† APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam şi ţară Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
Răspunsul la această întrebare îl vei găsi în orice îndreptar de spovedanie, cred însă că nu pe cel tămăduitor. Sunt sigur că tocmai pentru asta cauţi un răspuns, un alt răspuns decât cel pe care nu mă îndoiesc că îl ştii deja, dar care, în starea în care eşti, nu-ţi este de niciun folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: „E de la dracu’ ruşinea, trebuie să o depăşeşti şi să-ţi mărturiseşti păcatul!”
Vlădica Antonie, episcopul Surojului, îşi amintea cu duioşie o întâmplare din adolescenţa sa, care i-a schimbat viaţa. Mărturisesc că această întâmplare a avut acelaşi efect şi asupra vieţii mele. Odată, după terminarea slujbei, tânărul s-a apropiat la miruit de preotul care îl smintise prin faptul că-i părea beat. Totuşi, dintr-o politeţe făţarnică, a încercat să-i sărute mâna, pe care preotul şi-a tras-o ruşinat, scuzându-se pentru starea în care este.
După ce lumea s-a împrăştiat, tânărul, atins de gestul părintelui, s-a apropiat de el să-şi ceară iertare. Părintele era atât de mâhnit, încât aproape că plângea. Şi i-a mărturisit tânărului că îi pare rău că e aşa, dar nu mai poate, pentru că tocmai i-au murit într-un accident soţia şi copilul.
Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut următoarea revelaţie simplă, dar fundamentală. El a înţeles că una este a citi în Biblie despre răbdarea lui Iov şi a-l da ca exemplu altora, când îi vezi necăjiţi, şi alta este să ţi se întâmple chiar ţie un necaz atât de mare.
Viaţa creştină autentică începe cu înţelegerea acestui lucru simplu. Să înţelegem că nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune, de altfel, ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului.
Nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi, pur şi simplu, voinţa. Dar, cu toate acestea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie.
Pentru noi, creştinii, o înfrângere suportată cu bărbăţie e mai mare decât o victorie dobândită mişeleşte, adică cu îngâmfare. Foarte uşor o astfel de victorie te poate arunca în afara terenului de luptă. Adică, în cazul nostru, cineva care îşi mărturiseşte păcatele cu prea multă uşurinţă îşi poate pune întrebarea de ce i se întâmplă asta? Nu cumva tocmai pentru faptul că nu îi par chiar atât de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul că şi-a pierdut duhul adevăratei pocăinţe?
Da, păcatul tău poate fi şi avort, şi homosexualitate, şi crima. Dar să ştii că sunt oameni care mărturisesc aceste păcate aproape cu seninătate, iar undeva, în vreo mănăstire uitată, există poate un frate care se tânguie grozav pentru faptul că a mâncat un măr din copacul din care nu avea binecuvântare să mănânce. Avem în Pateric cazul unui frate care era chinuit îngrozitor de faptul că, făcând ascultare la trapeză (bucătărie), mânca din oala cu unt.
Aşa că, după părerea mea, ruşinea pe care o simţim, atunci când vine vremea să mărturisim un păcat, poate că nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre. Pentru a nu permite încununarea unei pocăinţe atât de bărbăteşti şi atât de plăcute lui Dumnezeu, diavolul se ridică împotriva noastră şi ne îngreuiază şi mai mult frământarea, sporindu-ne nu doar ruşinea, ci, odată cu ea, şi deznădejdea.
Dar ce înseamnă să te declari învins? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anume păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e şi firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă este încăierare. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până şi El nu te mai poate ierta.
Ziceam că ruşinea aceasta poate fi nu atât din cauza gravităţii păcatului, cât poate din cauza intensităţii pocăinţei. Şi-ar fi prea trist să ratăm şansa unei încununări pe măsura zbuciumului nostru. Cununa însă stă pe un loc mai înalt decât noi şi închipuie-ţi că nu avem nimic pe care să călcăm pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatră sau buturugă. Tot ce avem la îndemână e păcatul nostru, pe care trebuie să călcăm, ca pe o scară, ca pe un loc înalt şi să ajungem până la cunună.
Aşadar, dacă nu o poţi spune preotului la care te spovedeşti de obicei, du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale, numai spune-o.
Dacă ţi-ai pierdut încrederea în preoţi, că poţi cădea şi în această ispită, spune-o unui om în care ai încredere. Dacă nu ai nici măcar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neîncetat. De fapt, sunt convins că amintirea păcatului te obsedează oricum, dar tu spune-o deschis, cu nădejde, nu fugind de Dumnezeu.
Ia cazul lui Petru şi Iuda. Şi Iuda s-a aprins de pocăinţă, a fugit şi a aruncat banii dobândiţi pe sânge. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sângele lui Hristos ca fiind „nevinovat”, adică, practic, a înfruntat hotărârea iudeilor, a înfruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.
Petru nu a avut putere să facă aceasta, nici măcar în faţa unei simple femei care i-a zis că l-a văzut printre ucenici. Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos, în timp ce Iuda L-a mărturisit fără frică „nevinovat” şi nu doar în faţa unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci în faţa legiuitorilor iudei, care îl puteau da la moarte.
Şi cu toate acestea, pocăinţa cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru că Iuda, deşi se căia, fugea de Dumnezeu, nu avea îndrăzneala să I se mărturisească. Iuda, care a avut curaj să mărturisească înaintea oamenilor, nu a avut curaj să mărturisească lui Dumnezeu, iar Petru, deşi s-a speriat şi s-a ruşinat de oameni, totuşi, atunci când a fost vremea, s-a mărturisit lui Dumnezeu.
Care a fost mărturisirea lui Petru? A zis el oare: „Doamne am greşit că Te-am trădat, iartă-mă!”? Nu. Petru a mărturisit altfel, şocant pentru noi. Petru a zis: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc”. Aşa să repeţi şi tu, chiar dacă nici tu nu o crezi. Să o spui, tocmai pentru că e o minciună, dar e o minciună care ai vrea să fie adevărată. Poate chiar e un adevăr, un adevăr la care puţini dintre noi putem ajunge, dar îl râvnim. Să plângi şi să repeţi minciuna aceasta lui Dumnezeu, să I-o spui în faţă: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc!”
Dumnezeu ştie păcatul nostru, Îl ştia chiar mai înainte de a ne fi adus pe lume. Şi totuşi, El nu a împiedicat naşterea noastră. Oare nu arată asta încrederea lui Dumnezeu faţă de noi, oare nu arată marea nădejde pe care şi-a pus-o El în noi? De ce să dezamăgim pe Cineva atât de minunat cum este Dumnezeu?
Acelaşi vlădică Antonie, într-o predică la Naşterea Domnului, care ştiu bine că n-a fost tradusă în româneşte, propune o discuţie, nu atât despre credinţa omului în Dumnezeu, care este o temă arhidiscutată, cât despre credinţa lui Dumnezeu în om.
Vlădica aminteşte de o povestioară, se pare, fără o prea mare valoare literară, în schimb de mare adâncime duhovnicească. Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. „Da, dar omul acesta va cădea – zise Duhul -, şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru El”. „Să-l facem, dar, sau să nu-L facem?” – a întrebat Tatăl. „Să-L facem” – a zis Fiul.
Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om! Acestui Dumnezeu ne mărturisim noi, de acesta ne ruşinăm, pe acesta Îl iubim.
Dacă încă nu-ţi poţi mărturisi păcatul tău preotului, nu deznădăjdui, spune-l lui Dumnezeu. Şi adaugă la acel păcat şi toate motivele pentru care nu-l poţi mărturisi. Să-i spui lui Dumnezeu toate aşa cum sunt, cu simplitate. Să nu te desparţi de Dumnezeu. Poţi să-I spui că nu e drept cu tine, că este chiar El vinovat pentru păcatul Tău, poţi să cleveteşti tot pământul înaintea Lui, toţi preoţii şi episcopii, dar să spui totul cu faţa către El şi să nu te linişteşti până când nu obţii un răspuns de la El. Poate că, la un moment dat, îţi vei da seama că ceea ce-i spui este o minciună, poate că nu. Să ştii însă că El te va înţelege, orice i-ai spune. Şi să te linişteşti.
Lui ai voie să-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge să te reverşi înaintea oamenilor. Dar să te păzeşti a cleveti pe preoţi sau pe oricare alt om în faţa oamenilor, până ce te vei linişti desăvârşit.
Numai lui Dumnezeu să-i pârăşti pe toţi, că El te va înţelege, El ştie toate. Şi-n toată vremea, oricât de deznădăjduit sau revoltat vei fi, să nu uiţi că totul nu este decât o ispită, o ispită vremelnică, pe care trebuie să o înfrângi.
Va veni şi timpul când o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ţi va părea atât de greu, om este şi el, chinuit de gânduri ca şi tine, pentru că, aşa cum spune Apostolul Pavel, oare nu „tot trupul geme şi suspină cu suspine negrăite, aşteptând infierea”?
Gândeşte-te că acesta nu e decât un păcat neînsemnat, un păcat oarecare. Că viaţa s-ar putea să te arunce, de acum înainte, în nişte păcate atât de mari, încât cele pentru care te frămânţi acum să-ţi pară fleacuri. Şi, dacă pe acesta nu-l poţi mărturisi, cu acelea ce vei face?
„Îndrăzneşte, Eu am biruit lumea”.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
sunt manastiri in tara asta unde se propovaduieste LEPADAREA DE SFINTII PARINTI.
Am fost la manastirea Bujoreni si mi s-a dat sfat de la unii duhovnici sa nu mai traiesc dupa canoanele sfintilor pentru ca sunt depasite, lumea acum a evoluat!
ATENTIE LA LUPII RAPITORI!
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Exista pacate impotriva Duhului sfant, pacate strigatoare la cer, pacate de moarte, care sunt opritoare de la impartasire, dar exista si pacate cu gandul, care in comparatie cu primele de mai sus sunt mai mici, si nu se considera opritoare de la impartasire. Pacatele care nu sunt de moarte nu sunt opritoare. Caci altfel, cine este fara de pacat ? Daca orice pacat ar fi opritor atunci nici un om nu ar putea sa mearga la impartasire. Chiar si sfintii aveau pacate cu gandul, si ei simteau nevoia de spovedanie, si aveau ce pacate sa spuna la spovedanie.
