Dumnezeu si sunt nervosi. S-au împrietenit cu copii rai; traiesc în desfrîu cu fete rele ca si ei, fumeaza si se îmbata, ce sa facem cu ei? Cum sa-i scapam de desfrîu si sa-i întoarcem la credinta, la biserica, la o viata crestineasca normala?

Iata marea problema a copiilor nostri. Iata durerea de astazi a multor parinti. Iata ca s-au înmultit în lume si în familiile noastre fiii risipitori, neascultatori si desfrînati, ca cel din Sfînta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, dupa ce au cazut în toate pacatele? Ce trebuie sa raspundem acestor parinti care vin plîngînd la noi?

Raspunsul este unul: sa-i ajutam pe copiii nostri mai întîi sa nu cada în pacatele cele grele care sunt: necredinta, neascultarea si desfrînarea. Iar daca au cazut ca fiul risipitor din Evanghelie, sa-i ajutam sa se ridice din prapastia necredintei si a desfrîului. Cum? Mai întîi sa-i ducem la un duhovnic bun sa-si marturiseasca pacatele. Apoi sa-i îndemnam din nou la biserica, la o viata sociala normala, si sa-i deprindem sa se roage si sa citeasca carti sfinte. Numai sa luati aminte ca nu cumva chiar parintii, tata si mama, sa fie aceia care îsi smintesc copiii si-i împing la tot felul de pacate prin exemplul rau pe care îl vad în casa.

Avem, însa, multe familii bune, model, prin satele si orasele noastre. Avem înca multe mame crestine devotate care îsi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, manastiri si preoti buni peste tot în tara. Numai sa-i cautam, sa ne spovedim regulat, sa le urmam sfatul. De aceea sa nu deznadajduiasca nimeni.

Sa ne întoarcem la Tatal ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne asteapta în pragul bisericilor. Sa venim cît avem vreme, ca ne asteapta si ne cheama. Si cazînd înaintea Lui, sa zicem cu cainta si lacrimi: “Iata, am gresit la cer si înaintea Ta. Am ratacit pe caile pacatului. Ne-am departat de Tine si de biserica Ta. Am cazut în cumplite faradelegi. Acum ne caim, ne pare rau, ne temem de vesnica osînda care ne asteapta, ca nu mai suntem vrednici sa ne numim fiii tai. Ci primeste-ne înapoi ca pe cei mai de pe urma robi ai Tai!” Amin. [Parintele Cleopa]

Surse: https://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_duminici/dumin34rusalii.html

https://www.crestinortodox.ro/sfantul-nicolae-velimirovici-predici/82514-predica-la-duminica-fiului-risipitor-2