Părintele Mihai Valică – Ortodoxia în contextul mondializării

1.1.          Fiinţa, imaginea şi scopul Bisericii

Scopul fundamental al Bisericii este acela al îndumnezeirii omului, deci al ipostasului uman prin harul lui Iisus Hristos, sub ascultarea episcopului, aflat în recunoaştere reciprocă şi în comuniune harică şi euharistică cu episcopii unui teritoriu canonic local, care are succesiune apostolică.

Sf. Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndumnezeire, atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie: „…corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necuvântătoare; Biserica a luat oameni necuvântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup, şi-i dă drumul oaie…care îşi dă până şi lâna ei” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 140; Vezi şi Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, ed. Anestis, Bucureşti, 2008, pp. 131-132; Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, Oradea, 2002, pp. 120-127).

Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, şi nicidecum să-i asmută, sau să se răzvrătească sau să se revolte împotriva lor, sau să părăsească Corabia pe motiv că nu le mai suportă mizeria, ci scopul lor este să-i transforme în fiinţe eclesiale hristice, prin consecvenţă şi statornicie în adevărul cel veşnic (Iisus) şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”. (Apoc. 14, 12).

În acest context scrie, tot Sf. Ioan Gura de Aur, că „trebuie să fie prea mare primejdia din afara corăbiei, ca să poţi suporta putoarea din interiorul corăbiei… apele mari au invadat totul, necazul şi moartea planează peste o lume vinovată. O singură scăpare rămâne, o unică mântuire, celor care nu vor să piară: să intre în corabia protectoare-Biserica! Toţi cei care nu sunt cuprinşi în ea sunt pierduţi fără nădejde… capul văzut era Noe; capul adevărat, cu toate că era nevăzut, era Dumnezeu”. (Ibidem) Cine are o astfel de credinţă despre Biserică nu o va părăsi niciodată.

Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care „este trimis şi care simbolizează răul, păcatul urât, erezia, necredinţa, doar acestea se separă de Biserică; porumbiţa singură îi va rămâne fidelă”, spune mai departe Sf. Ioan Gură de Aur.

Această imagine o repetă până în zilele noastre mulţi teologi, atunci când afirmă că Biserica nu a suportat şi nu suportă nicio schismă, deoarece Trupul lui Hristos nu poate fi rupt, ci doar a îndepărtat şi îndepărtează cu durere mădularele care nu lucrează sinergic cu Trupul.

1.2.          Biserica în context naţional spre eshaton

Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”, care include Naţi­unea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”.

Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte al­cătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată.

Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.

Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere. (Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2003, mai ales pp. 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul vo­lumului are înteme­ierea în I Corinteni 15, 22‑23: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (subl. n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea nea­murilor”).

Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. (Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti 2007, pp. 165-166).

În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii și să-și tămăduiască țara atunci când este bolnavă și rănită. În 2 Cronici, 7, 14 scrie: „Şi se va smeri poporul Meu, care se numeşte cu numele Meu, şi se vor ruga şi vor căuta faţa Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui ţara”.