Sfintii cei mai mari, ca Maica Domnului nu se considerau vrednici de impartasirea zilnica. Nimeni nu este vrednic, si asta nu e doar o consideratie psihologica, ci este un fapt real. Nu se ridica nimeni la sfintenia Mantuitorului ( daca cineva ar fi vrednic la modul absolut sa se impartaseasca nu ar mai avea motiv sa o faca caci nu ar avea ce sa mai primeasca de la Impartasanie, fiind egal in desavarsire cu Hristos – deci noi ne impartasim in virtutea faptului ca suntem nevrednici, dar nu de tot nevrednici – totul este dreapta socoteala, si in vrednicie si in nevrednicie ), dar asta nu inseamna ca impartasirea zilnica nu exista. Exista si este canonic, si face parte din traditia ortodoxa, ba chiar este cea mai apostolica si mai originala traditie.
Oprirea de la impartasire zilnica este afurisire de sine, zilnica ( in ziua in care refuzi sa te pregatesti si sa te impartasesti te autoafurisesti ). Nu cred ca asta poate aduce unui om care nu este oprit de sfintii patinti ( prin canoane ), smerenie reala, smerenie asa cum o vede Hristos, nu cum o intelegem noi. Daca Hristos te afuriseste, si o face real daca nu vrei sa te impartasesti ( sa nu credeti ca glumesc, chiar asa e – definitia afuriseniei este oprirea de la impartasanie ), crezi ca prin asta acumulezi smerenie ? Este un non sens.
In cei slabanogi duhovniceste impartasirea deasa nu aduce nici o smerenie. Normal. Dar cei care respecta canoanele si nu cu mandrie fariseica, ci cu simplitate si firesc, constienti fiind ca asta este un biet inceput ( chiar este – nu este mandrie sa spui asta, ganditi-va ca sf Sisoe dupa ce a inviat mortii, dupa ce a vazut in vedenie ca Insusi Hristos il numeste vasul alegerii si ca il cheama la El, totusi el nu considera ca a pus inceput bun pocaintei; ce putea sa faca, sa zica ca daca ma compar cu restul lumii sunt cineva ? ). Nu spun asta psihologic, ca ma consider incepator pentru ca sa ma smeresc, ci este un adevar. Caci exista lucruri cu muuult mai inalte decat respectarea canoanelor. Vorbesc despre sfintenie, despre a fi in stare sa stai in pustie cu smerenie, de posturi negre indelungate si rugaciune vazatoare, lucruri care noi nu le putem face si intelege. Am ajuns eu la stari din astea, prin faptul ca ma impartasesc zilnic ? Nu, ci sunt departe de si de sfintenie, si de posturile marilor pustnici, si altele de genul acesta. Deci am motive de smerenie. Dar acuma ce sa zicem ? Ca sfintii care tineau posturi negre de 40 de zile sau inviau mortii se mandreau ? Nu caci ei se comparau cu ingerii si atunci era firesc sa se vada pe ei insisi ca niste gunoaie. Asa se tine smerenia, nu comparandu-te cu ce face un mirean care nu se poate abtine de la pacate, ci comparandu-te cu cei mai presus de tine. Insa in ziua de azi cine se mai gandeste la asa ceva, daca te gandesti inseamna ca ai luat-o razna ? Majoritatea se gandesc ” vai cum sa nu ma impreunez eu cu sotia mea in postul asta, cum sa rezist, mi se pare prea greu “, sau altele de genul acesta. Astea sunt alte masuri. Deci exista categorii diferite de credinciosi.
Sf. Vasile are canoane pt calugari pt pacate mici, oprire cate o saptamana sau doua. Sa se respecte intocmai canoanele, caci ce este pacat de moarte la un calugar nu este uneori pacat la mireni, iar ce este pacat de moarte la un pustnic nu este pacat la calugari. E normal sa fie canoane diferite la fiecare categorie de credinciosi. Si spovedania e diferita si canoanele. Daca un mirean se impartaseste des chiar daca fiind casatorit se mai si impreuneaza, sau munceste, un calugar nu se impartaseste daca face astfel de pacate, iar un pustnic nici sa munceasca nu are voie, sau sa vorbeasca ( la el si astea sunt pacate de moarte ). Dar si invers, nu putem aplica canoanele sau nivelul cerut pustnicilor sau calugarilor, la mireni. Un calugar trebuie sa aiba o intristare de pacate mai puternica si mai permanenta decat un mirean, e firesc lucrul acesta. Un pustnic inca si mai mult. Dar mireanul nu trebuie sa se bucure mai mult decat este firesc ( bucuria de lucrurile lumii acesteia trebuie sa fie tainica si cu masura ), si sa aiba si el pocainta desigur .
Sf. Nicodim nu a avut trecere la Sf. Paisie de la Neamt pe tema desei impartasiri, dimpotriva. Cred ca ei vorbeau si se refereau la categorii diferite de credinciosi, caci nu cred ca Duhul Sfant spune intr-un fel la un sfant parinte, iar la altul spune contrar, facandu-i pe ei sa se contrazica iar pe noi sa nu putem fi lamuriti. Deci eu cred ca amandoi acesti sfinti parinti aveau dreptate, insa se refereau la categorii diferite de oameni.
Capcana pe care o sesizeaza unii in legatura cu deasa impartasire este transformarea vietii duhovnicesti in psihologie si smerenie din condei. O fi valabil pentru cei la care se refera ei. Mirenii de obicei au pacate foarte mari, opritoare, dar cei care canonic au voie sa se impartaseasca des, si nu cu mandrie, pot sa o faca. Caci nu se compara cu cei cu pacate grave, ci se smeresc in alt mod, comparandu-se cu sfintii si cu Hristos. E altceva.
Unii santioneaza mandria ( si cine nu are mandrie ?! ) cu oprirea de la impartasanie sau cu impartasirea rara. Sunt mai multe situatii : depinde la ce nivel de mandrie a ajuns, caci o mandrie mica nu este pacat de moarte, adica opritor de la impartasire ( si deci pentru un pic de mandrie nu este nevoie sa il opresti de la impartasirea zilnica, ci doar sa ii atragi atentia – sfintii parinti prevad ca pedeapsa nu doar oprirea de la impartasire, ci si postul, milostenia, mustrarea, rugaciunea etc. si toate acestea trebuie aplicate cu dreapta socoteala, dupa fiecare caz in parte ) . Daca mandria a ajuns sa fie pacat de moarte, adica persista timp indelungat ( in ciuda mustrarii din partea duhovnicului, sau altui canon ), abia atunci mandria devine pacat opritor. Si in consecinta problema se pune altfel : mai intai incerci cu canoane mai mici decat opirea de la impartasire, dar daca problema persista il opresti de tot, pana se smereste. Atat. Deci nu pentru un pic de mandrie il opresti de la impartasirea deasa, caci, de fapt, nici nu exista oprire de la impartasirea deasa, ci doar oprire de la impartasire de tot, atunci cand are pacat de moarte. Daca orice pacat cat de mic, sa zicem cu gandul ar necesita oprire de la impartasire, care inseamna afurisenie, atunci nimeni nu ar mai avea voie vreodata sa se mai impartaseasca, caci toti avem ganduri din acestea. Si asa cum spune si in rugaciunile dinainte de impartasanie, noi suntem luptati de ganduri rele si in fata sf Potir.
Nu cunosc text de la sfinti care sa spuna ca pentru impartasire deasa iti trebuie mare sfintenie – o smerenie constanta , ci din contra, doar canoanele care pedepsesc pacatele de moarte opresc de la sfintele Taine. Canoanele sunt facute de sfinti in Duhul Sfant, iar a cere pentru impartasire deasa o inalta smerenie sau sfintenie, asta e necanonic, deci neortodox. Pentru impartasirea zilnica este suficient doar sa nu ai pacate de moarte, care nu degeaba se numesc opritoare ( de la impartasire ), si sa te straduiesti sa ai si credinta si smerenie ( smerenie dupa puterea ta, si asta nu inseamna sa plangi in hohote, caci crestinii din vremurile apostolice se impartaseau cu bucurie chiar – scrie in Faptele sf Apostoli ). Impartasirea zilnica nu este cea mai inalta treapta de sfintenie a crestinului, ci doar inseamna ca ai ajuns la o linie de plutire, nu te mai ineci. Insa o inalta sfintenie este mai mult decat impartasirea deasa. Insusi faptul ca crestinii din vremurile apostolice asa vedeau lucrurile ( caci toti cei care nu aveau pacate de moarte se impartaseau zilnic ), dovedeste ca impartasirea zilnica nu inseamna sfintenia. A ajuns insa o frica in ziua de azi, ca si cum cine merge la impartasire parca ar merge la pedeapsa, de parca Dumnezeu se arata omului ca sa il cutremure ( asa cum se arata demonii ). Dumnezeu vrea unirea cu omul, nu pedepsirea lui. Si daca duhovnicul vede la ucenic o mandrie cand se impartaseste des, este suficient sa ii spuna, sa ii atraga atentia, nu sa il opreasca de la impartasania deasa, nu deodata.
Nici nu se poate pune problema cat de des se impartaseste cineva, omul se impartaseste cand este vrednic, adica cand nu are pacate de moarte. Asta prevad canoanele, asta o spun sfintii, iar noi nu suntem mai presus de sfinti. Unirea cu Dumnezeu prin impartasire nu este totala, caci daca ar fi totala, atunci cine s-ar fi impartasit odata ar fi ajuns cel mai mare sfant. Sau cine ar mai fi fost vrednic vre-odata sa se impartaseasca in viata asta ? Nici sfintii nu ar mai fi putut. Insa nu este asa. Nu poti cere o smerenie desavarsita pentru impartasire deasa, caci asta nimeni nu o are pe pamant, nici sfintii nu sunt desavarsiti. Ba chiar, sfintii teoretic pot cadea si in pacate de moarte, opritoare. Nimic nu este hotarat dinainte, cat de des se impartaseste cineva nu se poate prevede dinainte. Regula de aur este : te impartasesti in ziua in care nu ai pacate de moarte, cu credinta si smerenie. Si nu este intristarea dovada ca cineva are smerenie, caci si bucuria inseamna smerenie. Bucuria duhovniceasca, adica bucuria de lucrurile sfinte si bucuria tainica de lucrurile firesti ale lumii acesteia, nu ca iti straluceste fata ca soarele.
