Interviu din 1993 cu Părintele Justin: Şansa noastră este suferinţa şi dragostea pentru convingerile noastre

Ce i-a înspăimîntat pe antihrişti? DRAGOSTEA!

Al doilea interviu al Părintelui Justin Pârvu, luat de Constanţa Costea la Mănăstirea Petru Vodă în Ianuarie 1993

Pătrunzând adânc în ţinutul Neamţului, până spre trecătorile Ardealului, dincolo de muntele Petru Vodă, şi pătrunzând iarăşi tăcerea pădurilor, se ajunge la schitul de lemn întemeiat anul trecut prin „tăria” unui monah. E Părintele Justin Pârvu, figură de „luptător al minţii”, unul din duhovnicii prin ale căror rugăciuni s-a ţinut vie zeci de ani societatea românească răstignită de comunism.

Omul care a cunoscut în cei 16 ani de detenţie politică – între care mulţi ani de ocnă – răul condiţiei umane până în străfundurile sale, nu se mai poate detaşa de suferinţa lumii. În anii ’70 şi ’80, la Mănăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ, zeci şi sute de oameni (“tot combinatul Săvineşti”, se spunea), aşteptau zilnic să-şi verse durerea şi să-şi răstignească speranţa „în chilia lui, îngropat în popor” (cum îl definea un alt călugăr). Aceasta e imaginea foarte puţin celebră în înalta societate a Părintelui Justin, un mare cunoscător din lăuntru al societăţii laice. Şi acum, în pustia de la Petru Vodă, oamenii vin ziua şi noaptea să găsească „punctul de sprijin” în durere, cu convingere că monahul, „aşezându-se” în suferinţa lor îi poate ajuta, prin Darul lui Dumnezeu să întrevadă fericirea. Aici monahismul e „mai contemporan” societăţii decât noi înşine, vieţuitorii ei, pentru că e mai clar-văzător. Iar speranţa are o „faţă” distinctă.

O privire directă în cauza răului, o luciditate din care transpare tensiunea dragostei, adâncă. De aceea, dialogul care urmează e impregnat cu afirmaţii paradoxale – un balaur nevăzut între iubire şi dreptate – şi răstiri parţiale, aluzive ale unui adevăr prea intens sau prea dureros pentru a fi complet exprimat.

Constanţa Costea – februarie 1993, Bucureşti

Problema este că noi nu lăsăm acest trecut, care este pierzania noastră

Constanţa Costea: Cum apreciaţi astăzi starea de spirit a societăţii româneşti?

Părintele Justin: E foarte grav că am ajuns în stadiul acesta al stărilor de lucruri. Ne acuzăm, ne dezgolim, ne discredităm, ne dezumanizăm, stăm în faţa acestei drame şi plângem… n-aş zice altceva decât că ticăloşi suntem, pentru că nu este o ieşire fără sânge, decât în trudă, în osteneală, fără de care nu se redresează această stare de lucruri. Aici, lumea asta a satului, aşa-zisă mai bună, aşa-zisă intelectuală, este acum aşa de alterată de un trecut atât de bolnav. Toţi suntem în stadiul acesta de decadenţă permanentă … De-abia copilaşii care pleacă acum în viaţă, aceştia vor ajunge să poată realiza ceva. Nu lăsăm însă acest trecut care e pierzarea noastră; asta e prăpastia.

Constanţa Costea: Credeţi că înainte de ’89 oamenii erau mai uniţi?

P. Justin: Cel mai mare bine şi realizare şi unitate exista tocmai atunci când era lovită această masă creştină, când era maltratată, când era nedreptăţită… Atunci erau mai coalizaţi oamenii, erau mai apropiaţi…

Constanţa Costea: De ce oare? Oare numai „presiunea” poate să unească?

