Cu dedicaţie pentru ziua Holocaustului: Mascarada Abatorului

Actorul Mircea Albulescu a declarat într-un amplu interviu acordat cotidianului Adevărul că “a văzut cu ochii lui” pe cînd era doar un copil de 6 ani oameni agăţaţi în cîrlige la abatorul din Bucureşti, punînd aceste fapte pe seama legionarilor, readucînd astfel în atenţia opiniei publice o temă preferată a secţiei de agitaţie şi propagandă din perioada instalării comunismului în România.

Mircea Albulescu, actor

“Sigur că s-au pus premisele unei alte instalări, pentru că am schimbat stăpînul. Păi înainte, cu ‘heil-hitlerismul’, cu ‘Garda şi Căpitanul’ legionarilor, Dumezeule!, am văzut cu ochii mei evrei agăţaţi în cîrlige la abator! La abator, oameni buni! Să nu mai fie niciunul. Nimeni de nimeni dintre ei”, a răspuns actorul la o afirmaţie a jurnalistului de la Adevărul care încerca să întreţină o discuţie pe tema instaurării stalinismului în ţara noastră după cel de al doilea război mondial şi despre tranziţia către un sistem de valori străin, impus de puterea ocupantă.

Totul a început după anul 1945, cînd în România ocupată de trupele sovietice s-au răspîndit o sumedenie de relatări despre presupuse crime săvîrşite de membrii Gărzii de Fier în timpul aşa-zisei “rebeliuni legionare”, practic o lovitură de stat a lui Ion Antonescu împotriva foştilor parteneri de guvernare. Scopul a fost denigrarea uneia dintre cele mai anticomuniste organizaţii din România interbelică şi începerea unei adevărate “vînători de vrăjitoare”. Una din cele mai răspîndite şi îngrozitoare poveşti despre acea perioadă a fost cea legată de “progromul de la abatorul din Bucureşti”. Prin diverse articole apărute în presa comunistă, luări de poziţie, cărţi (Marin Preda) sau filme (Sergiu Nicolaescu) s-a sedimentat în conştiinţa publică faptul că zeci de evrei au fost ucişi şi agăţaţi ca animalele în cîrlige de măcelărie în timpul violenţelor din ianuarie 1941. Mişcarea Legionară a negat întotdeauna acest lucru, aducînd drept argument lipsa probelor concrete şi de necontestat.

În 1946 procurorii comunişti au deschis dosarul “Abator” pe baza zvonurilor lansate de propagandiştii sovietici. Au fost anchetaţi atunci muncitorii şi medicii angajaţi ai abatorului în 1941. Nu au fost găsite probe referitoare la existenţa masacrului, dosarul fiind în cele din urmă închis. Pînă şi angajaţii evrei, precum tinichigiul Segal, au declarat că nu a existat nici o crimă şi nici un cadavru nu a fost atîrnat în cîrlige.

Dintre toţi cei audiaţi, doar măcelarul Horwat a afirmat că el crede în versiunea pogromului, dar acesta nu era angajat al abatorului în 1941. Cu toate acestea, el a fost răsplătit de autorităţile vremii pentru declaraţia sa cu funcţia de director al instituţiei.

Mai mult, toţi ceilalţi angajaţi au semnat în semn de protest o scrisoare de dezminţire a poveştilor apărute în presa comunistă. Acest lucru este mărturisit şi de Zaharia Marineasa, un legionar marcant din Banat şi participant activ la Rezistenţa Anticomunistă, într-un material publicat în Almanahul Gazeta de Vest din anul 1994. Exemplare ale protestului muncitorilor au fost trimise mai multor ziare din acea perioadă, dar acestea au refuzat din diverse motive publicarea textului.