Problema este ca nici teoretic nu e bine sa dai pedeapsa cea mai mare ( oprirea de la cele sfinte ) pentru o mica mandrie. Caci asta duce la deznadejde, deci este nu doar necanonic, dar si neduhovnicesc. Daca pocainta este smerenia, atunci pocainta de mandrie trebuie urmarita, nu oprirea de la impartasire, si atunci e bine sa dai pedeapsa pe masura mandriei. Iar oprirea de la impartasire este pedeapsa cea mai mare, si nu trebuie aplicata din prima. Se aplica atunci cand mandria persista si dupa ce i-ai dat canoane mai mici. Mandria se dezvolta in timp, mai intai este mica si merita o pedeapsa mica, daca insa persista devine mare si atunci merita pedeapsa mare.
Unii pun ca dovada a rarei impartasiri un text din Faptele sf Apostoli care spune ca in vremea apostolica se adunau la Liturghie duminica. Da, scrie si asta, dar mai scrie, tot in Faptele sf Apostoli, ca in Ierusalim, toti crestinii ( scrie ca toti ) frangeau Painea zilnic intru bucurie. Asta inseamna impartasire zilnica. Deci toti crestinii din Ierusalim se impartaseau zilnic cu bucurie. Asta o spune si sf Nicodim in cartea sa despre impartasirea deasa. Deci traditia apostolica era impartasirea zilnica, nu numai a preotilor ci si a credinciosilor. Si este si normal sa fie asa. Ce inseamna de fapt sa nu te pregatesti si sa nu te impartasesti intr-o anumita zi ? Inseamna ca in ziua respectiva te-ai autoafurisit, caci oprirea de la impartasirea inseamna afurisenie. Singur te opresti singur te si afurisesti, pe ziua respectiva. Sau ca preot, daca ai oprit pe cineva intr-o anumita zi de la impartasanie, dar necanonic, se afuriseste singur pe sine insusi pe ziua respectiva.
Unii zic ca noi nu ne mai putem intoarce mecanic la traditia din vremurile apostolice. Ma intreb atunci cum mai zic ei ca " cred intr-una sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica " ? Cred ca Biserica este apostoleasca sau nu ? Cred doar cu gura, sau numai uneori ? Ortodoxia are ca fundament respectarea traditiei. Este adevarat ca majoritatea credinciosilor nu vor sa respecte aceasta traditie, si din cauza pacatelor mari ce la fac, nu se pot impartasi des sau deloc. Insa pentru cei care vor sa respecte traditia si canoanele, de ce nu este voie sa se impartseasca si zilnic ? Nu mai suntem noi in traditia apostolica ? Daca ar fi dupa preotii care nu vor sa impartaseasca nici macar canonic pe nimeni des, noi nu am mai fi Biserica ortodoxa apostolica. Se zice ca pentru impartasirea zilnica este nevoie sa treci prin prigoana, insa unde scrie asa ceva la sfintii parinti ? Asta este o erezie. De parca ortodoxia nu poate exista decat in vremuri de prigoana, in timp de pace nu mai poate exista. Credeti ca ce spun eu este exagerat ? Pai daca nimeni nu are voie pe timp de pace sa se impartaseasca des, zilnic, atunci sfinti cum sa mai existe in Biserica ? Caci cineva care se opreste singur de la impartasirea deasa, se afuriseste singur. Spuneti-mi, cineva care este afurisit, mai poate fi sfant ? Nu. Si daca in vreme de pace nu ar mai fi sfinti in Biserica, atunci Biserica ar mai exista ? Nu. Nici lumea nu ar mai exista, caci nu poate exista fara sfinti.
Din fericire, Biserica exista, datorita faptului ca nu toti gandesc asa. De exemplu parintele Efrem Vatopedinul, stiti cine este, cand a venit in Romania, a zis la o conferinta ca impartasirea rara cum este la noi, este o erezie. Chiar asa a zis. Ce au zis preotii de la conferinta ? Au raspuns ca asa este, si ca o sa se corecteze. Insa pana acuma nu au facut-o.
Daca ar fi ne punem nadejdea in oamenii acestia, am deznadajdui, conform canoanelor si traditiei. Insa nu este toata nadejdea in ei, ci in sfinii parinti care exista si in ziua de azi, si au curajul sa recunoasca realitatea care exista, si datorita carora ne mai tine Dumnezeu si pe noi.
Pe de alta parte, ca un preot sa dezlege pe cineva cu pacate de moarte la impartasire deasa, este mare pacat, si oricum nu ajuta la nimic.
De asta au dat sfintii parinti canoanele. Canoanele nu sunt parere personala, ci carma bisericii si a duhovniciei. Sunt manifestarea Duhului Sfant, asa se manifeste El. Ca nu toti inteleg aceasta asta e altceva. Unii minimalizeaza importanta canoanelor.
Altii zic ca unirea cu Dumnezeu se face si fara sf Impartasire. Este fals. In veacul acesta oricum nu se poate unire cu Dumnezeu in afara impartasirii. Nu se poate, dupa cum spune si Hristos : ” nu veti avea viata in voi “, in ziua cand nu va veti impartasi. Caci omul este stricacios. Ce inseamna stricacios ? Inseamna ca in fiecare zi, in fiecare ceas si in fiecare minut, omul din fire pierde harul. De aceea este nevoie de o impartasire zilnica, adica maxim de deasa. Tot sufletul are nevoie absoluta de aceasta, altfel pierde harul, si cu cat se impartaseste mai rar cu atat il pierde mai mult. In virtutea faptului ca fire noastra este stricacioasa, lucru care este valabil si la cei mai mari sfinti, chiar si la Maica Domnului. Si Ea avea nevoie de impartasire zilnica, altfel ar fi pierdut harul incet incet. Ca suntem noi ajutati si de rugaciunile altora, sa primim har, da, dar cine respinge din voie proprie impartasirea zilnica, automat pacatuieste, si pierde harul. Sf Nicodim aghioritul spunea ca sfintii numesc asta aversiune de impartasire, care poate lua forma mincinoasa si a falsei evlavii, sau smerenii. Putem primi har si prin rugacunile altora, prin anafora, aghiazma, si celelalte lucruri sfintite, dar daca respingem impartasirea zilnica, atunci pierdem harul in mod sigur. Doar pustnicii care au porunca sa nu vada fata de om, au justificare sa se impartaseasca rar, in chip vazut. Caci ei fiind justificati, pot fi impartasiti zilnic, prin pomenire la proscomidie, sau de catre ingeri in mod nevazut.
Este total gresit sa pui problema impartasirii la o anumita perioada, chiar si in viata unui singur credincios, pocainta fierbinte oscileaza uneori si se preschimba in cadere, deci nu are rost ca cineva sa se gandeasca ” eu trebuie sa ma impartasesc odata la atatea zile sau luni “. Este din start gresit pusa problema. Fiecare crestin trebuie sa caute sa se impartaseasca cat mai des, dar cu pregatirea necesara, cu pocainta adevarata si lasarea oricarui pacat, mai ales cele de moarte care inseamna oprire de la cele sfinte.
A gandi ca din motive de evlavie nu te impartasesti, este un nonsens, caci cei care nu se impartasesc nu fac altceva decat ca insulta pe Dumnezeu, insulta jertfa lui pe Cruce, chiar si daca participa la dumnezeiasca Liturghie. Spunea sf Ioan gura de aur, ca cei care participa la liturghie dar nu se impartasesc se aseamana cu cei care se aseaza la masa unui imparat si sunt invitati sa manance, dar nu se ating de mancare, dispretuind invitatia imparatului. Adica vii la masa dar nu mananci. De ce ? Pentru ca nu iti place mancarea ? Pentru ca ai mancat acasa si acuma esti satul ? Asta inseamna jignire, insulta. In cazul liturghiei este si mai grav, caci refuzam nu o mancare trecatoare, pamanteasca, ci pe Insusi Dumnezeu. Deci nu exista ” nu ma duc la impartasanie din motiv de evlavie “, decat afara de cazul ca nu sunt vrednic din cauza pacatelor de moarte in care am cazut, si in consecinta sunt oprit. Sau zic unii ca resping mancarea de la masa imparatului pentru ca este o mancare prea aleasa pentru ei, si se sfiesc sa o manance. Apoi, cu sf Impartasanie, in mod paradoxal este invers. Aici se vede marea iubire a Domnului. Caci chiar daca sf Impartasanie este infinit mai mult decat o mancare trecatoare prea aleasa, si chiar daca o mancare prea aleasa o putem noi respinge in semn de sfiala, insa sf Impartasanie nu o putem respinge din sfiala. Chiar daca ne sfiim a o manca, ne smerim, ne infricosam, totusi, este prea de nevoie sa o mancam pentru ca fara Ea " nu vom avea viata in noi " . O mancare prea aleasa a unui imparat pamantesc o pot inlocui cu mancarea obisnuita de acasa, insa sf Impartasanie nu se poate inlocui cu nimic. Caci a o refuza inseamna a te desparti de Dumnezeu, si te desparti chiar daca apoi iei anafora sau bei agheazma. Numai cei afurisiti de Biserica trebuie sa ia doar anafora sau agheazma, si nu au voie sa se impartaseasca. Deci in cazul Impartasaniei, nu o poti refuza pe motiv de sfiala, mai ales ca Imparatul Insusi si-a dat viata pe Cruce pentru ca tu sa o poti manca.
Repet : cei din vremea apostolilor nu se impartaseau duminica, pentru ca numai atunci era sarbatoare si liturghie, ci se impartaseau zilnic. Asa scrie in Faptele sf Apostoli.