P. Justin: Păi, da, sigur. E normal, să ştiţi.

Viaţa creştină a fost mai abundentă în timpul suferinţei

Constanţa Costea: Cunoscând atât de multă lume care vine aici, aţi sesizat vreo diferenţă în comportamentul oamenilor, înainte şi după Revoluţie? Pentru că, la nivelul societăţii, în oraş se simte o dispersie, o izolare.
P. Justin: Uitaţi, am impresia că viaţa creştină a fost mult mai abundentă în timpul suferinţei. Oamenii s-au unit mergând efectiv unul lângă altul – în acelaşi timp s-au unit şi cu Dumnezeu. Ieşind, de acuma, din adevărata chemare a lor – apropierea de Dumnezeu – oamenii s-au şi depărtat. Şi depărtându-se de Dumnezeu s-au depărtat şi de aproapele lor.

Constanţa Costea: Numai pentru că a slăbit sistemul opresiv?

P. Justin: Da, pentru că a slăbit. Dar şi omul, în acelaşi timp, s-a depărtat de Dumnezeu. Convingerile lui nu mai sunt aceleaşi.

Constanţa Costea: Cum, aşa, brusc, evenimentul acesta a putut determina o asemenea schimbare?

P. Justin: O schimbare, pentru că au apărut o serie întreagă de decepţii în viaţa omului. Nu mai ştie ce să creadă, au venit peste noi toate. Şi omul, mai ales intelectualul, a fost pus la un mare semn de întrebare. Cel puţin omul simplu zice „aşa am trăit, aşa îmi continui viaţa mea”. Pe când, vedem dincoace, s-au schimbat totuşi puţin lucrurile… Apoi, parte din lumea aceasta, care a beneficiat, care a avut nişte avantaje de pe urma acestor ani, fiind şi într-o libertate deplină – nu i-a deranjat nimeni – a dus o acţiune negativă peste tot, până în ultimul funcţionăraş dintr-un sat şi a dus la această stare de lucruri, de dispersare permanentă, încât s-a discreditat totul. Nu mai vorbim pe seama Bisericii, câte s-au spus, câte s-au declarat, câte s-au atacat, lucruri care nu erau îngăduite. Iată, dacă luăm din viaţa altora: ce, protestanţii n-au avut şi ei nemulţumirile lor, evreii n-au avut şi ei o serie întreagă de divergenţe? Sau catolicii, greco-catolicii? Dar între ei nu s-a arătat nimic. Iar noi…

Biserica trebuia să-şi facă judecăţile ei interioare

Constanţa Costea: Atunci în ce măsură e util să se exprime adevărul şi în ce măsură este util să fie ocrotit?

P. Justin: Este bine să apară şi adevărul acesta într-o măsură. Dar noi trebuie să-l spunem cu multă înţelepciune, să nu minţim. În măsura în care el atacă viaţa şi convingerile omului, e fantastic de primejdios. Şi una e, de pildă, să scoţi un adevăr din compătimire, din dragoste de îndreptare şi alta e să fii într-o stare distructivă. Biserica trebuia să-şi facă judecăţile ei interioare. Să nu admită nici un soi de influenţă străină. Noi aici avem relele noastre, avem bubele noastre, avem toată această sminteală produsă într-un parcurs… Ei bine, acum a venit timpul să ne ridicăm şi să ne punem cenuşă în cap…, iar poporul trebuie ajutat să meargă mai departe.

Constanţa Costea: Noi, generaţia aceasta de mijloc, care nu am beneficiat în şcoli de un program religios, am suplinit fiecare după măsura aspiraţiei lui – prin prezenţa unor mari duhovnici; acum generaţia marilor duhovnici, încetul cu încetul dispare.

P. Justin: Niciodată, aşa ceva nu dispare.

Constanţa Costea: Niciodată?

P. Justin: Niciodată nu o să dispară, pentru că acelaşi Duh lucrează şi a lucrat. Cum să dispară?

Constanţa Costea: Bătrânii, adică.