Mai jos redăm integral scrisoarea angajaţilor de dezminţire a zvonurilor rău-voitoare:

“Subsemnaţii, medici veterinari şi funcţionari ai Abatorului Capitalei, luînd cunoştinţă de articolele publicate de ziarele “România Liberă”, “Tribuna Poporului” prin care se afirmă că în abatorul Capitalei au fost ucişi ovrei, şi de campania care se duce pe această temă, de natura să discrediteze instituţia şi oamenii ce o servesc, dăm cea mai categorică dezminţire, afirmaţiunilor făcute şi declarăm pe proprie răspundere că faptele enunţate mai sus sunt de domeniul fanteziei”. Urmează mai multe semnături.

Facsimilul scrisorii şi semnăturile, au fost deja publicate anterior în ziarul “Expres Magazin”, Nr. 13, Aprilie 1992 (laolaltă cu declaraţiile prof. univ. Radu Ieftimovici).

| FrontPress.ro

Şi evreii greşesc, nu-i aşa?

A trebuit să moară Ceauşescu ca să descopăr că oamenii dintr-o poză din cartea de istorie, morţi, aliniaţi pe jos în curtea Morgii, în pielea goală, încă sunt comemoraţi… Victimele pogromului „legionar”… La urma urmei, au fost şi ei oameni vii, mi-am zis, şi e normal, era să zic creştineşte, ca cineva să le păstreze vie amintirea. Numai că au început să apară întrebările…

Astăzi, 21 ianuarie 2013, a fost organizată o astfel de comemorare. M-aş fi dus, în calitate de om, ca să ascult ce au de zis ambasadorul Israelului, Stelian Tănase (da, jurnalistul, nu e coincidenţă de nume) şi invitatul de onoare Mircea Albulescu, actorul. Aş fi avut ocazia să o ascult şi pe doamna Maia Morgenstern, şi nu m-aş fi supărat pe domnia sa, indiferent ce ar fi zis. Prea mult a înălţat numele României în cinematografia mondială…

Te simţi binevenit în sinagogă?

Numai că evenimentul a fost organizat în Sinagoga mare din Bucureşti. Ce să caut eu într-o biserică în care nu mă simt bine? E firesc ca o slujbă de pomenire să se ţină într-o biserică, dar de ce să te baricadezi în ea pentru o prezentare a faptelor istorice şi pentru declaraţii politice?

Să nu fi putut oferi primarul sectorului 3, Robert Negoiţă, unul dintre vorbitorii de marcă ai evenimentului, o sală prestigioasă? Să nu mai fi avînd Comunitatea evreiască bani pentru închirierea unei săli în centrul Bucureştiului, aşa cum cerea importanţa evenimentului? Sau există o raţiune deasupra înţelegerii generale, ca o asemenea acţiune doar să se bifeze, cu batista pe ţambal?

Prima întrebare a fost despre săpun…

Fiind internat într-un spital cu mai mulţi ani în urmă, întîmplarea a făcut să ajung într-un salon cu un inginer chimist, tehnolog într-o fabrică de săpun. Încă îl aud: „Hai, dom’le, fii serios! Nu se poate face săpun la nivel industrial din grăsime umană!”. Dar cum, cînd… „Nu vă supăraţi, dar eu am terminat o facultate şi de 30 de ani fac numai săpun… Dumneavoastră credeţi ce vreţi…”

În momentul acela am simţit de parcă cineva mi-a luat o greutate imensă de pe umeri. Ideea de a folosi ceva de la oameni, ca materie primă pentru un produs comercial, mi se părea cel mai grotesc atentat la adresa umanităţii. Îmi imaginam cum putea suna o reclamă pentru acel produs şi mi se făcea pielea de găină.

Cînd „naţional” înseamnă „vinovat eşti tu, cu naţiunea ta!”

Şi totuşi… Într-o după amiază de luni, cuprins de plictiseală, dau drumul la televizor. Singurul post unde vorbeau oameni era televiziunea NAŢIONALĂ… emisiunea Confluenţe, a minorităţilor naţionale… preşedintele comunităţii evreieşti din Ploieşti mă plimba prin cimitirul evreiesc, printre doctori şi avocaţi… îl simţeam aproape, de parcă mă ţinea de braţ.