Unii spun ca daca te lasi de pacate pentru a te impartasi este lipsa de despatimire. Gresit. A te impartasi des nu este un pacat, ci din contra, este vitute si pocainta de pacate. Scopul lasarii pacatelor este tocmai unirea cu Dumnezeu care se face numai prin sf Impartasanie. Daca omul se lasa cu adevarat de pacate, cum de trag ei concluzia ca nu se despatimeste. Aici eu pot vedea mandria unor preoti, care considera ca, chiar daca exista si simpli credinciosi care se lasa de pacate si se fac prin asta vrednici de impartasire deasa ca si preotii, totusi ” ei tot sunt mai mici decat preotii si deci nevrednici de impartasire deasa, pentru ca oricum ar fi, chiar daca se lasa de pacate totusi la mireni nu poate fi vorba despre o despatimire adevarata ci doar de fatada, chipurile ca se impartaseasca mai des ” ! Este un nonsens. Caci daca se lasa de pacate atunci sunt vrednici, si faptul ca se lasa pentru a se uni cu Dumnezeu este chiar cel mai inalt scop dintre toate scopurile care pot exista. Imi pare rau ca folosesc cuvinte cam aspre si directe, insa duhovnicia se judeca prin sfintii parinti si sf canoane, nu prin pareri personale. Nu ca sa injosesc pe cineva spun acestea. Preotul este in realitate mai mare doar in rang, nu si in cat de des se poate impartasi. Am intalnit preoti care chiar pe fata iti spun ca ” eu sunt preot si « merit » sa ma impartasesc mai des decat un mirean “. Sunt in dezacord cu asa ceva.
Daca cineva se lasa de pacate ca se impartaseasca mai des, fara a constientiza ca prin asta se uneste cu Dumnezeu, atunci intr-adevar ar fi o problema, caci nu ar fi cu credinta. Insa eu zic ca un credincios care se lasa de pacate, in general, are si credinta ca in sf Impartasanie este Insusi Dumnezeu. Sfintii nu au pus problema ca cineva care se lasa de pacate si vrea sa se impartaseasca mai des, sa nu aiba voie, caci daca este cu credinta ca se uneste cu Dumnezeu atunci e foarte bine. E cel mai bine. Si nu cred ca exista smerenie in afara pocaintei si a impartasirii cat de dese posibil. O altfel de smerenie este o falsa smerenie, fara harul lui Dumnezeu.
Societatea insa face presiuni asupra noastra ca smerenia sa o intelegem in sens lumesc, adica cum spunea si parintele Iustin, la noi este o inflatie de smerenie, dar care nu este smerenie in fata lui Dumnezeu ci in fata lumii.
Pe de alta parte insa, poate ca unii se lasa de pacate pana la Potir, ca sa se impartaseasca des, si apoi se apuca voit iar de pacate. Asta intr-adevar nu este pocainta reala. Nu trebuie sa existe niciodata duplicitate de genul acesta ” acuma o perioada ma pocaiesc si ma impartasesc mai des, iar mai apoi o sa pacatuiesc iar si o sa fac o pauza cu impartasirea, dupa care o sa fac canonul si dupa aia o sa urmeze iar o perioada de impartasire deasa “. Cine gandeste asa si-a taiat craca de sub picioare, caci face pacat impotriva Duhului Sfant, si prin asta nu este vrednic a se impartasi niciodata, pana nu se va lasa de acest pacat grav inclusiv. Deci a planifica astfel perioade viitoare de impartasire deasa alternativ cu perioade de pacatuire urmate de canon si apoi iar impartasire deasa, este o duplicitate pacat impotriva Duhului sfant, care are drept consecinta oprirea de la sf Impartasanie.
Deci ca sa clarific : cine crede ca daca se impartaseste rar are smerenie mai multa, sau ca face asta pentru smerenie, greseste, caci smerenia nu este pur si simplu intristarea, sau invinuirea de sine, sau autocritica, sau injosirea de sine, deznadejde etc.. Asta este smerenia incepatorului, si exista trei trepte : curatare, luminare, desavarsire. La incepator smerenia apare ca o intristare, la cel luminat smerenia apare ca o asteptare a unei rasplati, iar la cel desavarsit, smerenia apare ca o dreapta socoteala in toate gandurile, cuvintele si faptele. Dreapta socoteala nu dupa socoteala proprie, ci dupa socoteala sfintilor, si in primul rand a canoanelor, dar si mai presus de nivelul canoanelor. Caci a respecta doar canoanele nu inseamna desavarsire.
Insa incepatorul confunda smerenia de multe ori cu deznadejdea, cu intristarea exagerata. Atunci incepatorului poate sa i se para ca impartasirea rara poate duce la smerenie, insa este fals. Impartasirea rara este prin ea insasi mandrie, sau definitia mandriei. Adica doreste cineva indumnezeire fara Dumnezeu, indumnezeire dupa mintea proprie. Sunt multi cei care cred ca prin impartasire rara au dreapta socoteala, si acumuleaza smerenie, dar e gresit. Smerenia este impartasirea zilnica cu vrednicie, si prima conditie este respectarea canoanelor, dar si pocainta de gandurile rele care nu sunt pacate de moarte.
Cel de pe treapta luminarii confunda smerenia cu entuziasmul, cu bucuria, insa si el greseste de multe ori. Caci abia cel desavarsit stie ca si in intristare si in bucurie trebuie sa fie o dreapta socoteala si o masura la orice gand si lucru.
Deci putem confunda smerenia cu intristare de pacate dar si cu bucuria duhovniceasca, dar nu este nici una, ci amandoua fac parte din smerenie, fiecare cu masura ei. Si daca prelungim in mod exagerat intristarea pentru pacate, asa zisa pocainta, pacatuim, se numeste deznadejde. Deznadejdea poate ajunge si la cote de pacat de moarte, deci sa devina opritoare de la impartasire. Iar a spune ca ma impartasesc rar ca sa acumulez smerenie este de fapt o deznadejde ( exagerata ). Smerenia spune altfel : sa ma pocaiesc ca sa devin vrednic de impartasire cat mai deasa. Nu la asta ne indeamna toti sfintii ? Impartasirea rara nu poate aduce smerenie, decat in cazul in care nu ma pot impartasi pentru ca am o mare mandrie, ajunsa la nivel de pacat de moarte. Atunci este smerenie sa nu ma impartasesc, insa nici atunci nu pot spune ca ma impartasesc rar, ci doar ca nu ma pot impartasi pana nu ma las de mandria mare in care sunt.
Impartasirea rara inseamna ca in zilele in care refuzi sa te pregatesti si sa te impartasesti te autoafurisesti. Prin afurisire crezi ca poti sa fii mai smerit, smerenia are ceva in comun cu afurisirea, cu despartirea de Dumnezeu ? Exista smerenie fara harul lui Dumnezeu, in despartirea de Dumnezeu ? Oare noi nu exageram frica fata de cele sfinte, asa cum si demonii se tem de ele ? Dumnezeu ne invata cumva sa ne temem de sfintele Taine pana acolo incat sa nu ne pregatim prin pocainta si sa fugim de sf Impartasanie ? Eu socotesc, pe buna dreptate, ca acestea sunt absurditati. Da sunt absurditati. El si-a dat viata pe Cruce pentru ca noi sa ne pregatim zilnic si sa ne impartasim zilnic, asa cum faceau crestinii in vremurile sf Apostoli. Aceasta frica exagerata de cele sfinte, aceasta deznadejde, intristare exagerata care pare smerenie, este inspirata de demoni. Cei care respecta sf canoane ar trebui sa aiba mai mult curaj, sa se duca zilnic la sf Taine, cu smerenie si credinta. Ca Dumnezeu asta vrea, sa traiasca in noi, asta este fericirea Lui, pentru asta El S-a jertfit pe Cruce. Sf Taine Insesi ii invata pe cei care se impartasesc des, lucruri minunate, care nu pot fi intelese altfel. Sunt foarte multe lucruri minunate care se dau numai prin impartasirea deasa, alta cale nu exista. Toate acestea singuri, cei care refuza impartasirea deasa, sunt vinovati ca nu ajung a le cunoaste. O adevarata smerenie nu este posibila fara impartasirea deasa, sfintenia la fel. Dar de multe ori smerenia adevarata este interpretata de cei lumesti ca mandrie, nu este ceva de mirare. Omul lumesc si evlavia, si smerenia, si frica, si pocainta, si iubirea, toate le interpreteaza altfel decat omul duhovnicesc. Dar sensurile duhovnicesti nu sunt accesibile in afara impartasirii dese. Nu putem avea viata duhovniceasca in noi fara sf Taine. Si cu cat mai des te impartasesti, cu pregatirea necesara bineinteles, cu atat viata vesnica se deschide mai mult in sufletul tau. Oricine se poate pregati in fiecare zi pentru impartasire, asa cum se pregateste si intr-o singura zi din an. Ba chiar atunci cand te pregatesti zilnic te pregatesti mult mai bine, intelegi mai multe lucruri. Tot binele de la Dumnezeu vine, prin sf Taine, si cu cat te impartasesti mai des, cu atat mai mult bine vei avea. Dusmanul lui Dumnezeu este lumea cu conceptiile ei. Dumnezeu insa nu uraste pe nimeni, ci doreste intoarcerea tuturor spre adevar, ca toti sa se mantuiasca.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Asa cum ecumenismul este o erezie, la fel si obiceiul impartasirii ( dezlegarii ) necanonice sau al neimpartasirii ( legarii ) necanonice, este tot o erezie. Amandoua, impreuna cu slabirea monahismului, sunt semne apocaliptice. Fac parte din procesul de secularizare al Bisericii, de tradare a sfintei Traditii milenare ortodoxe. Ele constituie pacate de moarte, care necesita oprirea de la impartasire.
Problema este ca inca nu exista un sinod care sa dea pedepse canonice pentru aceste pacate de moarte. Pacatul de moarte este un pacat pentru ca care cineva a primit o mustrare, sau un canon mai mic, altul decat oprirea de la cele sfinte, si nu s-a pocait. Pentru pacatul de moarte se impune canonul opririi de la cele sfinte, iar daca cineva nu se corecteaza nici atunci cand primeste un astfel de canon, atunci pacatul lui devine pacat impotriva Duhului Sfant, care inseamna anatema. Caci pacatul de moarte se pedepseste cu afurisirea, iar pacatul impotriva Duhului Sfant, cu anatema.