P. Justin: Ei, ce vorbă-i aia – bătrânii! Nu se poate… Asta e un fel de a spune, să ştiţi. Harul lui Dumnezeu lucrează, că sunt elemente tinere de întrec pe mulţi bătrâni … Dumneavoastră credeţi că bătrâneţea e totul şi cu ea se duce …? Nu, Harul lui Dumnezeu lucrează în Biserică. Or să apară tineri duhovnici mult mai buni, or să apară oameni potriviţi după o stare de lucruri în creştinism …

Pentru că, vedeţi, cam cum este turma, aşa şi păstorul. Slab e păstoru’, slabă şi turma. Nu e duhovnicia aşa de mare astăzi, acei bătrâni înţelepţi, că ar fi şi turma asta aşa de înţeleaptă şi de mare… Mai e ici, colo, aşa, cine ştie pe unde, dar nu se vede nimic, pentru că noi n-am ştiut să apropiem, n-am ştiut să adecvăm Evanghelia aceasta… Noi am luat-o de la Sfinţii Părinţi şi am spus mereu acelaşi lucru, şi în secolul XVIII şi în secolul XX. Vedeţi, dumneavoastră, ascultaţi o conferinţă a unui catolic, a unui protestant, vedeţi dumneavoastră, ce potrivire face, ce aplicare practică face a Evangheliei? Parcă te dă peste cap, măi. Dar la noi îţi spune mereu acelaşi text şi merge mai departe.

Monahul nu este la ora asta în acţiunea singurătăţii

Constanţa Costea: Cum s-ar putea să devină lucrarea aceasta „mai contemporană”: numai prin trăire sau şi prin înnoirea limbajului?

P. Justin: Ei, limbajul vine din sărăcia noastră spirituală, nu vine din altă parte! Păi, cine nu cunoaşte Filocalia? Dar cine nu ştie patristica noastră? O ştie toată lumea… Dar face o filosofie de nu se mai înţelege nimic. Nu se mai cunosc părinţii aceia din Pateric… Zici: „Dă-mi un cuvânt de folos!”; „Păi, ce să-ţi dau cuvânt de folos? că nu se mai face nimic cu el…” Deci, nici cel care-l vorbeşte, nici cel care-l primeşte… Nu se poate face această comuniune.

Constanţa Costea: Şi atunci adecvarea aceasta se face în primul rând prin trăirea duhovnicului?

P. Justin: Bineînţeles, sigur! Să te apropii de om, să îi arăţi dragoste, iubire, şi să te sacrifici pentru el, să trăieşti împreună cu el la nevoile, la necazurile lui.

La ora la care trăim noi, viaţa călugărească e pe un plan cu totul nou faţă de cele ce au fost în secolele primare ale vieţii creştine. Şi monahismul la ora aceasta e chemat tot mai mult, dacă se poate, în apărarea adevărului, în mijlocul mulţimii de credincioşi.

Monahul nu e la ora asta în acţiunea singurătăţii, a izolării. Şi atunci viaţa noastră trebuie pusă, oarecum, pe planul acesta: să trăieşti ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfinţeşti. Vedeţi dumneavoastră, s-a mers la noi pe principiul acesta al tăcerii, al cuminţeniei, al liniştii, încât am adormit, şi ferească Dumnezeu să nu fim judecaţi ca vânzători de credinţă.

Izolându-ne pe noi, ei (comuniştii), au reuşit numai să intensifice unitatea (unirea) noastră sufletească.

Constanţa Costea: Televiziunea Română prezintă un impresionant şi mişcător documentar despre prizonierii politici din lagărele României comuniste. Noi, care privim aceste documentare, suntem uluiţi de faptul că aceşti oameni nu urăsc şi nu doresc să se răzbune. Îi putem considera ca pe nişte sfinţi în viaţă?

P. Justin: Da, putem, dar păcat că la această oră nu au nici o valoare.

Constanţa Costea: Cu toate acestea, oamenii care sunt în căutarea istoriei adevărate resimt această calitate a sfinţeniei.