1.3.          Globalizare și rezistența ortodoxă

• Ideologiile care au născut marile nebunii şi aberaţii ale secolului al XX‑lea sunt aproape stinse şi epui­zate, însă consecinţele vor persista multă vreme. O nouă dogmă tinde acum către unicitate: „Căutaţi mai întâi împărăţia economiei şi toate se vor adăuga vouă”[1]. Această nouă doctrină „religioasă” a eco­no­­miei nu trebuie să determine religia să de­pindă de economic. Ispita Carantaniei[2] se repetă de data aceasta mult mai subtil.
• Agonia ideologiilor secolului trecut impune „trece­rea de la gândirea unică la «gândirea zero». Globa­lizarea ar fi forţa motrice a acestei «fatalităţi isto­rice». Guvernată de principiul raţionalităţii, al efici­enţei, ea este peste tot şi nu poate fi oprită nicăieri. A‑socială, a‑naţională, a‑religioasă, ea cuprinde ţări, naţiuni, continente, înfrângând şi integrând men­talităţi, valori, frontiere, într‑o luptă lipsită de ceea ce ne‑am obişnuit a numi conştiinţă”[3]. Autorul se întreabă „cum să te împotriveşti unei asemenea abstracţiuni, unei asemenea delocalizări a isto­riei?”[4]. Cred că răspunsul îl deţine Biserica şi spe­ranţa poate încolţi în inima noastră, dacă din „dogma globalizării şi a mondializării” exorcizăm egoismul, individualis­mul, liberalismul fără limite, fundamentalismul economic şi ideologic.
• Mondializarea înseamnă, efectiv, liberalizare totală a pieţei şi a moralei[5]. Unul din vectorii liberalismu­lui este individualismul, care exacerbează în mod para­doxal spiritul de clan (vezi Rwanda, Afganis­tan, Balcani, Orientul Mijlociu ş. a.), „manifestări ale unei alianţe ciudate între un tribalism barbar, un fun­damentalism religios intolerant şi o prezenţă ex­trem de activă a firmelor multinaţionale, care‑şi pro­mo­vează, prin orice mijloace, interesele econo­mice”[6]. Această tendinţă este mai periculoasă decât funda­mentalismul religios sau intoleranţa tribală, întrucât „mondializarea triumfală face tabula rasa din toate diferenţele şi din toate valorile, inaugu­rând o (in)cultură perfect indiferentă. O dată uni­ver­sul dis­părut, nu mai rămâne nimic decât tehnos­tructura mondială atotputerinică, faţă în faţă cu sin­gularităţile redevenite sălbatice şi livrate lor în­sele”[7].
• Prea multe „sfârşituri” şi eşecuri ale istoriei şi ideo­lo­giilor ne bântuie. Pentru a evita încă o himeră în contextul globalizării şi al mondializării, econo­mia şi ştiinţa au nevoie de un nou suflu, „de regăsi­rea matricei spirituale din care s‑au născut. Aflate în slujba omului, ele nu pot eluda misterul aces­tuia”[8]. Deschiderea lor spre teologie ar fi salvatoare şi ar evita căderea lor într‑o „idolatrie perdantă”[9].
• Slujirea la falşii zei ai modernităţii, „tentaţia puterii, bogăţia de dragul bogăţiei şi plăcerile de dragul plăcerilor, înăbuşă în om vocaţia sa fundamentală: înălţarea spirituală”, mântuirea lui, adică tocmai sensul vieţii, devenind astfel insensibil şi irespon­sabil, „atât în trecerea vieţii, cât şi în petrecerea morţii”[10].
• În ciuda tuturor slăbiciunilor, ezitărilor şi exceselor, globalizarea este prezentă şi înaintează în timp şi spaţiu. Avantajele se pot traduce prin pace, forţă, prosperitate, bunăstare, în respectul tuturor culturi­lor şi identităţilor. A înţelege globalizarea astfel este salutar, a o sfida şi a o lua ca atare, ca pe ceva firesc, este salvator pentru a evita o psihoză indivi­duală sau colectivă, având în vedere incertitudiniile viitorului şi ramificaţiile tentaculare ale unui sistem „impersonal”. Globalizarea sau mondializarea nu înseamnă totuşi sfârşitul capitalismului, deci există un element de continuitate, ci organizarea lui în­tru‑un mod superior, în care suveranitatea trece în mod paradoxal de la stat la individ. Întrebarea se pune: la care indivizi şi la câţi indivizi? Trecerea se face foarte greu, deoarece ruinele dirijismelor de tot so­iul încă fumegă, iar ce ne aşteaptă după această etapă, nimeni nu ştie. Întrebările şi neliniştile sunt multe. Mulţi se întreabă: poate însemna aceasta tre­cerea de la democraţie la „individualcraţie”?
• „Mondializarea este un fapt, nu o calamitate ce răvă­şeşte spaţii şi devorează identităţi. Ea poate fi o sal­vare de la indolenţa şi incompetenţa vechilor condu­că­tori, publici sau privaţi”[11]. La câte experi­enţe au fost în istorie, ce mai contează una în plus? Aceasta nu înseamnă resemnare, ci conştientizarea unui înce­put de istorie umană, în care „oameni, producţii şi fi­nanţări trebuie renovate şi adaptate”. Preţul de a trăi în lume, preţul îndrăznelii, al cute­zanţei, riscul de a eşua, dar şi şansa de a învinge, reprezintă acest nou început de istorie umană – mondializarea. Dumnezeu poate transforma răul în bine, dacă mondializarea ar fi un rău sau nedorită de Dumnezeu, însă numai dacă avem curajul să în­drăznim a birui lumea[12], care nu se orientează după voia divină, ci „după chipul păcatu­lui”. Omul este dator cu lupta pentru bine şi contra răului, victoria o dă Dumnezeu.

1.4.          Încercări de mondializare a Bisericii Ortodoxe

Încercările de a ”mondializarea”  Biserica Ortodoxă în duhul lumii se face sistematic prin ecumenismul himer și agresiv impus și acceptat de unii responsabili, care devin prin ecumenism iresponsabili ai Bisericii.