Exista numerosi sfinti care au condamnat aceste pacate, aducand si argumentele necesare, deci avem mustrarea. In consecinta cei care nu se corecteaza de aceste pacate, in ciuda mustrarii, au pacat de moarte.
Insa datorita faptului ca nu avem un sinod care sa fi dat ca pedeapsa oprirea de la cele sfinte pentru aceste pacate de moarte ( ecumenismul, impartasirea sau neimpartasirea necanonica ), atunci nu putem considera ca cineva are pacat impotriva Duhului Sfant prin faptul ca nu se corecteaza de aceste pacate. Ele raman pacate de moarte insa, si asta inseamna afurisire. Dar nici afurisirea nu o putem da oficial, caci nu avem un sinod care sa fi stabilit pedeapsa printr-un canon. Deci raman pacate de moarte nepedepsite, adica cei vinovati se despart de Hristos in perioada in care se despart, si daca se impartasesc in acea perioada o fac cu nevrednicie. Ei nu pot primi harul sf Impartasanii cand se impartasesc cu nevrednicie, dar nu sunt in stare nici sa constientizeze aceasta alunecare in osanda. Ei de multe ori nu mai sunt in stare sa faca diferenta intre harul care se poate primi prin sf anafora si cel care se poate primi prin sf Impartasanie, pentru ca harul sf Impartasanii aproape ca nici nu il mai cunosc. Ei traiesc intr-un crestinism " de duminica", cum se spune, caldicel, si nu mai au constiinta caderii sau lipsei de credinta, de pocainta, de smerenie. Pentru ei smerenia trebue sa fie in fata oamenilor nu a lui Dumnezeu, si asta si astepta, ca oamenii sa ii aprecieze. Nu cauta mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui.
Daca un sinod ar reglementa aceste probleme si ar da pedepse canonice, atunci si episcopii si preotii care acuma gresesc, ar fi ajutati sa nu mai cada sub afurisenie ( deci nu este vorba despre o afurisenie oficiala, dar totusi tot afurisenie adica pierdere a harului ramane ).
Aceste pacate au un fundament comun, si anume pogoramantul la pacate de moarte. Caci ei interpreteaza smerenia ca pogoramant la pacate de moarte, ceea ce nu este adevarata smerenie, ci inselare. Caci e tot una cu a zice, smerenie este sa iei anafora si agheazma, insa a te impartasi inseamna mandrie. In general acesti oameni asa gandesc, ca e smerenie sa iei anafora insa a te impartasi e mandrie. De aia sunt ei adepti al rarei impartasiri ( e de inteles ca nu ma refer la sfintii care spuneau rara impartasire celor care se faceau nevrednici prin pacate de moarte - sfintii erau sfinti si cunosteau aceste lucruri foarte bine, si cand spuneau rara impartasire o spuneau cu alt sens, cel canonic ). Insa pentru a nu cadea sub incidenta canoanelor deja existente, si care spun ca, credinciosul sa se impartaseasca macar in cele 4 posturi de peste an, ei ajung la concluzia ca totusi, e smerenie sa te impartasesti macar de 4 ori pe an. Nu fac deosebirea intre pacatul de moarte si cel impotriva Duhului sfant. Caci daca cineva nu se impartaseste intr-o singura zi are pacat de moarte ( prin definitie pacatul de moarte este oprirea de la cele sfinte ), iar daca nu se impartaseste deloc atunci are pacat impotriva Duhului sfant. Adica in 4 zile pe an ( 4 zile din 365), ei considera smerenia a avea harul lui Dumnezeu, insa in rest , considera ca e smerenie sa fi afurisit.
Insa traditia nu este asa. Si nici teologic nu se poate sustine ca smerenie inseamna vreodata sa fii afurisit, adica despartit de Biserica si Dumnezeu. Dar ei nici nu se gandesc ce inseamna ce fac ei in realitate. Ei simt o intristare ca le cuprinde sufletul, atunci cand fac pacatul respectiv, si trag concluzia ca au ajuns la smerenie. Ca adica orice intristare este si smerenie. O fi, pentru cei care vin de la necredinta la credinta, dar dupa ce ai cunoscut credinta ce rost mai are sa te intorci la faptele intunericului ? Dupa ce ai lasat calea diavolului si te-ai intors la Dumnezeu, ce rost mai are sa te intorci la calea diavolului ? Ca sa fii smerit ??? Smerenie adica presupune si caderea ? Unde ati vazut asemenea erezii la sfintii parinti ? Nu exista si deznadejdea, ispita si pacat, care nu e tot una cu smerneia ? Ce spunea sf Siluan ? " Intre iadul deznadejdii si iadul smerneiei ", doua iaduri diferite. Iadul deznadejdii este iadul caderii, iar iadul smerniei este altceva, iadul iubirii care nu cade, dar compatimeste pe cei cazuti. Daca si iubirea ar inseamna cadere, atunci cum ar mai compatimi ea pe cei cazuti ? Daca tu prin " smerenie si iubire " ai cazut, atunci cum de mai compatimesti pe cei cazuti ? Cu ce te deosebesti tu de ei ? Prin faptul ca ai cunoscut adevarul, si apoi te-ai intors la minciuna ? Asta este compatimire ? Daca te-ai intors la cadere, le dai dreptate celor cazuti, atunci cum de ii mai compatimesti ? Dupa ce ai cunoscut adevarul dai dreptate minciunii ? E si mai grav decat cei care macar nu au cunoscut adevarul, cum zice sf Apostol Pavel, ca mai bine le era sa nu fi cunoscut pe Hristos, decat dupa ce L-au cunoscut sa se lepede de El. E adevarat ca ei nu s-au lepadat de tot, insa oricum, crestinismul lor e foarte slabut. Si un sectar sau catolic, daca intra intr-o biserica ortodoxa, are voie sa ia anafora si agheazma. Zilnic. Deci cei care se impartasesc de 4 ori pe an se aseamana cu un catolic sau sectar tot anul in afara de cele 4 zile. In virtutea faptului ca ei au credinta ortodoxa, se pot impartasi macar de 4 ori pe an, zic ei. Dar in restul zilelor ce fac, se aseamana cu catolicii si sectarii, care resping cele sfinte ? Deci, daca luam in considerare aceste lucruri. ca ei aseamana probabil mai mult cu un sectar sau catolic, decat cu un ortodox adevarat, care se impartaseste oricat de des ( se straduieste si zilnic sa se pregateasca cum se cuvine ), atunci ii poti lamuri usor pe acestia ca ce fac ei inseamna de fapt afurisenie aproape permanenta ? In orice caz, vedem ca datorita slabiciunii mari care o au, atat catolicii si sectarii, dar si ortodocsii care se impartasesc rar, nu pot fi cunvinsi ca stau sub afurisenie, sau ca nu este bine ce fac. Ei sunt convinsi ca au dreptate. Daca intrebi un catolic de ce sta in minciuna cu rea vointa, el iti raspunde ca are dragoste prin asta, fata de lumea asta decazuta, si ca dragostea e mai mare decat adevarul. Am intalnit cazuri care au zis asa. La fel zic si ortodocsii adepti ai rarei impartasiri, ca ei au dragoste sau smerenie, si ca au dreptate.
Nu orice intristare este si smerenie, caci o intristare exagerata nu este altceva decat deznadejde. Iar fuga de cele sfinte, pogoramantul la pacate de moarte ( afurisenie ), nu este decat deznadejde.
Cum spun si sfintii parinti, la inceput toti suntem ravnitori, dar putini au reusit sa pastreze pocainta pana la sfarsitul vietii. Majoritatea se intorc la duhul lumesc. Dar iata ca sf Ioan Iacob Hozevitul a proorocit despre acestia care iubesc omul si nu pe Dumnezeu, ca vorbesc si ei despre smerenie, dragoste si altele, dar le inteleg diferit, in sens ratacit. El a zis ca aceasta ispita, al falsei intelegeri a ortodoxiei, este si mai periculoasa decat o erezie evidenta, sau un pacat mare, sau chiar si decat antihristul insusi.
Daca ei au dreptate, ca sa faca pogoraminte la pacate de moarte, atunci au dreptate si catolicii, si sectarii, si curvarii, si criminalii, si orice pacatos de pe lumea asta. Toti ar avea dreptate si toti s-ar mantui.
Din exemplul lui Iuda intelegem foarte bine ca pocainta inseamna sa iti para rau de cele facute, sa iti faci canonul prevazut de sf sinoade, dar sa nu fugi de cele sfinte. Ca daca fugi atunci ai deznadejde, care usor o poti confunda cu falsa smerenie. Insa smerenia e o intristare care are ratiune dumnezeiasca, iar deznadejdea o intristare care nu are.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Doamne ajuta! Vreau sa salvez acest articol pe telefon si nu reusesc. De obicei salvez pentru lectura offline si ramane in memoria telefonului pana cand hotarasc sa sterg salvarea. Am incercat sa copii pe bucatele dar tot nu merge. Poate ma ajuta cineva, multumesc.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Selectioneaza cu mouse-ul,tot ce te intereseaza,faci click dreapta,apoi copia,apoi mergi pe desktop,click dreapta,nou document text,il numesti cum vrei,apoi il deschizi,faci click dreapta,si paste,sau lipeste,daca ai sistemul in romaneste.Asta-i totul..
Traiasca Legiunea si Capitanul!
daca esti pe smartphone,s-ar putea face cam acelasi lucru...