P. Justin: Suferinţa este cea care înnobilează, care sfinţeşte. Acolo a fost o sudare a noastră, puternică, mai ales că ne-au izolat de tot şi ne-au fortificat în nişte cetăţi ca Aiudul şi Gherla care, pe drept cuvânt, au fost fabrici de martiri. Acum sunt două lucruri: unii care în suferinţă se prăbuşesc, iar unii care se mântuiesc; unii se sfinţesc, unii se demonizează. După mult timp mi-am dat seama că în primii ani, de pildă, când încă erau aşa, într-o confuzie – nu ştiam noi încă ce înseamnă suferinţa aceasta, ce înseamnă lipsa de libertate – am început să gândim mai profund, să ne explicăm de ce suntem acolo şi după aceea, să rezistăm mult mai uşor. Că nu mai aveam nici un gând de libertate şi de viaţă. Nu mai puteam concepe decât ceea ce este „aici” şi „acum”. Erai martorul topirii tale de la oră la oră. Tu erai acolo, să-ţi dai din oră în oră sufletul, să treci dincolo. Erai de o agerime nemaipomenită, pentru că simţeai din rezervele tale biologice, cum se topesc toate, erai martorul propriei tale dispariţii.

Dragostea – iată ce i-a înspăimântat pe dânşii

Constanţa Costea: Se putea face slujbă? Puteaţi face Euharistie?

P. Justin: Momentele când am putut să săvârşesc Sf. Liturghie între paturi au fost cele mai sublime momente ale vieţii mele. Acolo, într-o infirmierie, am slujit vreo 2-3 Sfinte Liturghii, cât s-a putut şi cum s-a putut… Dar n-am avut niciodată emoţia, în viaţa liberă, în faţa altarului, cum am avut-o acolo. Erau 2-3 muribunzi care trebuiau să se împărtăşească. După 3 zile au şi murit… Slujind, am simţit într-adevăr căldura, fierbinţeala Duhului. Când ne-au scos ei, după vreo cinci ani de încorsetare din celulă, eram vreo 700 – 800 de oameni, eram după o ne-revedere de ani şi ani… Îmbrăţişările, sărutările… Turele erau pline de securitate în jur, în curtea Aiudului … I-au turmentat pe ăştia, n-au ştiut ce se întâmplă: „Ce vor, ce se sărută aşa, ce se îmbrăţişează, de unde le vine?”.

Ei bine, n-au ştiut să ne despartă! Ca, până la urmă, să se facă un semnal puternic, al unui căpitan din serviciul de securitate. S-a făcut linişte. A apărut comandantul puşcăriei, Kohler, evreu-ungur: „Tot bandiţi aţi rămas? Tot n-aţi învăţat nimic?” Adică, când a văzut legătura, dragostea dintre noi şi faptul că suferinţa, dimpotrivă, ne-a legat mai mult, atunci ne-a dispersat: unii la Baia Sprie, alţii la [mina] Nistru, la Canal… Iată, deci ce i-a înspăimântat pe dânşii: DRAGOSTEA.

Constanţa Costea: Am auzit că în închisoare se învăţau prin morse Evanghelia, Patericul…

P. Justin: Se învăţa Evanghelia, Patericul, Filocalia, texte, rugăciuni, acatiste, paraclise, erau scrise toate într-o celulă ca asta, aşa, de sus până în jos: Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul lui Iisus Hristos.

Constanţa Costea: Dar cum?

P. Justin: Cu un vârf de ac sau cu un cuişor. Dar dacă ţi se găsea la percheziţie, erai un om mort. Acuma, în legătură cu lipsa urii la foştii deţinuţi politici: Da, e adevărat, noi nu urâm pe oamenii aceştia. Dar ceea ce trebuie totuşi să reţinem, este că ceea ce au greşit faţă de neam, faţă de Biserică, pentru aia trebuie să răspundă. Ceea ce mi-a greşit ca om mie, că mi-a luat libertatea 16-20 de ani, aia este altă chestiune.

Politica îşi are şi ea morala ei

Constanţa Costea: Revenind acum la vremea noastră se poate vorbi de un criteriu al adevărului în viaţa politică?

P. Justin: Desigur, politica îşi are şi ea morala ei.

Constanţa Costea: E adevărat, deci?

P. Justin: Absolut! Să spui că politica nu are nici o morală înseamnă să ne anulăm. Dar trebuie să fermenteze o generaţie ca să se formeze oameni de elită care să ne conducă.

