Sfantul ierarh Spiridon – Chipul ierarhului smerit ce invata drept Cuvantul Adevarului dumnezeiesc

Daruit cu usurinta savarsirii de minuni, ca un dumnezeu dupa har, Sfantul Spiridon nu inceteaza nici acum sa lucreze pentru izbavirea din necazuri a oamenilor. Mult milostiv cu cei smeriti, aspru cu cei mandri, sfantul se caracterizeaza printr-un neastampar dumnezeiesc, ce il face sa iasa si din racla, cu trupul, calatorind spre salvarea si celei din urma oi, din turma sa cuvantatoare. Sfant Parinte al Sinodului I Ecumenic, Marele Spiridon nu inceteaza a ne intari in credinta, prin minunile sale de “ieri” si de azi.

Potrivit “Vietii” redactate de Sfantul Simeon Metafrastul, Sfantul Spiridon s-a nascut in jurul anului 270, in Askia, Cipru, pe vremea imparatului Constantin cel Mare (272-337) si a fiului sau, Constantius. Il caracterizau simplitatea in purtari si smerenia, ocupatia sa fiind pastoritul oilor. Sfantul s-a insurat si a avut o fata, Irina. Sozomen, in a sa “Istoria bisericeasca” (Cartea a II-a, cap. 11), marturiseste despre modestia si intransigenta sfantului. “Desi a fost casatorit, nu a fost din acest motiv si deficitar in realizari spirituale”. Dupa moartea sotiei a fost inscaunat ca episcop al Trimitundei, cetate pe care a pastorit-o pana in anul 348, cand s-a mutat la cele vesnice, fiind ingropat in Biserica “Sfintilor Apostoli” din Trimitunda. Dumnezeu i-a dat harul tamaduirilor, minunile sale continuand peste veacuri, pana in zilele noastre. Numele sau provine de la cuvantul “spiris”, care in limba greaca inseamna “cosulet”, ca urmare a scufiei pe care o purta, din smerenie, in locul mitrei episcopale. De altfel, conform “Erminiei” lui Dionisie din Furna, Sfantul Spiridon urmeaza a fi reprezentat ca un “batran, cu barba lunga sinteposatat, despicata sputint in doua si purtand scufie”. In prezent, sfintele moaste ale ierarhului Spiridon se afla intr-o biserica din insula Corfu, aflata la 100 de metri de mitropolie, unde se gasesc moastele Sfintei Imparatese Teodora. Localnicii il cinstesc pe sfantul lor protector prin patru procesiuni anuale, comemorand izbavirea de foamete (1550), de o epidemie (1630), de ciuma (1673) si de asediul turcesc (in 1716). Aceste procesiuni corespund evenimentelor mentionate in Sambata Mare, in Duminica Floriilor, in prima duminica din luna noiembrie si pe 11 august. Cunoscut si ca sfantul “calator”, in preajma sarbatoririi sale, arhiereul Spiridon dispare cu trupul din racla, iar cand revine, corpul sau este cald si prafuit, iar incaltarile, tocite si purtate, dupa cum arata si iarba, si pamantul de pe talpi. In timpul procesiunilor religioase, Sfantul Spiridon este purtat in racla stand in picioare, in timp ce credinciosii canta: “Bucura-te, ca esti si cu oamenii cu trupul petrecator; Bucura-te, al carui trup savarseste astazi minuni; Bucura-te, ca incaltamintele tale slujesc drept dovada”.