Ecumenismul himer şi haotic propus de neortodocşi şi acceptat fără discernământ pe alocuri de unii ortodocşi naivi sau vicleni trebuie respins fără echivoc, aşa cum ne poruncesc canoanele, însă a respinge dialogul teologic cu ereticii sau necreştinii este egal cu o abandonare a misiunii noastre de a propovădui Evanghelia lui Hristos la toate neamurile. La nivel academic și eclesial este necesar dialogul teologic și chiar o obligație pastorală esențială pentru o Biserică vie și mărturisitoare.

Însă nu trebuie să se negocieze cu aceştia adevărul, ci să se mărturisească adevărul revelației divine care ne va sfinți și mântui: ”… Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17).

În acest context Ortodoxia trebuie să fie steaua polară după care se ghidează corabia mântuirii, adică Biserica. Ea trebuie să fie o mărturie vie pentru tot cosmosul şi să arate calea spre Hristos.

Păcatele celor ce au făcut ecumenism liturgic babilonic nu pot întina sfinţenia Bisericii, deoarece aceştia chiar în momentul ritualului luciferic s-au desprins din Trupul Tainic al lui Hristos cu aceeaşi viteză cu care Lucifer a căzut din cer, cu toţi îngerii lui (Isaia, 14, 12-15).

Atitudinea lui Iisus Hristos față de cei de altă credință este pilduitoare. Ex. Iisus Hristos a respectat pe femeia  samarineancă de la puțul lui Iacob, însă nu s-a rugat cu ea, cu toate că era foarte dornică de a afla multe despre Dumnezeul lui Israel, ci i-a spus că adevărații închinători  trebuie să I se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. (Ioan 4, 24). Cum ar fi sunat să fi propus Iisus Hristos, care este iubire absolută, să se inchine împreună cu ea, fiecare la Dumnezeul în care crede? Nu s-a rugat cu ea, dar a dialogat.

Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu a dialogat și cu demonii și le-a ascultat rugaciunea, de a nu fi trimiși în adânc ci în turma de porci (Matei 8, 31) și a acceptat chiar provocarea în dialog teologic cu ispititorul după ce a postit 40 de zile și 40 de nopți (Matei 4).

Nu s-a rugat nici cu carturarii și fariseii în templu, ci doar a citit din cartea Isaia (61, 1-3) locul care vorbea tocmai despre Mesia când și-a început activitatea mesianică (Luca 4). În rest le vorbea, le răspundea provocatorilor și-i învăța în templu mereu. Prefera să se roage pe munte – S-a suit în munte, ca să Se roage singur (Matei 14, 23)  și în loc retras – Ghețimani (Matei 26, 36) decât să se roage cu cei formaliști, potrivnici voii lui Dumnezeu și fățarnici. Însă atunci când trecea prin cetățile păgâne, sau se întâlnea cu persoane străine de popor și religia iudaică, le vindeca bolnavii, îi asculta cu rabdare și-i învăța (vezi fica samarinencei, sluga sutașului, demonizații din Gadara etc.) și  Iisus se minuna de credința unora dintre aceștia (sutașul cu sluga bolnavă): Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. (Matei 8, 10). Deci potențialul credinței la unii pagâni este foarte mare. Tocmai acesta este obiectivul misiunii ortodoxe: de a transfigura puterea credinței pagâne, în credința cea adevărată și sfințitoare spre mântuire.

Înțelegem de aici, că nu trebuie să ne rugăm cu ereticii dar avem obligația de a avea cu ei dialog teologic, de a-i ajuta și învăța după modelul lui Iisus Hristos. Vedem din discuția cu diavolul prin cele trei ispitiri, că există o interperetare demonică și o interpetare hristică a Sf. Scripturi. Și diavolul venea cu versete biblice și încerca să-l ispitească pe Hristos cu aceeași Sf. Scriptură. Însă dialogul merge doar până acolo unde se cere închinarea la diavol, adică la erezie și minciună. Atunci trebuie să fie respins cu fermitate: înapoia mea satano! In istoria Bisericii așa au acționat și Sf. Părinți. (Vezi cartea Prigoana cea dinăuntru – de citit contracoperta).

1. 2.      Rezistența la globalizare. Propuneri și perspective

Fără conştiinţă, fără respectarea legilor morale, a canoanelor Bisericii Ortodoxe ecumenismul, şti­inţa, economicul, socialul, politicul, globalizarea şi mon­diali­za­rea nu reprezintă numai „o ruină a sufletului”, ci „o iluzie ceva mai bine organi­zată”[13] după modelul ispitirii lui Iisus Hristos de către diavol.

Se poate o Românie în afara Uniunii Europene? Cred ca nu, și nici nu mi-o doresc, ci o Românie într-o Europă creștină da. Aceasta îmi doresc, însă nu cu orice preț.