Constanţa Costea: Deci, regenerarea, inclusiv morală şi economică, o vedeţi numai cu trecerea timpului.

P. Justin: Da, numai cu trecerea timpului şi prin pregătirea unor elemente de elită, inclusiv în Biserică – cu mult elan şi apropiere şi spirit de jertfă, de dăruire… altfel nu se poate. Aceasta e singura noastră şansă şi speranţă.

Constanţa Costea: Orizontul aşteptării a scăzut din ce în ce mai mult acum. S-a lăsat o linişte mormântală. Ce să facem, deci?

P. Justin: Să ştiţi că din această viaţă latentă care s-a aşezat, abia de aici poate regenera ceva. Este o boală care a apărut deocamdată, dar va apărea totuşi o scăpare. Nu va rămâne aşa. Aici este şi această problemă: de a consemna creştinismul, de a-l pune într-o stare de uzură, astfel încât să se convingă [creştinul] că nu este în măsură sau capabil să se conducă.

Dar nu va rămâne aşa, pentru că, dumneavoastră vedeţi prea bine, în ’89 era o stare cam asemănătoare, dar aţi văzut ce-a ieşit? Asta e iconomia lui Dumnezeu, să ştiţi!

Constanţa Costea: Acum tot sacrificiul pare inutil… E plin cimitirul de tineri.

P. Justin: Niciodată n-a fost inutil! Dumneavoastră credeţi că Revoluţia aceasta a fost determinată numai de maşinaţia aceasta internaţională? Nu, este vorba de rugăciunea şi de martirajul din 1918 până astăzi… Numai aceştia au fost cei care s-au rugat înaintea lui Dumnezeu şi au realizat ceea ce au realizat.

Noi facem ateism din convingere

Constanţa Costea: Există sfinţenie la ora actuală între oamenii vii, deci în afară de Biserica biruitoare?

P. Justin: Există, există oameni care suferă cu toată dragostea şi încrederea că neamul acesta va regenera şi se va ridica.

Constanţa Costea: Acum apare ca cel mai coborât pentru că a ales cu mâna lui ceea ce era o nenorocire, un coşmar al istoriei… Acum noi am optat pentru continuarea comunismului în această ţară.

P. Justin: Draga mea, să ştii că cea mai mare vină eu o găsesc tot în viaţa aceasta din interior, care a fost foarte legată de concepţia aceasta ateistă. Şi acuma a devenit o realitate: facem ateism din convingere. Sunt exemple la noi, aici prin judeţ, rămâi uimit: fiu de preot, director care a dat icoanele afară din şcoală. Şi din aştia sunt mulţi la noi … Pe de altă parte, poporul acesta este ceea ce suntem noi, clerul. Poporul este oglinda noastră. Aşa cum societatea-i bolnavă, aşa şi monahismul este bolnav. Când monahismul se va vindeca şi va ajunge pe o treaptă superioară, atunci se va vindeca şi societatea.

Păcatul e o boală adâncă

Constanţa Costea: Aţi spus odată o vorbă pe care am ţinut-o minte (când eraţi la Mănăstirea Bistriţa): „Ştii, moldoveanul e om blând, dar păcatul e o boală adâncă”. Cred că asta-i valabil pentru toţi.

P. Justin: Sigur, sigur. Acum îi spui de pildă: „Măi, uite, asta-i starea lucrurilor, uite, ne pierdem viaţa copiilor noştri, ne blesteamă eroii martiri. Cineva a suferit, cineva a murit, cineva e în mormânt, în adâncime şi noi trecem cu nepăsare”, iar el se duce şi face tot ce ştie; şi e creştin bun, vine cu coliva mare la biserică, dar dacă-l pui în faţa mitralierei, stă după uşă. Că nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne”, intră în Împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Lui. Păi, mulţi din cei ce au murit, nici nu ştiau să se închine. Dacă el pleacă, copilul ăsta, şi lasă mamei „Mă duc, mamă, să mor”, copil de 16 ani… Ce l-a împins pe el să moară, decât divinul, dumnezeiescul? Cruciada copiilor!…

Constanţa Costea: Dar starea actuală spirituală, noi cei din oraş, o resimţim ca foarte gravă, ca profund atacată.

