JUSTIN

Putine insemnari adunate de FLORIN STUPARU despre parintele nostru intru Hristos, JUSTIN PIRVU, din zicerile sale si ale parintilor si fratilor nostri intru Hristos,
CARORA TUTUROR LE MULTUMESC SI LE ROG MINTUIRE, prin rugaciunile si lacrimile Staretului nostru Justin, care vrea sa ne nasca intru Hristos pe noi, toti cei care i-am calcat cindva pragul.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecuvanteaza lucrarea aceasta savarsita intru sfant numele Tau!

CUVINT DE INCEPUT

Cindva, prin 1991-92, am aflat ca un oarecare batrin Justin Parvu, la 72 de ani, ridica manastire undeva in munte, pe un drum forestier ce se pierde in padure. Ca slujeste sub cerul liber sau intr-o magazie de scinduri. Nu stiam ce e aceea manastire, fiind cu totul strain de Ortodoxie. Si nici macar nu am cerut sa vad vreo fotografie de la Petru Voda; cu toate acestea, auzind de lucrarea acelui batrin, am simtit o caldura in inima, fara sa stiu de ce, si mai ales fara sa stiu ca incalzirea inimii (nu a mintii) este semn al unui gind bun, venit de la Dumnezeu, iar nu de la inselatorul diavol. Mai tirziu, cind am ajuns sa fiu citiva ani vecin de aproape cu parintele Iustin si apoi sa-mi fac casa in preajma manastirii, am inteles ce insemna acel simtamint.

Cartea de fata – pe care puteam sa o scriu, poate mai bine, demult – este urmarea acestei intelegeri, dupa putinta mea de acum. Ce incerc sa arat in paginile care ne stau inainte, prin marturiile parintelui si ale celor apropiati lui? Ca un om lipsit de orice putere lumeasca, dar insuflat de Hristos-Dumnezeu prin Sfintul Sau Duh, ajunge sa adune in jurul lui si sa povatuiasca o multime de credinciosi, intemeind o obste crestina – alcatuita din monahi si din mireni uniti intre ei, dar nu amestecati – care se largeste mult dincolo de hotarele asezamintului propriu-zis. Si aceasta intr-o vreme cind obstea crestina, acea adunare a doi-trei in numele lui Hristos (Matei 18:20), nu mai poate fi gasita in „lume”. Caci Crestinii umbla la biserica, dar nu mai sint Biserica; implinesc un obicei de Duminica, dar nu mai vietuiesc impreuna crestineste, adica osebiti de aceia multi care traiesc in chip paginesc ori de-a dreptul diavolesc. La fel stau lucrurile si in viata monahala, a carei traditie a fost curmata in anii ’50 de catre stapinirea comunista. Caci – daca judecam drept, fara a ne lasa inselati – vedem bine ca am ajuns aproape de acele vremuri cind „monahii vor vietui ca mirenii si mirenii ca dracii”, dupa zicerea inainte-vazatorilor cu duhul. Acum este inceputul vremii aceleia cea mai de pe urma, cind necredinta pustieste aproape cu desavirsire sufletele celor botezati. Pentru aceasta zicea Mintuitorul: „Dar Fiul Omului, cind va veni, va gasi oare credinta pe pamint?” (Luca 18:8). Zicere pe care Sfintitul Teofilact al Bulgariei, in urma Sfintului Ioan Gura de Aur, o tilcuieste astfel: „Prin chipul intrebarii, Mintuitorul insemneaza rarirea credinciosilor ce se vor afla atunci [la a doua venire a Sa]. Caci atita va stapini atunci «fiul faradelegii» [Antihristul, vezi la Pavel], incit «sa-i amageasca si pe cei alesi, de va fi cu putinta» [vezi la Evanghelie]. Deci, venind Domnul pe nori, nu va afla credinta pe pamint, fara numai intru putini.” Si aceasta de ce? Pentru ca, „din pricina inmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci” (Matei 24:12), dupa cuvintul cel nemincinos al Mintuitorului Hristos. E vorba de dragostea credinciosilor pentru Hristos si de aceea a unora pentru altii intru Hristos.