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Cum adică sectarii și papistașii să ia anafură și aghiasmă din biserică Ortodoxă? Unde scrie așa ceva? Sună cumplit! Nu a spus Mântuitorul să nu dăm cele sfinte câinilor? Sunt sfințite, iar oamenii aceia nu sunt în Dreapta Credință. Aș vrea să văd și eu o sursă pentru această afirmație, rog.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Cat de mari sunt chinurile iadului ? Iata ce spune despre aceasta o pustnica :
http://www.familiaortodoxa.ro/2012/10/15/marturia-unei-pustnice-ce-traieste-nevazut-in-muntii-neamtului-despre-cei-ce-plang-si-se-roaga-pentru-lume/
Traiasca Legiunea si Capitanul!
candva cineva se ridica cu aceste versuri impoytriva fiarei rosii ce navalise pe acest pamint si fura ce era mai de pret anume ADEVARUL prin care s-a nascut si crescut Acest popor roman si crestin
ADEVARUL era si este si va fi mereu Slova de inceput si Slova de sfarsit a Neamului Acestuia pentru ca ADEVARUL este Insasi HRISTOS
si precum HRISTOS A Inviat Tot Asa si ADEVARUL nu va muri niciodata si nu va putea fi ascuns niciodata nicicand ca fiara se zvarcoleste din nou si iarasi vrea a lovi insa acum mai aprig cu fata cea adevarata pentru ca este insasi fiara antihristica ;
si slujitorii fiarei sau ai acestei hidosenii din fundul pamintului ce inghite natii spre aservire si spre inchinare sunt tot mai multi pe acest pamint si SUNT LUPII IN PIEI DE OAIE -acestia suynt naimitii care alege intre a se inchina lui HRISTOS sau mamona , acestia aleg pe mamona iar TURMA ESTE DUSA in ratacire , DUSA la PIERIRE
Si Stiti cand va Bine ACESTUI POPOR CAND ADEVARUL VA FI STRIGAT IN GURA MARE IN SFINTELE BISERICI De Catre PREOTI Precum SFANTUL IOAN BOTEZATORUL si cand ADEVARATII PREOTI VOR CINSTI SI CINSTE VOR ATUNCI FI PENTRU PASTORIREA ACESTUI popor
dar cand ADEVARUL se v rea ingropat spre ratacirea acestui popor cum oare pacatul sa nu devina lege iar legea sa nu fie chiar pacatul faradelegii
am spus cineva care a platit mult prin jertfa Sa pentru aceste Versuri A SPUS ADEVARUL si a Aratat Ce Avea Sa Se Intample mai tarziu pentru Inaintasi ca ADEVARUL S-A VRUT ingropat chiar de cei care Sunt Pusi A Veghea la Turma si Cuvantul Lor Este pentru acesta , pentru ADEVAR ;
si in ADEVAR Vor Fi Judecati acesti lupi rapitori investmantati in piei de oaie ca nu impotriva acestui popor au luptat crezand ca toate sunt ale lor dar VIA Dat Este A STAPINULUI HRISTOS care Isi Va Lua Via Inapoi iar pe lucratori spurcati ii va da Afara unde este intunericul si scrasnirea dintilor pentru ca neavand GRIJA fata de lucrul in vie ca prin ce au facut impotriva ADEVARULUI au luptat ca au vrut a-L Ingropa din nou ca acum 2000 de ani si astfel impotriva STAPINULUI , DOMNULUI IISUS HRISTOS AU LUPTAT Insa
HRISTOS A INVIAT , lupi haini in piei de oaie pusi de paza la turma de oi cuvantatoare
CANDVA cineva A Spus si a Aratat ADEVARUL dar rasplata a fost ocara si sudalma ce i s-a dat de parca nu a fost deajuns A Lor JERTFA si SUFERINTA ,
ocara si sudalma data SFINTILOR si MARTIRILOR Acestui Pamint din temnitele comuniste ca sangele lor S-A VARSAT SI a Curs odata pentru acest pamint , pentru CREDINTA VIE -ORTODOXA si pentru Neamul Acesta dar astazi PRIGOANA Iar a inceput si ii pornita de la cei de la cei pe care ii considerati "preasfintiti "
PREOTII ADEVARATI Se Arata prin ADEVARUL pe care il spun si NU-L TIN ASCUNS CACI prin Gura lor HRISTOS GRAIESTE insa fiara are multi slujtori haini ce turma vor a o duce la pierzare si in prapastia fara de margini
"RIDICA-TE GHEORGHE , RIDICA-TE IOANE
nu pentru o lopata de rumena paine ,
nu pentru patule , nu pentru pogoane
ci pentru vazduhul tau liber de maine
ridica-te Gheorghe , ridica-te Ioane
pentru sangele neamului tau curs prin santuri
pentru cantecul tintuit in piroane
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi
ridica-te Gheorghe , ridica-te Ioane
......
Asa ca sa bei LIBERTATEA din ciuturi
si-n ea ca sa te afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi
ridica-te Gheorghe , ridica-te Ioane
si ca sa pui tot sarutul fierbinte
pe praguri , pe prispe , pe usi , pe icoane
pe toate ce slobode iti ies inainte
ridica-te Gheorghe , ridica-te Ioane .
RIDICA-TE GHEORGHE , PE LANTURI , PE FUNII
RIDICA-TE IOANE , PE SFINTE CIOLANE !
SI SUS , SPRE LUMINA DIN URMA FURTUNII
RIDICA-TE GHEORGHE , RIDICA-TE IOANE ."
Radu Gyr
http://www.youtube.com/watch?v=UEZV6H4zT5w
http://www.youtube.com/watch?v=c_Ac8IGTU7o
Traiasca Legiunea si Capitanul!
...Si Stiti cand va Fi Bine ACESTUI POPOR CAND ADEVARUL VA FI STRIGAT IN GURA MARE IN SFINTELE BISERICI De Catre PREOTI Precum SFANTUL IOAN BOTEZATORUL si cand ADEVARATII PREOTI VOR CINSTI SI CINSTE VOR FI ATUNCI PENTRU PASTORIREA ACESTUI popor ...
Traiasca Legiunea si Capitanul!
@ Prahovean, ma bucur ca ai pus intrebarea. Eu asa stiam ca se poate da anafora la crestinii de alte confesiuni daca ei cred in sfintenie ei ( a anaforei ) si o cer in biserica ortodoxa. Stiam asta de mai de mult cand am cercetat problema, dar daca tot ai intrebat am cercetat iar si am gasit acest canon :
35. -..."Fiindcă monahii (M-rii Sinai) întreabă dacă se
cade a se da panaghia (pîinea binecuvîntată) la masă,
închinătorilor armeni, noi zicem să le daţi lor şi anafora,
căci sînt creştini şi pentru aceasta vin de se închină la
locurile sfinte din îndepărtări. Pentru noi, deşi sînt
schismatici şi, din pricina unor învăţături greşite, sînt
eterodocşi, dar sînt creştini cu credinţa şi cer cu evlavie
sfinţire de la noi, pe care trebuie să le-o dăm . "Căci" a nu da
cele sfinte dinilor ele. se înţelege despre cei fără credinţă,
cum sînt iudeii, mahomedanii şi maniheii şi alţii, care se
făţărnicesc a fi creştini, fără a fi cu adevărat creştini, de
aceea şi urmează: "ca nu cîndva, întoreîndu- se, să calce în
picioare cele sfinte şi să ne rupă şi pe noi, căci sînt porci, iar
cei ce caută cele sfinte cu credinţă şi le primesc cu evlavie, nu sînt de
soiul porcilor".
Ascultaţi şi pe Domnul, care zice: "Cel ce nu este împotriva noastră, cu noi
este; şi pre cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară". Taina cea mare a
împărtăşirii să nu le-o daţi; Iar, dacă vreunul s-ar îmbolnăvi şi ar voi să rămînă în
mînăstire şi s-ar lepăda de învăţătura lor, mărturisind credinţa ortodoxă, să fie
învrednicit şi de Sfînta împărtăşanie. Aceasta este credinţa Bisericii soborniceşti...
"Voi să nu luaţi sfinţire de la ei, pentru că sînt eterodocşi..."- Scris. Patr.
Ghenadie
II, ( + 1456).
Deci se poate da anafora crestinilor eretici care cred ca are sfintenie aceasta, nu oricaruia o cere. Caci daca crede in sfintenia ei poate primi har si curatire de la ea. Nu li se poate da sf Impartasanie, dar la sf Maslu pot participa, anafora si agheazma mica pot lua ( nu stiu daca si agheazma mare ar putea lua, imi e cam frica sa fac o asemenea afirmatie, si oricum ar fi doar parere personala asa ca mai bine nu zic nimic - cu toate ca la boboteaza la Iordan participa si din alte confesiuni si iau agheazma dar nu stiu daca e bine, iar Mantuitorul cand a sfintit prima data apele cand S-a botezat de Ioan, nu erau atunci ortodocsi inca ).
Ps : Eu sincer sa fiu, am o oarecare neincredere in invatatura care o raspandesc uneori preotii la biserica, sau cand discuti personal cu ei. Si nu ma prea inspir de la ei, nu prea le pun intrebari. Insa am o alta sursa care in mod sigur e mai curata si e mai cuprinzatoare, caci are raspuns la absolut toate problemele arzatoare care si le-ar putea pune vreodata un ortodox : sf scriptura, sfintii parinti si sf canoane. Aceste surse sunt neindoielnice, fara greseala cand trateaza problemele de care depinde mantuirea noastra. In aceste probleme sfintii nu prea gresesc. Daca vrei apa curata mergi direct la izvor, cum se spune. Nu?
