† APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam şi ţară Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
În Africa, lepra, această maladie necruţătoare, distruge viaţa a peste 200.000 de oameni.
În cărţile scrise de apostoli se menţionează că atunci când un om era bolnav de lepră era considerat necurat, şi izolat de restul societăţii. Deşi aeastă boală părea că a dispărut, autorităţile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii menţionează că în Africa această maladie necruţătoare distruge viaţa a peste 200.000 de oameni.
Lepra este o boală contagioasă cu o evoluţie foarte lentă, cauzată de o micobacterie care atacă nervii şi muşchii şi sfârşeşte prin a provoca paralizia şi infirmităţi definitive ale membrelor şi ochilor dacă nu este tratată la timp.
INFO
Lepra (boala Hansen, engl. leprosy) este o boală infecțioasă gravă cunoscută din antichitate. Agentul cauzal al bolii fiind bacteria Mycobacterium leprae, azi poate fi tratată printr-o combinație de mai multe antibiotice, tratament care nu poate fi aplicat din motive economice în țările în curs de dezvoltare.
Există o organizație internațională pentru combaterea leprei ILEP – International Federation of Anti-Leprosy Associations care caută eradicarea bolii pe glob, lucru dificil din cauza timpului de incubație lung.
Boala se transmite prin contact îndelungat cu persoana bolnavă, se presupune că pentru aceasta e necesar contactul cu secrețiile sau excrețiile bolnavului de lepră.
In România mai există boala în delta Dunării, în Tichilești o localitate în județul Tulcea, Dobrogea se află singurul sanatoriu (spital) unde mai convețiuesc cei bolnavi de lepră.
Boală cunoscută din vechime, fiind amintită deja în primele izvoare scrise din istorie. Cercetările mai recente au stabilit că locul de origine a bolii este Africa de est. De aici boala s-a extins înEuropa și Asia ajungând în India.
In vechiul testament din Tora, partea Leviticus (cartea 3-a a lui Moise), boala este descrisă amănunțit în capitolul XIII vers. 1-46. De menționat că aici lepra nu este considerată ca o boală diferită de alte boli dermatologice ca Lupus erythematodes (boală de piele cu o etilogie necunoscută), sau „Lupus vulgaris” (tuberculoză dermică), cauza fiind necunoscuta datorita cunoștințelor medicale puține din acel timp.
Noile infecţii cu lepră (2003)
La fel boala este amintită în Roma și Grecia antică. O preocupare deosebită cu această boală a fost în timpul lui Cicero. Mai târziu prin secolele VII și VIII boala este răspândită în rândul populației langobarde (popor germanic din nordul Italiei). Prin secolul IX și XI boala este amintită în Würzburg, Bremen sau colonia de leproși (Leprosorium) din Aachen.
Cruciadele fiind considerate ca unul din factorii importanți care au determinat răspândirea bolii în Evul Mediu, boala atinge un apogeu în secolul XIII și dispare la sfârșitul secolului al XVI-lea, lăsând bolnavii cu forma cronică de lepră.
Lepra este considerată azi ca o boală care nu se poate transmite numai în condiții igienice deficitare, stare de subnutriție care determină o slăbire a sistemului imun.
Fenomenul de contaminare era deja cunoscut de la epidemiile de pestă, ceace a determinat izolarea leproșilor în colonii, evitându-se contactul cu bolnavii, neținând seama de cei contaminați care erau în perioada de incubație a bolii.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
În postare scrie că în Biblie nu se deosebea lepra de boli asemănătoare în simptome, dar nu în natură. Eu știam altceva, că, de fapt, ceea ce este menționat în Biblie și la noi s-a tradus cu lepră ar fi fost de fapt o altă boală, o singură altă boală. Eu știu că învățătura Ortodoxă spune clar, Biblia este fără greșeală. Nu spunem ca protestanții, că a fost dictată literă cu literă cu Dumnezeu, ci doar că Dumnezeu a ferit pe autorii biblici de orice greșeală. Dacă este așa, înseamnă că nimic nu poate fi fals sau confuz în Biblie, numai în traducerea unui original corect și în percepția noastră.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Doamne ajuta !
Acest articol nu informeaza suficient cititorii. Mai mult lasa lacune. In primul rand ca in scrierile epistolare doar se informeaza populatia ca cei leprosi erau izolati pe motiv ca boala era transmisibila. Dar, in realitate Apostolii pun acentul pe lipsa dragostei din partea comunitatii vizavi de cei leprosi.
Argumente in sprijinul faptului ca boala nu este transmisibila: Leproşii Sfântului Munte si
Leprozeria de la Tichilesti - cea mai deschisa lume inchisa
http://nazireat4him.blogspot.gr/2007/11/leprozeria-de-la-tichilesti-cea-mai.html
LEPROSII SFANTULUI MUNTE
Dr. Zambaco Pasha, un scriitor bine-cunoscut şi consacrat pe problema leprei, originar din Constantinopol, credea cu tărie faptul că lepra nu era o boală contagioasă. În 1891 a publicat cartea Voyages chez les Lépreux (Paris, 1891) în care a consacrat un capitol leproşilor din Muntele Athos.