P. Justin: Să ştiţi că va apărea scăparea în mijlocul nostru. Nu se poate… Din cei neînsemnaţi, din cei nebăgaţi în seamă. Că aşa a lucrat Dumnezeu în toată vremea. Au luat de piept întunericul Imperiului Roman, ateismul acesta, l-au luat 12 barbari… A mai ales Mântuitorul câte un Apostol Pavel… Nu se poate, nu meritele noastre, ci meritele acelora de sub noi.

Constanţa Costea: Credeţi că în afară de viaţa pe care o au călugării în mănăstiri, sunt în lume oameni cu viaţă sfântă?

P. Justin: Sunt şi oameni mai buni, mult mai buni decât cei din mănăstiri. Vă spun cu toată convingerea că sunt mult mai buni: trăiesc viaţă ascetică şi de nevoie şi de voie, citesc, se roagă mult mai mult, au o apropiere mult mai adâncă, se bucură cu cel care se bucură, plâng cu cei care plâng. Noi suntem nişte oameni izolaţi, nişte singuratici.

Ar fi nevoie de un arhiereu cu viaţă duhovnicească

Constanţa Costea: Singuratici, când nu vă invadează oamenii, cum se simte un duhovnic care este atât de încărcat de toate păcatele, atât de grele, pe care le iartă tuturor oamenilor?

P. Justin: Ce să mai simtă, că el este pierdut înainte (râde)… Să ştii că este cea mai grea taină. Este cea mai ascuţită. Toate tainele se săvârşesc, dar când e vorba să răspunzi de iertarea păcatelor… Omul se uşurează, le lasă, îl mai vezi, nu-l mai vezi, şi tu socoteşti că Harul lui Dumnezeu a făcut totul. Dar ar trebui, într-adevăr, nişte oameni care să poată gândi într-o unitate, acei duhovnici care să aibă legătură între ei şi să aibă aceeaşi măsură în aplicarea canoanelor şi rânduielilor. Aşa… nu-ţi dă nimeni nici o îndrumare. De sus până jos, fiecare îşi găseşte explicaţia lui într-o situaţie grea. Ar fi nevoie de un om duhovnicesc, un arhiereu cu viaţă duhovnicească, care să arate, de la caz la caz, fiecărui duhovnic, să-i explice. Dacă ar fi o unitate, dacă ar fi un sfat pe care să-l urmeze…: „Măi, cum se aplică azi canonul cutare?” Să mulţumim şi credinciosul, să nu ne pierdem nici noi; omul să aibă şi libertatea, să se simtă oarecum aici legătura fiu-părinte. Căci nu-i totul să iei şi să aplici cu rigurozitate ca norme. Canoanele acestea nu sunt pentru a ucide, ci pentru a putea ridica.

Constanţa Costea: La noi s-a creat, în ultima vreme, o confuzie în lumea tinerilor care se consideră ortodocşi; a apărut yoga „creştină”, a apărut „fenomenul Pucioasa” …

P. Justin: E o greşeală mare care se face şi noi o lăsăm. Toate universităţile au catedre speciale în America: budhism, yoga, dar la noi nu s-a impus să se predea măcar o oră pe săptămână de istoria religiilor – în mod ştiinţific – de morală, de Istoria Bisericii Române. Cum te porţi, măi, cu nişte copii? Avem o răspundere morală faţă de ei. Dar nu se cer, nu se cer. În 1922, când au încercat să deschidă cursurile la Iaşi fără episcop, au sărit studenţii şi nu s-a deschis Universitatea până ce nu a apărut arhiereul. Apoi s-au pus nişte examene duminica, şi nu s-a dus nimeni. Dar noi? Ne complacem în starea aceasta…

Şansa noastră este suferinţa şi dragostea pentru convingerile noastre

Constanţa Costea: Dacă a sosit momentul ca forţele oculte ale regimului trecut să se regrupeze, care e şansa noastră?