Deodată, mă opreşte în faţa unui monument: „Aici se odihnesc fraţii şi surorile noastre, transformaţi în săpun de nazişti”. Dar… o clipă… omul ăsta nu e un oarecare, şi nici un necunoscător, şi nici nu este la un şpriţ în bufetul gării: „naziştii” eram EU, şi nu pentru că i-aş fi simpatizat, ci pentru că EU eram cel care trebuia să plec capul…

Şi acum înţelegeţi de ce am scris NAŢIONALĂ, cu litere mari.

Cînd vine vorba despre discriminare, românii sunt ultimii pe listă

Cuprins de spirit civic şi de încredere în valoarea democratică a legislaţiei non-discriminare, pun pe hîrtie o petiţie pe tema „săpunului” către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Trece un an şi nu primesc niciun răspuns. Or fi copleşiţi, săracii, mi-am zis, şi am verificat cît timp le ia să rezolve diverse alte situaţii. Interesant: trei zile pentru doi homosexuali cărora le-a fost refuzat statutul de „îndrăgostiţi” de Velăntainz Dei, o lună pentru un bărbat care s-a cocsat de la un afiş cu angajăm „femeie” de servici. Vă aşteptaţi să spun ceva despre ţigani, nu? Hmmm…

Conform legii, fac o „revenire”, adică le amintesc că trebuie să facă şi ceva ce nu le place. Mai trece un an… Şi, în sfîrşit, primesc un răspuns atît de lung, încît nici nu l-am citit. Decît la final: „coadă de peşte”!

Totuşi, uimirea mea nu se îndreaptă către CNCD, nişte oameni care „mănîncă şi ei o pîine”, ci spre „Comunitate”, la nivel de vîrf: cum de au dat aviz unei asemenea emisiuni? Apoi, dacă reprezentantul lor din Ploieşti a greşit în aşa hal, de ce nu l-au dat cu capul de toţi pereţii şi apoi un şut în fund? De ce nu l-au dezavuat public pentru răspîndirea unei minciuni ridicole şi discreditarea Comunităţii?

Parcă vorbeam despre pogromul „legionar”, nu?

Pe cuvîntul meu dacă m-ar fi interesat subiectul, dacă nu l-aş fi cunoscut pe Charles Krafft!

Aşa cum Dumnezeu i-a păcălit pe evrei şi, în loc să le nască Împăratul în puf şi în sunet de trompete, a făcut-o într-un grajd, tot aşa s-a jucat şi cu noi, românii, şi ne-a trimis un mic Mesia, dar nu un cioban mioritic, plesnind de sănătate şi doinind din fluier, ci pe un american scheletic, hipiot patologic, flower-power, mirosind a „iarbă”, cam de 60 de ani: Charles Krafft!

Din cîte probleme sunt acum în America şi în lume, pe acest Charles Krafft Dumnezeu l-a încărcat cu obsesia descoperirii victimelor pogromului „legionar” din România. Nu e evreu, n-are rude aici, nu e plictisit de viaţă, ba dimpotrivă, are de lucru de nu-şi vede capul, dar… i s-a năzărit aşa, dintr-o dată, şi ăsta a devenit ţelul vieţii lui. Sau unul dintre ele…

Şi uite aşa a venit pînă în România, ca să studieze Arhivele… iar eu l-am cunoscut cînd i-am fost propus ca translator. Dumnezeu le potriveşte pe toate, nu?

De la Woodstock la legionari…

Who is Charles ăsta, veţi zice, de a devenit aşa de important dintr-o dată? Păi, printre altele, el a fost implicat în organizarea Festivalului de la Woodstock… Google it!

Normal că am avut o discuţie pe tema consecinţelor la nivelul societăţii americane ale aşa zisului festival şi nu m-am putut abţine să-l întreb: „Hey, Charles, who do you think was behind your bloody Woodstock?”. „Well, Mihai, to be sincere, this is still the question of my life: I believe it was either KGB or MOSAD… or both…”.

