† APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam şi ţară Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
Eu l-am întâlnit întâia oară la Sf. Mănăstire Secu, prin anii 1966-1967, şi aveam să văd cu ochii mei greutatea sfinţeniei, purtată de un trup firav – fragil înlăuntrul său, fără întristare şi suspin, deşi avea motive să fie şi trist şi cu suspin, dar răbdarea şi suferinţa mizerabilă a închisorii aprinsese în Cuvioşia Sa şi mai multă răbdare şi înţelegerea momentului, de a se lupta cu sine şi cu tot felul de grele ispite, cu cei de aproape şi cu cei mai de departe, dând dovadă de o răbdare îngerească, muncind alături de noi cu sapa şi hârleţul, fără să ştim că Sfinţia Sa fusese încarcerat. Blajin şi prietenos, cu o voce aproape stinsă şi cu grijă faţă de noi, cei patru seminarişti , ne vorbea din Dogmatică, din Patrologie, Liturgică şi Morală şi îl simţeai atât de aproape, aproape…cu tine! Şi el era părintele Justin, pe al cărui chip odihnea o lumină şi când ne vorbea, această lumină se amplifica, cred că era bucuria libertăţii lui din închisoare, despre care nu ne-a vorbit niciodată cât am stat în aceeaşi încăpere.
Mi-aduc bine aminte, când l-am întâlnit la Mănăstirea Secu, aşa cum am mai spus, era o umbră de om, cu chipul său bizantin, purta în el o remarcabilă dispoziţie duhovnicească şi la Sf. Biserică, psalmodia împreună cu noi, atât de corect şi stăruitor către Dumnezeu cu rugăciunea şi dăruire de sine. Aveam modelul vieţii lângă noi, împins de vitregia vremurilor, la umilinţă.
După un timp, aveam să aflu povestea vieţii sale adevărată, dar mai târziu lucrurile s-au schimbat, el cel urât şi surghiunit avea să fie înconjurat şi căutat cu căldură şi cu bucurie de mulţime de credincioşi, cu tot felul de solicitări.
Cândva îmi spunea: „Măi, frăţiile voastre o să fiţi preoţi, să aveţi grijă şi să culegeţi rodul frumos de pe urma înaintaşilor voştri şi să nu trăiţi pentru voi!”
De la Cuvioşia Sa am învăţat atunci că, mai înainte de a-ţi pune genunchii la rugăciune, mai întâi să te înstrăinezi lucrului şi de lume. Prin felul său de a fi, Părintele Justin n-a cultivat sentimentul distanţelor ci sentimentul apropierii mai viu şi mai corect, deşi lăsa impresia că valorifică izolarea, singurătatea, era mereu prezent, mereu activ, mereu îngăduitor cu noi, care eram în formare pentru mai târziu, slujitori ai bisericii.
Astăzi, înţeleg şi mai bine că Părintele Justin de la Sf. M-re Petru Vodă, prin răbdare, a cunoscut cele două suferinţe: una este cea a propriei suferinţe, venită din presiunea din exterior, pe motiv de adevăr şi de credinţă, care i-a adus încarcerarea şi cea de a doua suferinţă a fost pentru celălalt, pentru aproapele, ca să-i fie bine şi să ducă viaţa fără de păcat. Dar şi una şi alta au fost bine purtate, chiar dacă trupul i s-a veştejit, sufletul i-a rămas puternic şi curat.
Dacă pentru Ardeal, Părintele Arsenie Boca a rămas „o statornică mângâiere”, pentru Dobrogea, Părintele Arsenie Papacioc a rămas „taina credinţei întru ştiinţă curată”, pentru Moldova, Părintele Justin Pârvu a rămas „portret de mare duhovnic şi apărător al Ortodoxiei”.
Că vrem sau nu vrem, trebuie să observăm că părintele, în atitudinea sa, căuta să aşeze în sufletul tuturor fiilor duhovniceşti să mărturisească adevărul şi credinţa în Hristos Mântuitorul, fără frică spunând că: „Viaţa este fericire doar cu Dumnezeu şi cine nu are Dumnezeu nu are nimic!”
Plecarea Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu dintre noi ne convinge de unicul adevăr: „cine se naşte trebuie să şi moară” dar iubirea umană necondiţionată „nu moare niciodată”.
Fie ca „pomenirea sa să fie binecuvântată şi să se odihnească în pace în Lumina cea Sfântă a lui Dumnezeu!”
articol apărut în nr. 29 al revistei ATITUDINI