Portretul moral si duhovnicesc al Sfantului Spiridon

Darul facerii de minuni este legat de calitatile morale si duhovnicesti de exceptie ale sfantului, asa cum reies acestea atat din “Viata” sa, cat si din cantarile bisericesti. Insusirile sale unice poarta pecetea unei alegeri divine, dupa cum ne spune un irmos: “Hristos te-a ales pastor, preacuvioase, din pantecele maicii tale, bland, sfintit si curat, propovaduitor al sfintelor dogme, si vas preacinstit al darurilor Duhului”. De asemenea, si in “Acatist”, Sfantul Spiridon este zugravit ca cel ce “a fost ales din pantece” si “din pruncie a fost plin de intelepciune” (Icos 2). Chemarii sale deosebite sfantul ii raspunde printr-o viata de profunda, intensa si continua asceza si rugaciune. Cantarile bisericesti insista pe efortul de disciplinare a trupului si de supunere a acestuia sufletului: “Imbarbatandu-te mai intai asupra patimilor, sufletul si trupul ti le-ai sfintit”. Minunile devin posibile numai prin domolirea patimilor: “Oranduindu-ti imboldirile trupului, de Dumnezeu insuflate, morti ai sculat cu grairea ta cea de viata facatoare”. De asemenea, “omorand cugetul trupesc si ochii sufletului mai inainte curatindu-i, cu totul te-ai facut dumnezeiasca biserica Duhului”. Imnograful coreleaza, de fiecare data, harismele cu dobandirea virtutilor si a nepatimirii. Caci, ne previne insusi Hristos: “Multi Imi vor zice in ziua aceea: Doamne, Doamne, nu in numele Tau am scos demoni si nu in numele Tau minuni am facut? Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi! Departati-va de la Mine, cei ce lucrati faradelegea!” (Mt. 7, 22-23). De asemenea, Marele Macarie comenta ca nu putini s-au invrednicit de darul vindecarilor, al proorocirilor si al vedeniilor, insa nu au urcat si treapta iubirii desavarsite, si au cazut prin mandrie. “Iar cel ce a ajuns la desavarsita dragoste a devenit deja inlantuit si prizonier al harului”, adica, la fel ca ingerii, este de neclintit spre pacat, pentru ca si-a predat libertatea Domnului. Sfantul avea insa o viata de intensa traire duhovniceasca, asa cum reiese si din troparul: “De dragostea lui Hristos fiind ranit, preasfintite, mintea inaltandu-ti-se de lumina vie a Duhului, ai dobandit incercarea cea lucratoare”, adica discernamantul, cunoasterea celor duhovnicesti prin experiere. Iubirea pentru Hristos stinge in el dragostea dupa cele trupesti si materiale: “Aprinzandu-te de carbunii cinstitului Duh, ars-ai materia patimilor cea lesne arzatoare, fericite”. Sfantul ajunge la vederea luminii necreate, dupa cum spune irmosul: “Cu lucrari dumnezeiesti curatindu-ti sufletul, (…) te-ai imbogatit cu lumina preastralucitoare a Dumnezeiescului Duh”. El este cu totul desavarsit, fiind numit “livada a nepatimirii binemirositoare” si “pahar al dragostei nedesertat”. Intr-un alt irmos se spune ca “luminandu-ti mintea cu nepatimirea si infrumusetand-o cu dumnezeiasca smerenie, ai primit darurile Duhului, ca sa alungi duhurile si sa dezlegi bolile celor ce cu credinta te cinstesc pe tine, preasfintite”.