Înapoi la pogrom…

În pasiunea lui pentru acest pogrom, Charles a citit tot ce a găsit şi a ajuns să corespondeze cu directorul celui mai important muzeu al holocaustului, din Ierusalim, pardon, Tel Aviv, pardon, Washington… Washington? Da! Radu Ioanid este cel în cauză şi poate explica de ce Washington.

Întrebările lui Charles au fost cît se poate de simple şi de logice: din sutele, sau miile de morţi în luptele de stradă din 21-23 ianuarie 1941, cum de a putut comunitatea evreiască să aleagă cadavrele morţilor evrei şi să le ia de la Morgă, în focul evenimentelor? Ia încearcă acum să iei un cadavru de la Morgă, fără documente, să vezi ce păţeşti! Dară-mi-te în situaţii de excepţie…

S-au grăbit ca fata mare la măritat

De ce nu au aşteptat şi ei, ca toţi ceilalţi, să le fie făcută autopsia, să li se elibereze certificat medico-legal, cu cauza şi împrejurările morţii, să fie identificaţi de către rude? Ar fi avut acum nişte dovezi „beton”.

Ei zic că au vrut să respecte tradiţia iudaică, să fie îngropaţi de pe o zi pe alta! Păi, creştinii se îngroapă la trei zile, dar, în cazul unor situaţii criminale, dogma cedează în favoarea aflării cît mai multor date despre făptaş… Sau nu sunt ortodocşii suficient de dogmatici?

Charles Krafft a fost surprins că lista celor 123 de nume de victime ale pogromului nu are în spate documente, şi că Radu Ioanid sau „Comunitatea” nu se înghesuie să-i facă lumină.

Cine plînge morţii?

Şi a mai băgat el de seamă ceva ce nu se potriveşte: 123 de morţi ar trebui să aibă 123 de familii, cu copii, fraţi, surori, nepoţi, acum strănepoţi şi stră-strănepoţi, care ar fi trebuit să umple pădurea de la Jilava cu lumînări aprinse… „Du-te în cimitirul eroilor Revoluţiei între 21 şi 23 decembrie, şi nu vei avea loc de părinţi, copii şi nepoţi… peste 20 de ani vor fi strănepoţi, peste alţi 20 vor fi stră-stră-nepoţi, şi peste 100 de ani vor fi tot ai lor, pentru că sunt, în primul rînd, morţii lor. În partea cealaltă a lumii dacă ar fi, şi tot vor trimite pe cineva cu avionul să le aprindă o lumînare, for this is how God made us… Pe cînd la morţii ăştia vin doar preşedinţi, ambasadori, jurnalişti şi actori… I wouldn’t like that myself…”.

I-am arătat lui Charles celebra poză din cartea de istorie. Hai, Charles, mai zi ceva! Mi-a zîmbit sarcastic, şi m-a intrebat dacă am vazut celebrele imagini cu cadavrele cusute pe burtă de la Timişoara, din Revoluţie…

Eu, ce pot să zic acum? Cine ar trebui să aibă interesul să alunge orice umbră de îndoială pe care o are Charles Krafft?

Charles a bătut drumul pînă în România în speranţa că va putea dormi liniştit cînd se va întoarce acasă la el. În schimb, s-a ales doar cu o copie a unei cereri pentru studierea Arhivelor pogromului, la care, după şapte ani, încă aşteaptă răspuns.

Aveţi ceva de declarat? Da, un săpun…

Întors în America, Charles mi-a trimis prin poştă un săpun, făcut de el, din rămăşiţe umane. Probabil singurul din lume… Din nişte suedezi, parcă… Vă închipuiţi mirarea vameşului cînd i-am spus că în colet se află… un săpun.

S-a uitat la săpun… s-a uitat la mine… s-a uitat la mine… Probabil că am eu ceva, puţin altfel…

de Mihai Tociu | Adevărul