Aceasta a incercat si incearca sa faca parintele Iustin, in marea sa dragoste pentru Hristos si pentru aproapele: sa adune oameni care – cu toate pacatele si neputintele lor – au macar o oarecare dorinta de a trai dupa Hristos, urmind porunca dragostei, intr-o lume care lupta impotriva Acestuia mai mult ca niciodata in trecut si ii goneste pe urmatorii Lui intr-un chip inca mai salbatic si mai viclean decit in vremea vechii stapiniri pagine. Cu acestia se implineste, inca o data, cuvintul Dumnezeu-Cuvintului intrupat: „Acestea va poruncesc voua, ca sa va iubiti unul pe altul! Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decit pe voi M-a urit. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar – pentru ca nu sinteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume – de aceea lumea va uraste” (Ioan 15:17-19).

Urmarea a fost ca, in citiva ani, obstea de la Petru Voda – alcatuita la inceput din „doi-trei frati si un dulau mare ciobanesc”, cum povesteste parintele – a ajuns sa cuprinda citeva zeci de monahi si monahii, la care se adauga batrinele de la azil, copiii de la asa-zisa „scoala” (de fapt, un camin-internat) si citeva familii care si-au facut casa in preajma manastirii. Pe linga acestia, trebuie sa-i socotim si pe monahii si monahiile trimisi de la Petru Voda sa intemeieze alte schituri si manastiri, care au ramas insa legati de staretul lor in ciuda departarii geografice. Inca mai sint acei nenumarati mireni din toata tara care socotesc manastirea ca pe a doua lor casa, iar pe batrinul Iustin ca pe adevaratul lor parinte. Si toata aceasta lucrare, pornita cu adevarat de la nimic, se datoreaza – o zic inca o data – jertfelniciei dintotdeauna a parintelui. Caci el a trait intreaga viata impresurat de oameni, pe care nu numai ca i-a ingaduit, dar a cautat sa-i ajute cu tot ce a putut: cu fapta, cu sfatul si cu povatuirea. Mare nevointa si mare dragoste este aceasta: a te lipsi de linistea singuratatii, mai ales ca monah, cuvint care tocmai asta insemneaza: om care traieste singur. In copilarie, parintele Iustin era inconjurat de tovarasii din sat, al caror povatuitor se alesese. In inchisorile comuniste, a trait ani de zile intre sute de camarazi, acesta fiind unul din chinurile gindite de temniceri (alaturi de chinul izolarii, la fel de greu de rabdat). In manastirile pe unde a petrecut incepind cu anul 1964, a fost cautat de tot mai multi oameni, mai intii din Neamt, iar apoi din intreaga Moldova. Iar acum, de cind e staret, din toata tara. De cind are manastirea lui, parintele a ajuns sa petreaca singur in chilia sa de nici 9 metri patrati – plina de carti (pe care nu apuca sa le citeasca) si de tot felul de lucruri primite de la credinciosi, pe care el le imparte nevoiasilor – a ajuns asadar sa petreaca singur nu mai mult de 5-6 ceasuri pe zi: 1-2 inainte de slujba de la miezul noptii si 3-4 dupa slujba. Sau mai putin, sau deloc, de multe ori. „Aceasta – mi-a spus – e datoria noastra: sa stam inaintea oamenilor.”

O carte subtire, precum este aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit sa faca parintele pentru Biserica zilelor noastre. De aceea, marturiile scrise sint insotite de numeroase fotografii, ajungindu-se la forma unei carti ilustrate in care cuvintele si imaginile se intregesc unele pe altele, in dorinta de a face cit de cit cunoscuta aceasta pilda de lucrare crestina a calugarului si preotului lui Dumnezeu Iustin Pirvu.

La sfirsitul acestui mic cuvint, trebuie neaparat sa fac o adaugire: cartea este inchinata intii de toate parintelui nostru staret, precum e de la sine inteles, dar si tuturor fratilor cu care am petrecut la Petru Voda si a acelora cu care voi mai petrece. Dintre ei, numai foarte putini au cuvintul in cuprinsul lucrarii, lucru pentru care ii rog sa ma ierte. In gindul meu au fost toti, si nadajduiesc ca intr-o viitoare editie voi putea sa adaug si zicerile lor, pe cit e cu putinta.

Florin Stuparu, octombrie 2007

* * *