Atitudinea smerita a sfantului si bogatia harismelor

Este ziditor sa urmarim, in continuare, atitudinea smerita a sfantului fata de puterile sale minunate. Astfel, venind la el o femeie cu copilul ei mort si rugandu-l sa-l invieze, Sfantul este cuprins si de compasiune, si de frica de a nu se mandri, daca ar face o minune. Caci, “temandu-se de slava desarta, se lepada de un lucru asa minunat. Insa, fiind milostiv, se biruia de amara tanguire a celei ce plangea si a intrebat pe diaconul sau Artemidot: “Ce sa facem, frate”?”. Indemnat la fapta milostiva, sfantul inviaza pe copil, apoi si pe mama sa, care, intre timp, murise de bucuria de a-si vedea iar copilul viu. Dintr-o adanca smerenie, “a poruncit sfantul femeii si celor ce se intamplasera acolo, sa nu spuna nimanui de ceea ce au vazut si s-a facut”. De asemenea, Socrates Scholasticus, in “Istoria Bisericii” (Cartea I, cap.12), subliniaza smerenia unica a Sfantului Spiridon, ce l-a determinat sa continue sa se ocupe cu pastoritul, chiar si atunci cand a fost incununat ca pastor al “oilor” cuvantatoare, adica episcop al Trimitundei. Astfel, venind un negustor sa cumpere de la sfant 100 de capre, acesta nu ii plateste decat pretul pentru 99, vrand sa il insele. Numai ca, atunci cand lua cu sine cele 100 de capre, una dintre ele se intorcea in ocolul ei, zbierand si smulgandu-se din orice legaturi, incat se mirau toti cei de fata. “Sfantul Spiridon, pricepand lucrul si nevrand inaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean”, i se adreseaza acestuia cu blandete, intre patru ochi, facandu-l sa isi recunoasca fapta si sa isi plateasca datoria. Intr-o alta situatie, o femeie ramasese insarcinata cu alt barbat decat sotul ei si nu voia sa recunoasca pacatul sau. Sfantul o leaga prin cuvant sa nu poata naste pana nu isi marturiseste pacatul. Aceasta insa, impietrita cu inima, nu a vrut sa marturiseasca, murind in dureri mari la nastere. Auzind acestea, sfantul nu se mandreste cu puterile lui, ci “a lacrimat si se caia, caci cu acest fel de pedeapsa a judecat-o pe ea si zicea: “Nu voi mai face judecata intre oameni, daca cuvantul cel zis de mine se implineste asa degraba intre dansii cu fapta””. Iar altuia care voia sa i se inchine ca unui zeu, pentru ca ii spunea lucruri ce urmau sa se intample, ii zice: “Eu sunt patimas asemenea tie, iar daca vezi ca stiu cele ce se lucreaza departe, acestea imi daruieste Dumnezeul meu, intru care si tu, de vei incepe a crede, vei cunoaste care este taria si puterea Lui cea atotputernica”. Smerenia Sfantului Spiridon transpare si in vesmintele sale modeste. Asa s-a intamplat cand a fost chemat de imparatul Constantius sa il vindece. “Sfantul episcop era imbracat in haine simple si purta in mana un toiag de finic si mitra pe cap, cum si un vascior de lut atarnat la piept, precum era obiceiul celor ce vietuiau in Sfanta Cetate a Ierusalimului, in care obisnuiau a purta untdelemn din Sfanta Cruce”. Unul dintre slujitorii imparatului, vazandu-l imbracat asa saracacios, nu il recunoaste si nu ii da voie sa intre in palat, ba chiar il loveste peste obraz. Dar Sfantul Spiridon “fiind fara rautate, dupa cuvantul Domnului i-a intors lui si cealalta parte. Acela, cunoscandu-l ca este episcop si vazandu-si greseala sa, si-a cerut iertare cu smerenie, pe care a si capatat-o”. De aceea si imnograful il numeste “arhiereu fara rautate” si “preabun pastor”. Dupa ce ii vindeca trupul imparatului, sfantul cauta sa ii tamaduiasca si sufletul, dupa cum canta stihira: “Cu invataturile tale l-ai plecat sa caute pururea sa cinsteasca pe toti preotii, ca pe niste slujitori de totdeauna ai lui Dumnezeu”. “Cinstirea” din cantare se refera la scutirea de dari a intregului cler si a slujitorilor bisericesti, decizie pe care o ia imparatul la sfatul sfantului, “judecand a fi lucru necuvios, ca slujitorii Imparatului Celui fara de moarte, sa dea dajdie imparatului celui muritor”. Vindecandu-l pe imparat, este silit sa primeasca aur ca raplata, insa sfantul il imparte la saraci: “Graiurile dumnezeiestilor porunci pazindu-le, intru tot fericite, durerile cele mari ale imparatului le-ai risipit si aur ai dat tuturor celor de pe pamant, Spiridoane fericite. Ca nimic nu ai castigat pe pamant, strangandu-ti in cer bogatia care ramane in veac”. Biruinta sfantului asupra patimii dupa bani se oglindeste si in minunea prefacerii unui sarpe in aur, pentru ajutorarea cuiva in mari nevoi materiale, caci: “ai calcat in picioare naravul iubirii de argint si miluind pe cel lipsit”.