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Mie acest canon îmi pare o falsificare ecumenistă. Poate greșesc, deși este improbabil. Oare eterodoxii pot fi numiți creștini? Eu nu prea îndrăznesc să spun așa ceva. Eu am fost căzut în erezii și am fost reprimit prin Taina Mirungerii în Biserica Ortodoxă care o părăsisem. Înainte de Mirungere, știu că mi s-a spus că nu pot participa la nici o taină a Bisericii, nici măcar la sfântul Maslu. Sursa citată nu îmi pare clar, tranșant precizată. Cu astfel de lucruri nu ne jucăm. Despre ceea ce nu suntem siguri, zic că este mai înțelept să nu vorbim.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Frate, crezi ce vrei, dar eu gandesc altfel. Pentru mine Sf Scriptura, sf Parinti si sf canoane, nu pot fi falsificate de ecumenisti. Eu cred ca exagerezi puterea lor de influenta in biserica. Deocamdata ei sunt pitici, nu au reusit sa modifice nici un canon, nici cartile sfintilor parinti, nici sf scriptura. Insasi sfintii parinti au zis sa se scrie sf canoane si cartile lor pe hartie pentru ca sa nu fie modificate in vremea antihristului, si intr-adevar nu vor fi modificate, in Biserica ortodoxa. Ca vor fi modificate in biserica ecumenista care se va uni cu antihristul, unde ecumenistii vor porunci mai presus de sfinti, da, dar acea biserica va fi alta biserica decat cea ortodoxa. Deci atata timp cat suntem in biserica ortodoxa, eu nu ma tem absolut deloc, dar absolut deloc, ca ceva, o litera din sf canoane ar putea fi modificata de ecumenisti, fara ca sf parinti, din biserica sa nu remarce acest lucru. Nu au cum, caci Biserica ortodoxa este nebiruita si asa va si ramane. Si cand vor incerca sa modifice atunci vor fi pedepsiti, se va face un sinod care ii va desparti de Biserica. Deci eu nu ma tem ca ar putea exista vreo facatura ecumenista in sf canoane. Mai ales, ca canonul de mai sus, care l-am citat eu, este clar specificat cine l-a scris, si face parte din scrierile autorului, care este patriarhul Ghenadie, care a trait pana la 1456. Scrierile lui exista si in varianta originala, si nu au cum sa fie falsificate fara ca Biserica sa stie aceasta. Altfel, cum de mai poti sti ca sf scriptura nu a fost modificata ? Ai cititi tu originalul sf Scripturi, care sigur, undeva se alfa, dar unde ? Stii unde este, l-ai citit ? Daca nu, atunci de unde stii ca nu s-a modificat ? Apoi eu, am incredere ca exista in Biserica destui teologi si episcopi, preoti, monahi, care au cunostinta de acest original, si mereu supravegheaza ca Scriptura in forma ei contemporana sa repsecte originalul. De unde poti sti, daca nu confruntand cu scrierile originale care exista undeva, si pot fi comparate oricand cu cele din ziua de azi. Asa se poate verifica orice carte. Daca incepem sa ne indoim de cartile sfintilor, sau de canoane, sau de sf scriptura unde ajungem ? In ce sa mai credem ? Originalele lor exista si sunt respectate, sunt verificate. Sa credem ca cei care spun : lasa ca astia spun numai minciuni, ca au modificat cum au vrut ei, mai bine decat sa ma duc la biserica ma rog sub un copac ? Mai putem crede in biserica ortodoxa daca ne gandim care are invatatura modifcata ?
Eu nu ma gandesc la asa ceva. Am toata increderea in cartile care au ca autori sf parinti.
Da, ereticii pot fi numiti crestini, nu cu sensul de ortodocsi, dar ca fac parte dintr-o erezie crestina, caci nu sunt pagani sau iudei. Crestinismul cuprinde toate confesiunile crestine, dar adevaratul crestinism se afla doar la ortodocsi.
Apoi, eu nu inteleg, tu dupa ce ai fost botezat ortodox la nastere, ai cazut in erezii, si apoi cand te-ai intors ti s-a refacut taina Mirungerii ? Daca e asa, eu ma indoiesc de preotul care ti-a facut asa ceva, caci Taina Botezului si a Mirungerii nu se repeta veci. Un om care a fost odata Botezat si Miruns, nu mai poate repeta aceste Taine, ci este reprimit in ortodoxie, dupa ce a cazut, doar prin spovedanie. A repeta aceste sf taine este erezie, si cade sub anatema canoanelor. Apoi, de ce sa nu poata participa, cu masura, la sf Taine un catolic de exemplu ? La sf Liturghie in biserica ortodoxa are voie sa intre ? Sigur ca are, chiar in in veacurile primare ereticii, ba chiar si paganii, erau primiti in biserica pana la cuvantul " cei chemati iesiti ". Deci daca la Liturghie pot participa, azi pana la sfarsitul ei, si la ecteniile din Liturghie se pomenesc si paganii la general, de ce sa nu poata participa la sf Maslu, care are ca scop vindecare de boli. Mantuitorul nu facea sf maslu asupra evreilor si paganilor, pentru simplul motiv ca ei credeau ca pot fi vindecati ? Nu ii vindeca prin simpla lor credinta ? Ba da, deci sa avem dreapta socoteala, caci Dumnezeu nu ii respinge total pe pagani si pe eretici, din rugaciunile bisericii. Nu ii respinge total, dar ei, cum spunea si samarineanca, pot culege doar faramiturile ce cad de la masa stapanilor, nu pot lua Painea intreaga.
Ma rog, sa revin la subiectul impartasirii dese. Cred ca este oarecum impropriu sa numit sf Impartasanie doctorie, caci ea nu vindeca doar bolile sufletesti ale omului, ci este mai mult decat atat, este Viata. Viata adica totul. De o doctorie putem avea nevoie cand si cand, insa de viata avem nevoie in fiecare zi si in fiecare moment. Asa este si sf Impartasanie, este Viata sufletului de care avem nevoie tot timpul, in ziua in care ne lipsim de Impartasanie, ne lipsim de Viata. Viata inseamna fiecare respiratie a sufletului, fiecare virtute, fiecare fapta si cuvant si gand, care se potriveste in fiecare moment. De o doctorie avem nevoie cand suntem bolnavi, dar de viata avem nevoie in fiecare moment si fiecare situatie, sigur, ca plinatatea vietii inseamna diferite virtuti fiecare potrivita cu o anumita situatie. De la sf Impartasanie avem cele mai mari virtuti care ne trebuie la mantuire : si dragostea, delicatetea, smerenia, smerita cugetare, dreapta credinta, dreapta socoteala, bunatatea, milostivirea si milostenia, si toate virtutile.
Pana o sa ajungem noi sa intelegem dreapta slavire in toate aspectele, si in toate masurile necesare, o sa traca mult timp, caci Viata asta cuprinde toate starile sufletesti de la nivelul cel mai de jos, canoanele si dragostea fata de aproapele, pana la starile cele mai inalte care la au ingerii si sfintii din cer, si chiar cele pe care le are Mantuitorul care sta de-a dreapta Tatalui. Sf Impartasanie toate aceste le cuprinde, toate darurile posibile, care sunt accesibile nu doar noua ci si ingerilor si sfintilor di cer. Sigur, noua nu ne sunt accesibile starile lor, de exemplu noi nu putem sa intelegem cu cata asprime ne va judeca Dumnezeu la Judecata de Apoi, sau cat de mari sunt chinurile celor din iad, pentru ca noi traim pe pamant si nu putem starile ceresti, decat in vedenii. Dar in viata de zi cu zi, chiar si cei care au cunoscut starile ceresti, nu pot pastra decat o palida amintire a ceea ce ei au trait in vedenii. Un om mirean nu poate avea nici trairile unui pustnic, dapai sa mai inteleaga starile ingerilor.Insa noua ne sunt accesibile starile sfintilor care le-au avut ei in viata lor pamanteasca, si asta ne e de ajuns pentru mantuire. Aceste stari sunt o Viata atat de minunata incat nu poate fi descris ain cuvinte. Insa de aceasta Viata minunata noi fugim cand fugim de sf Impartasanie, singura care este aceasta Viata si ne poate da Viata.
Nu putem avea in noi nici dreapta socoteala nici plinatatea virtutilor daca nu ne Impartasim zilnic. Este imposibil. Asta ar insemna ca ne putem mantui fara ajutorul lui Dumnezeu, ca putem avea smerenie, dragoste fara El, ceea ce este de fapt definitia mandriei, inceputul caderii. Adica noi intelegem mandria ca smerenie, ceea ce este a vedea lucrurile cu susul in jos, cum spunea parintele Sofronie, parca am atarna cu picioarele agatate de tavan.
Omul lumesc spune ca viata inseamna sa aiba placeri si luxuri cat mai multe in viata asta, iar cel slab credincios, spune ca are smerenie sau dragoste fara impartasire deasa. Amandoi se inseala.
Omul slab credincios se teme in mod demonic de sf Taine, de parca ele ar fi ceva rau, care ne face rau, asa cum un pacient se teme de doctorul care il va face bine, sau mai bine zis, nu doar ca il va face bine, dar il va salva de la moarte sigura.
Sf Taine ne fac rau doar atunci cand ne impartasim necanonic. Greu de respectat canoanele nu este, iti trebuie doar frica de Dumnezeu, si in plus trebuie sa te pocaiesti de orice gand rau ai in fiecare zi. Noi insa fugim de sf Taine, si apoi ne miram ca avem ispite la care nu stim cum sa le mai facem fata. Fugim de Viata si apoi ne miram ca sunte morti, in cel mai bun caz, ca in general nici nu ne dam seama ca suntem morti, ci de cele mai multe ori avem impresia ca suntem vii si ne merge bine. Pentru ca nu cunoastem adevarata Viata, adevarata dragoste, adevarat smerenie, adevarat credinta, adevarata milostivire etc..
In fiecare zi ne rugam lui Hristos sa ne miluiasca, dar El este Sf Impartasanie. deci Ei ne rugam sa ii fie mila de noi, si apoi fugim de Ea ca si cum ar fi ceva rau pentru noi. De Ea fug si cei care nu vor a se pocai ce cele de moarte ale lor pacate, dar si cei care nu fac pacate de moarte, dar nu inteleg ca Viata este Hristos, adica sf Impartasanie.Rugaciunea noastra are o minciuna in ea, odata spunem ca vrem mila, si apoi in restul zilei fugim de mila lui Dumnezeu.
Iar am scris mult, dar n-am ce ii face, poate asta e boala mea, ca mie imi place uneori sa scriu despre subiectele ce ma inspira, cam mult. Insa la cate ganduri gresite ii trec omului prin minte, in fiecare zi, fiecaruia dintre noi, nici daca am scrie zeci de pagini si tot nu am clarifica toate problemele.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Taina Botezului și Taina Mirungerii sunt taine diferite. Taina Mirungerii se repetă canonic, chiar este necesară la foștii apostați. La mine situația a fost examinată de un episcop și așa s-a hotărât. Botezul, da, nu se repetă.