De aceea Biserica Ortodoxă trebuie să se facă prezentă la toate nivelurile, în toate forurile de decizie sau în soluționarea unor probleme economice, politice sau administrative, aducând astfel forţa transfiguratoare a învăţăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, întrucât “religia fără ştiinţă și fără implicarea ei în viața cetății este şchioapă, dar și ştiinţa și cetatea fără religie este oarbă”.

Reconsiderarea metodelor pastoral‑filantropice de slu­jire a omului sau slujire a aproapelui în Duhul lui Iisus Hristos şi al tradiţiei patristice, în contextul de azi şi de mâine, dia­lo­gul cu ştiinţele umaniste actuale, cu politica sau cu administrația publică locală și centrală, presupune o artă, o ştiin­ţă care trebuie învăţată şi însuşită, formând astfel conţinutul Ştiinţei Filantropice şi al Teologiei Dia­conale, numită con­cis Filantropia Diaconală[14], în sen­sul biblic și ca reper pentru, creștini. Să nu se reducă filantropia doar la pomană și hrană pentru trup, întrucât ea cuprinde și sufletul și întregul context social, adică lumea pentru care Hristos a murit și a inviat.

Provocările acestui veac, precum şi dorinţa de a învăţa și urma viața în Hristos direct în „atelierul proniei divine”, adică prin Biserică şi şcoală, reprezintă scopul central al creștinului[15], care-i poat aduce repere sigure pe drumul mânturii.

Stând pasiv și în spatele televizolului nu se poate mântui nimeni, chiar dacă viața lui este impecabilă din punct de vedere moral, întrucât la judecata viitoare vom da socoteală de ceea ce am făcut sau nu am făcut pentru aproapele și nu ceea ce am făcut pentru noi (Matei 25, 31-46).

Responsabilitatea ecelsială, comunitară, ştiinţifică şi cosmică a creştinului constă în principal în încercarea de a impune, prin mărturisire personală fermă, limite morale ştiinţei, economiei, politicii, ecumenismului fals și viclean precum şi mondializării, atunci când acestea se cred ultima și singura soluție.

Atunci când acestea tind să se transforme într‑un sistem pre­tins ex­ha­ustiv al omului, într-o ”biserică” universală închipuită, sau într-un globalism himer, zeificând ast­fel omul, zeificând sisteme economice sau ideologice și profitul cu orice preț, ca singure repere și scopuri ale universului şi ale lui în­suşi atunci creștinul ortodox nu are voie să tacă sau să se ascundă de frica puterii, ci să se opună după modelul lui Iisus Hristos, care a biruit lumea: ”În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”(Ioan 16, 33).

Deci devenim rezistenți la globalizare doar prin mărturisire în numele lui Iisus Hristos, prin îndrăzneală și luptă duhovnicească în și prin Biserica Lui, prin nădejdea că Hristos este cu noi mereu până la sfârșitul veacului. El este speranța și țelul nostru.

Numai sub aceste condiții Ortodoxia va ramânea Trupul tainic al lui Hristos. În caz contrar Ortodoxia se va globaliza în loc să rămână una, sfântă, sobornicească, apostolească și patristică Biserica, adică va deveni parte a globalizării și se va des-biserici, adică „seculariza sub ochii și indiferența noastră, așa cum observ deja, că se și petrece pe alocuri.

În sfârșit, să nu uităm că peștii cei vii cresc și se întăresc atunci când merg contra valului, cei morți merg cu valul…! Însă pentru creștini  valul morții este veșnic…!

Pr. prof. dr. Mihai Valică

 

Poezia rugaciune

 

Doamne nu uita de țara mea!

1.      Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară? Am fost plecat vreo patru ani pe-afară; Azi am venit şi-o caut cu ardoare, Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.   2. O caut peste tot, am fost şi-n sate, Ogoare plâng în buruieni  lăsate, Înspre păduri, potecile uitate M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.   3. Acasă poarta nu e zăvorâtă, Căci mama tot mai iese şi se uită; Atâta dor i-a mai rămas pe lume, Feciorii să-i mai strige iar pe nume.   4. Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă: “Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,

La noi în ţară-i multă sărăcie. Ştiu ei – că de-or veni, la ce să vie?!”  5. Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară Cântată de poeţi odinioară, Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă? Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.   6. Acolo nu era, de bună seamă, Că prea o înjurau români de mamă; Harbuzul, pătrunjelul, biata prună, Erau culese parcă. de pe Lună!   7. Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară, Călcată în picioare şi murdară? Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere, Eu o declar singura mea avere!