Blandetea si asprimea sfantului

Cantarile il numesc “Spiridon cel intelept, cel bland si simplu, cel intreg si fara rautate”. Multe irmoase canta frumusetea lui morala, caracterul linistit si “lesne iertator” al sfantului: “in pamantul celor blanzi ajungand, parinte, ca un bland si milostiv si curat facandu-te”; “fara de rautate, drept, bland, milostiv si rabdator, primitor plin de dragoste de straini, ierarh preasfintit si cu evlavioasa intelepciune impodobit”. Luminanda il zugraveste si ea ca “pe cel bland si linistit, cel milostiv si iubitor de saraci”, fiind noi insine indemnati “sa urmam blandetilor lui, nerautatii, bunatatii, iubirii de oameni si marii lui intelepciuni”. Sfantul Simeon Metafrastul scria si el ca sfantul “vietuia cu cinste si cu placere de Dumnezeu, urmand lui David in blandete, lui Iacob in simplitatea inimii si lui Avraam in iubire de straini”. Compasiunea, dar si umorul sau sunt ilustrate de o intamplare cu o ceata de hoti care a incercat sa ii fure oile. Dimineata, sfantul ii gaseste legati cu funii nevazute. Milostiv, face rugaciune pentru ei, ca Dumnezeu sa ii dezlege, iar la plecare le da si un berbec, amuzat, ca sa nu le fi fost in zadar “privegherea” de toata noaptea. Fapta sa este in autentic duh evanghelic, nu doar un episod anecdotic, dupa cuvantul Mantuitorului care ne indeamna sa raspundem raului cu o generozitate dezarmanta: “Celui ce voieste sa se judece cu tine si sa-ti ia haina, lasa-i si camasa” (Mt. 5, 40). Cu toate acestea, sfantul este intransigent cu cei mandri, asa cum reiese din minunea prin care “amutirea diaconului odinioara a tamaduit-o”. Mergand Marele Spiridon intr-un sat Eritra, a intrat in biserica, cerandu-i unui diacon sa faca o rugaciune pe scurt, pentru ca era ostenit de lungimea drumului si de arsita. Dar diaconul lungi intentionat rugaciunea, pentru ca se mandrea cu glasul sau si ii placea sa se asculte cantand. Sfantul, “desi era bun cu firea, il ocari cu asprime, zicandu-i: “Taci!”. Si indata i s-a legat limba, incat nu numai glasul, ci si vorba si-a pierdut si sta mut ca unul fara limba”. In urma rugamintilor rudeniilor si prietenilor acelui diacon, sfantul abia se indupleca sa ii redea glasul. Il lasa insa cu o anumita poticneala in vorba, ca sa nu se mai mandreasca cu vocea sa melodioasa si cu glasul limpede. Caci “sfantul era aspru cu cei mandri si mareti in desert”. Acest diacon se mandrea auzindu-si propriul glas, dar Marele Spiridon se smerea ascultand glasuri ingeresti. “Cand ai cantat sfintele rugaciuni, ingeri ai avut impreuna cu tine slujind”, spune troparul sfantului. Astfel, fiind la o Vecernie sfantul arhiereu numai cu slujitorii bisericesti, nu era popor in biserica pentru a da raspunsurile cuvenite, dar se auzea din inaltime un glas dulce si nepamantean ce striga “Si duhului tau” si “Doamne miluieste”, la fiecare ectenie rostita de diacon. Glasul acela razbatea pana la cei ce erau departe de biserica, atragandu-i sa se apropie si sa-si indulceasca urechile si inimile. Dar “dupa ce au intrat in biserica, n-au vazut pe nimeni, decat pe arhiereu cu putini slujitori bisericesti; apoi acea cantare bisericeasca nu se mai auzea de nimeni si se minunau foarte mult”. Intransigenta sfantului, numit in Minei “dreptarul arhiereilor”, este evidentiata si de purtarea sa fata de episcopul Trifilie, care, tinand un cuvant de invatatura in biserica, citeaza versetul: “Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla” (Marcu 2, 9), inlocuind cuvantul “pat” (krábbatos) prin “culcus” (skímpous), adica: “Scoala-te si-ti ia culcusul tau”. Auzind acestea, Sfantul Spiridon, care era de fata, se ridica si ii zice lui Trifilie: “Oare tu esti mai bun decat cel ce a zis “pat”, de te rusinezi de cuvintele Lui?”. Dojenindu-l astfel, sfantul iese din biserica in fata tuturor, “pe Trifilie, care se ingamfa cu frumusetea vorbirii sale, rusinandu-l putin”, pentru a-l invata intelepciunea duhovniceasca smerita si blandetea. Alta data, cand acelasi Trifilie visa cu ochii deschisi la viile si livezile unui sat, Marele Spiridon, cunoscand gandurile inimii sale, il indeamna sa isi stranga mai degraba averi nestricacioase in cer.