P. Justin: Numai la Dumnezeu! Nimic altceva. Şansa noastră e suferinţa şi dragostea pentru convingerile noastre. Şi cu asta noi biruim. Dumnezeu ne va ajuta.

Constanţa Costea: Credeţi că este momentul ancorării personale în Dumnezeu?

P. Justin: În această stare de lucruri, noi ne vom regăsi în Dumnezeu şi aici va fi meritul mai mare, pentru că va lucra fiecare cu puterea Duhului, şi fiecare din această frământare va ieşi. Noi nu ne putem mântui de unii singuri, noi nu putem ridica zidul indiferenţei unuia faţă de celălalt. Pentru că noi ne mântuim în unitatea aceasta mistică creştină, în lumea aceasta. Cădem în păcat singuri, cădem în prăbuşire, ne ducem în fărădelegi, vin peste noi păcatele acestea, care nu sunt altceva decât o lepră sufletească, care e mai grea decât cea trupească. Lepra sufletească nu se vindecă decât împreună cu Hristos.

Duhul, sufletul societăţii noastre creştine este determinat de viaţa duhovnicească a preotului

Constanţa Costea: Oare suferinţele acestea, unele involuntare, ale zilelor pe care le trăim – sărăcia violentă şi celelalte, contează înaintea lui Dumnezeu?

P. Justin: Să ştiţi că la Dumnezeu contează foarte mult, chiar dacă nu este de bună voie … Ne-a menţinut pe picior de atenţie, care ne-a prins bine, pentru că dacă am avea de toate şi ar fi o schimbare totală, noi nu am mai avea credincioşi, dacă n-ar fi mereu biciul acesta peste noi. Eu sunt convins că dacă românul nostru ar intra acum într-o posibilitate materială, s-ar duce în cealaltă extremă şi am fi pierduţi.

Am observat un lucru: că ţăranul nostru, ajuns oarecum într-o spoială de asta orăşenească şi cu oleacă pregătire intelectuală, se pierde … Un ţăran, la prima generaţie devine periculos. Cred că după ce se mai luminează, la a treia, a patra generaţie, să capete o coloratură aşa, mai statornică în gândire. Dar, deocamdată, şi-au pierdut din specificul lor, din simplitatea aceea părintească. Şi-au pierdut originalitatea. A intrat în ei influenţa asta orăşenească şi se alterează. Sunt aruncaţi tocmai la celălalt pol, şi cu aceia nu mai faci nimic.

Constanţa Costea: Dar cum se face că modificarea aceasta apare foarte repede, la prima generaţie?

P. Justin: La prima generaţie, am spus, că sunt oamenii cei mai periculoşi, cei mai deformaţi – este ţăranul pervertit, omul pervertit.

Constanţa Costea: Dar cum se întâmplă că tradiţia comunistă a avut incredibil, acum constatăm – atât de mare influenţă în mentalitatea şi tradiţia bună a părinţilor părinţilor noştri, se pierde aşa de repede?

P. Justin: Se pierde, pentru că… Ce se întâmplă? Omul ăsta a devenit aşa de interesant, încât pentru dânsul totul e situaţia materială. El, pus într-o situaţie materială bună, nu mai are nimic din ceea ce a fost în trecutul lui, cu atât mai mult copiii lui. Trebuie să treacă multă vreme să-şi revină. Au căpătat şi gustul acesta pervertit de a anula tot ceea ce este valoare. Dar duhul, sufletul societăţii noastre creştine este determinat de viaţa duhovnicească a preotului. În situaţia aceasta, noi trebuie să vedem care este capacitatea noastră de a înţelege fenomenul în care ne găsim, care este misiunea ortodoxismului, rostul lui în fluxul acesta mare în care se găseşte omenirea, dacă monahismul este în mijlocul acestor fenomene. Monahul trebuie să fie cel care mişcă, el este continuatorul acestei concepţii care trebuie să se impună în viaţă. Monahul este geniul creştinismului.

publicat în ziarul Cotidianul din 19 februarie 1993 | PetruVoda.ro