Patriarhul Ghenadie. este sfânt? Chiar de ar fi, aceasta nu înseamnă că a fost ferit de greșeală. Doar nu este Sinod Ecumenic. Dacă stăm și ne uităm bine, observăm că acele afirmații contrazic aproape tot ce știm în mod obișnuit despre aplicare sfintelor taine non-Ortodoxilor și despre separația clară între Ortodoxi și orice non-Ortodox la nivel cultic.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Patr Ghenadie nu stiu daca este sfant, insa canonul lui este cunoscut de sfinti ( si de cei din vremea lui si de cei care au trait dupa el ), si eu cred in ce a spus, caci sfintii asa au hotarat ( nici un sfant nu a contrazis acest canon, nici un sinod, el a ramas scris sute de ani ). Iar daca acest canon vechi de sute de ani ar fi fost eretic, ar fi fost lepadat de sf sinoade si sf parinti. Asa ca pentru mine cel putin, nu exista posibilitatea de a-l contrazice. In plus, mi se si pare logic sa fie adevarat acest canon. Asa cum si un patriarh, sau chiar sfant, sau sinod ecumenic, daca ar face o greseala, acea greseala nu poate fi acceptata de Biserica, care cuprinde multi sfinti, si pe Hristos Insusi, Care prin Duhul Sfant conduce Biserica.
Despre repetarea Tainei Mirungerii ai dreptate. Nu am stiut ca se poate repeta, in situatii exceptionale.
" observăm că acele afirmații contrazic aproape tot ce știm în mod obișnuit despre aplicare sfintelor taine non-Ortodoxilor și despre separația clară între Ortodoxi și orice non-Ortodox la nivel cultic "
Cei care se impartasesc rar, au tendinta " fireasca " de a substitui Sf Impartasanie cu anafora, adica ei in mod subconstient, spun ca sf Impartasanie este mult prea mult pentru ei, iar sf anafora este atat de sfintita incat ea face diferenta dintre un credincios si un eretic. Adica ridica anafora la nivel de sf Taina. Separatia dintre ortodocsi si eretici, clara, se face prin participarea sau nu la sf Impartasanie, la sf Spovedanie, la Botez, preotie, cununie, mirungere. Iar anafora nefiind sf Taina, nu este nevoie ca prin ea sa se faca deosebirea dintre ortodocsi si eretici. deosebirea se face clar, prin sf Taine, dar anafora nu se ridica la nivel de sf Taina. Si nu este nevoie ca prin ea sa se faca o diferentiere clara, care exista oricum. Insa pentru credinciosul care este obisnuit sa ia doar anafora de la Biserica, si care nu are o viata euharistica decat foarte rar, el uita de sf Impartasanie, si are in vedere doar sf anafora ( devine exagerat de importanta pentru el, adica o inlocuieste cu sf Impartasanie, si astfel tinde sa obtina de la anafora acelasi lucru care trebuia in mod normal sa il obtina de la sf Impartasanie ). Si astfel i se pare " firesc " ca prin anafora sa se faca deosebirea dintre el, un credincios, si eretici. In consecinta el ar vrea ca anafora sa nu fie accesibila si ereticilor ( care cred in sfintenia ei ). De aceea el trage concluzia ca anafora face diferenta dintre ortodocsi si eretici, insa aceasta diferenta este facuta, clar, prin sf Taine.
Insa anafora nu este la fel de sfanta ca sf Impartasanie, si este in loc de sf Impartasanie doar pentru cei care nu pot sa se impartaseasca. Dar ar fi mai bine daca nu ar inlocui sf Impartasanie, adica credinciosii sa se impartaseasca cat mai des.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Sunt de acord cu împărtășirea deasă doar în caz de primejdie. Altfel, oamenii de azi sunt atât de căzuți, că ar bagateliza-o și și-ar lua clar osândă. Mai ales că majoritatea au cunoștiință puțină, dacă au măcar, despre învățăturile bisericii. În caz de pace sau măcar de relativă pace, consider împărtășirea de patru ori pe an suficientă pentru mireni. Iar legat de anaforă, nu m-ai convins. Nu sunt de acord să se dea nimic sfințit unui non-Ortodoxă, și îmi rămân vorbele Mântuitorului în minte: „Nu dați cele sfinte câinilor.”. Un patriarh, sau chiar un sfânt, nu se poate substitui unui Sinod Ecumenic. Și Sinoadele Ecumenice spun clar că împărtășirea cu necredincioșii înseamnă rupere din comuniunea euharistică a Bisericii Lui Hristos. Cred că este mai puțin păcat să pui aghiază la rădăcina unei flori sau chair să stropești animalele de fermă (cu binecuvântare, bineînțeles, nu de capul tău), decât să permiți să o bea un non-Ortodox. După mine, mai puțin păcat este să verși sau să îngropi aghiaza sau anfura în pământ, decât să ajungă la un non-Ortodox în gură.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Daca sunt decazuti, normal ca nu se pot impartasi. Deci tu te referi la majoritatea celor care vin la biserica si care " au cunoștiință puțină " despre invatatura Bisericii, sigur, aceia nu se pot impartasi des ( iar cand se vor impartasi ar trebui si atunci sa cunoasca invatatura Bisericii, nu crezi ??? deci interesant, nu putem spune in cazul acelora nici despre impartasire odata pe an; caci si odata pe an daca te impartasesti trebuie sa te pregatesti in ziua in care te impartasesti la fel de mult ca si aceia care se pregatesc si se impartasesc zilnic ). Dar, exista si credinciosi, mireni, care se pot impartasi si zilnic, ma rog, nu putem spune noi acuma o regula, caci reguli in asta nu se pot face. Adica ei in timpul in care respecta invatatura Bisericii se pot impartasi si zilnic, iar daca au o cadere, trebuie sa ia canon in conformitate cu sf canoane. Deci impartasirea de 4 ori pe an este asa un minim, ca sa nu fii DE TOT apostat, caci daca nu te-ai mai impartasi deloc ai fi apostat in toate zilele vietii tale. Insa si in cele 4 zile pe an daca tot te impartasesti, nu crezi ca ar trebui sa respecti si in acele zile sf canoane si invatatura Bisericii ? Si daca da ( evident ca da ), atunci cum faci ? In cele 4 zile iti propui sa te pocaiesti, iar in celelalte zile ale anului ( 361 ) iti propui s-o lasi mai moale cu pocainta si sa faci pacate opritoare de la impartasire, deci sa nu mai respecti invatatura Bisericii ? Pai asta nu e pacat impotriva Duhului Sfant, care nu se iarta veci, adica opritor de la impartasire pe veci ? Nu este asta un fel de teatru - maimutareala a pocaintei ?
Deci ce ai spus tu, ca sa se impartaseasca de 4 ori pe an, sau la 40 de zile odata, ma rog, este valabil celora care cu foarte mare greutate se ridica de la pacate la virtuti, deci incepatorilor in ale credintei. Ca majoritatea sunt asa iarasi e evident, insa nu poti impune o astfel de regula tuturor, ca altfel ai pacatui fata de cei care vor si sunt in stare sa se pocaiasca mai mult decat odata la 40 de zile, sau de 4 ori pe an.
In viata crestina nu poti stabili reguli de genul " te impartasesti de 4 ori pe an, sau la 40 de zile " si sa tii aceste reguli toata viata sau sa le dai la absolut toti mirenii ( e ca si cum ai spune " tu te vei pocai doar o zi din 40 sau 4 din 365 !!! ). Caci asta ar insemna o banalizare a vietii duhovnicesti, adica o nivelare artificala, din care Dumnezeu ar fi scos complet, adica nu ar mai avea nici un rost. Ar ramane omul, adica duhovnicul care a dat regula, singurul factor determinant in viata credinciosului, iar Dumnezeu nu ar mai avea absolut nici un rol, ar deveni doar un fel de bibelou la care avem voie doar sa ne uitam, sa-l admiram. Viata in Hristos ar deveni o viata artificiala in duhovnic, cam la asta s-ar reduce. Te vei mantui in duhovnic nu in Hristos, adica duhovnicul devine un fel de papa, care poate are voie sa faca din adevar minciuna.
Dar noi ne mantuim in Hristos nu in duhovnic, chiar daca harul il primim prin preoti, ei au si ei limitele lor, nu se pot subtitui complet lui Dumnezeu, ca in papism. In concluzie, reguli de genul " impartasire la 40 de zile " se pot spune numai anumitor credinciosi ( poate si majoritari ), si numai pentru o anumita perioada a vietii lor, nu una tocmai fericita ( nu e o fericire sa fii cu Hristos doar o zi din 40, din contra ).
" Și Sinoadele Ecumenice spun clar că împărtășirea cu necredincioșii înseamnă rupere din comuniunea euharistică a Bisericii Lui Hristos. "
Da, sinoadele spun asta, insa trebuie sa facem diferenta clara intre anafora si impartasire. Anafora nu este tot una cu sf Impartasanie, nu o poate subtitui. Daca e adevarat ca impartasindu-i pe eretici te rupi de Biserica, totusi dandu-le anafora nu inseamna acelasi lucru. Iar sf sinoade nu au spus niciodata ca nu le poti da anafora, caci daca ar fi spus, normal ca canonul patr Ghenadie ar fi devenit in acest caz unul eretic. Dar sinoadele nu au spus ca anafora nu poate fi data la eretici ...
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Bine ar fi sa citim Patericul. Este si varianta audio pe net, descarcati-l si ascultati-l. Mari cuvinte despre smerenie, smerita cugetare, dragoste, linistire, dreapta socoteala.
Apoi Filocalia, este si ea in varianta audio. Sa invatam si sa practicam rugaciunea lui Iisus.
Fara aceste virtuti nu exista mantuire.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Am uitat sa zic de frica de Dumnezeu, pocainta, care este axa smereniei, linistirii si a rugaciunii lui Iisus.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
cineva mi a cerut o icoana si nu am vrut sa o dau...este pacat?