Adeverirea credintei prin minuni la Sinodul I Ecumenic

Suind “in muntele nepatimirii”, sfantul intra “in norul adancii cugetari a celor dumnezeiesti”, primind pe “lespedea” inimii “legea mantuitoare”, ca odinioara Marele Pavel, care spunea ca a primit legea “nu pe table de piatra, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Cor. 3, 3). Sfantul Spiridon era un om simplu, fara stiinta de carte, ce, in mod uimitor, cunostea insa temeinic Sfintele Scripturi, ca mai tarziu Cuvioasa Maria Egipteanca, ce stia pe de rost toata Psaltirea, desi nu o citise niciodata. Cu Marele Spiridon si alti sfinti ca acesta se implineste cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur dupa care “harul Duhului Sfant tine locul Scripturilor” in cei cu viata curata. Cu cei neprihaniti, Dumnezeu vorbeste fata catre fata. Abia dupa ce au cazut oamenii in pacate grele “a fost nevoie de scrieri, de table, de insemnarea in scris a tuturor faptelor si cuvintelor lui Dumnezeu”. Iar Hristos Insusi nu a dat ceva scris apostolilor, “ci in loc de scrieri le-a fagaduit ca le va da harul Duhului, zicand: “Acela va va aduce aminte de toate” (Ioan 14, 26)” (“Omilii la Matei”, Omilia I).

Astfel, Sfantul Spiridon ajunge sa il cunoasca pe Dumnezeu prin viata sa, dupa cum marturiseste si icosul: “Cunoscut-ai cu vietuirea ta pe Dumnezeu, Cel ce vede cele ascunse, si sufletul tau locas primitor Treimii facandu-l, pe Aceasta cu curatie ai primit-o”. Cunoscand prin experienta dumnezeiasca adevarul de credinta, Marele Spiridon este numit “stalp si aparator al credintei”, asa cum il arata si minunea savarsita la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). In acel sobor erau prezenti si filosofi greci peripateticieni, intre care se evidentia unul care formula argumente sofistice in favoarea ereziei lui Arie, dupa care Iisus Hristos ar fi fost doar o creatura a Tatalui ceresc. Sfantul Spiridon, care facea si el parte din cei 318 Sfinti Parinti, il va indupleca pe filosof sa vina la cunoasterea adevarului nu cu intelepciunea omeneasca, ci cu puterea lui Dumnezeu. Sfantul face o minune cu o caramida, vrand sa arate deofiintimea Persoanelor Sfintei Treimi, pentru ca stia ca in cei indoielnici “ochii sunt mai credinciosi decat urechile”. Facand semnul Sfintei Cruci, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Marele Spiridon a strans in mana caramida si “o! prea slavita minune! focul s-a ridicat in aer, apa s-a varsat pe pamant, iar lutul a ramas in mainile sfantului”. Cei de fata s-au infricosat, “filosoful cel rau l-ai rusinat” canta o stihira. Aceasta se vindeca de boala ereziei ariene, imbratisand credinta adevarata.

In acest fel se arata ca Sfantul Spiridon urmeaza indeaproape invatatura Sfantului Pavel, care, desi era un erudit, nu propovaduia prin intermediul intelepciunii rationale, ci prin “adeverirea Duhului si a puterii, pentru ca credinta voastra sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 5-6).