Lângă Mănăstirea Iviron din Muntele Athos a existat în secolul al XIX-lea un ospiciu pentru leproşi, unde monahii fără rezerve (netemători) aveau grijă de leproşi. Mai înainte de aceasta, leproşii căutau adăpost în pădurile Sfântului Munte, hrănindu-se doar pe plante şi rădăcini.
Colonia de leproşi din Muntele Athos se găsea la aproximativ zece minute de Mănăstirea Iviron. Deşi în leprozeriile din întreaga Europă se găseau condiţii mult mai bune, cea de pe Muntele Athos se afla într-o stare foarte bună, iar pacienţii aveau adăpost şi hrană. Era un loc făcut pentru ca leproşii să nu mai fie singuri, să moară de foame ori să rămână fără nici un fel de îngrijire medicală.
Sfinţii ocrotitori al leprozeriei au fost Sfinţi Doctori fără-de-arginţi, iar costurile de funcţionare a acesteia erau de 6.000 de franci pe an. Acest azil era situat pe un deal pitoresc, înconjurat de arbori seculari ce dădeau adăpost pacienţilor împotriva căldurii extreme a soarelui. Primăvara, florile sălbatice împrăştiau în zonă un frumos parfum şi multe culori luminoase.
Clădirea consta într-un parter cu şapte camere. Fiecare cameră avea o fereastră şi o sobă pentru iarnă. De asemenea, era amenajată o grădină verde, construită în aşa fel încât pacienţii să se poată plimba şi când ploua afara. Un paraclis a fost construit din acelaşi material ca şi clădirea. Gradina a fost împărţit în două zone – una pentru cultivarea de legume şi cealaltă pentru flori, spre bucuria pacienţilor.
În colonie puteau locui de la 8 până la 20 de leproşi odată. Dieta lor consta, în principal, din legume. Unii călugări şi pustnici îi vizitau în mod constant, adeseori petrecând zile la rând printre ei, împărţind hrana şi locuinţa. Aceştia purtau hainele leproşilor şi dormeau în aşternuturile lor, murdare de puroi uscat de la răni şi ulcere. Unii călugări au făcut acest lucru timp de mulţi ani, fără nici o teamă. În ciuda acestui fapt, nici unul dintre ei nu s-a îmbolnăvit vreodată de lepră.
Preoţii ce slujeau pentru colonie au trăit printre leproşi timp de cincisprezece sau treizeci de ani şi nu au contactat boala niciodată. Au mâncat împreună cu leproşii şi au trăit o viaţă comună cu ei, dar cu toate acestea, au rămas nevătămaţi. Dr. Phanouriadis descrie modul în care un tânăr a dormit în aceeaşi cameră, a folosit aceleaşi tacâmuri şi a băut din acelaşi pahar cu pacientul nr. 8, vreme de nouă ani, şi a rămas nevătămat. Un al doilea tânăr a fost legat de un alt pacient timp de treisprezece ani, dar a rămas într-o stare perfectă de sănătate. Dr. Phanouriadis a urmărit această colonie pe o perioadă de cinci ani şi a ajuns la concluzia că niciunul dintre cei care au îngrijit pe leproşi nu s-a îmbolnăvit vreodată de lepră.
Dr. Pasha menţionează cum, înainte cu câţiva ani, un lepros a servit cina pentru un preot şi un diacon. Pacientul avea răni de la lepră pe mâna lui, dar cu toate aceste nu s-a oprit din treburile casnice, precum servitul la masă.
Pacienţii din colonia de la Iviron veniseră de la Ierissos, Peloponez, Mytilene, Volos, Thassos şi Kalymnos. Cel mai adesea, pacienţii dobândiseră boala de la părinţi sau rude, având primele simptome în tinereţe, între 8 şi 20 de ani. Dr. Phanouriadis nu întâlnise vreodată un copil bolnav de lepră.
Un lepros poate trăi până la bătrâneţe. În Athos a existat un lepros de optzeci de ani, care contactase boala la vârsta de treizeci de ani. Alţii au purtat boala vreme de 35 sau chiar 55 de ani.
Majoritatea pacienţilor proveneau din familii de ţărani şi marinari şi suferiseră tot felul de privaţiuni în copilăria lor. Fuseseră prost îmbrăcați, fără căldură în timpul iernii, rămânând vulnerabili la vicisitudinile vremii şi trăiseră într-o sărăcie cruntă.
Adesea, leproşii veneau din locuri unde erau consideraţi contagioşi, şi, erau, de fapt, exilaţi. Dacă îndrăzneau să revină printre cei sănătoşi erau, de cele mai multe ori, ucişi. Au existat unele locuri unde leproşilor li s-a permis să mănânce şi să trăiască printre cei sănătoşi, fără măsuri de precauţie. Cu toate acestea, nimeni nu dorea să se căsătorească cu un lepros, iar dacă unul dintre soţi contacta boala în timpul căsătoriei, cel sănătos putea obţine divorţ. De mai multe ori însă, leproşii au continuat să ducă o viaţă obişnuită, au avut copii fără să se solicite divorţ.
Toţi leproşii din Muntele Athos ştiau că alimentaţia săracă, în special carnea de porc, uleiul, peştele sărat, le erau dăunătoare pentru sănătatea lor. Se temeau, de asemenea, de frig şi umiditate, care le accelera deteriorarea sănătăţii.
Dr. Zambaco Pasha, un scriitor bine-cunoscut şi consacrat pe problema leprei, originar din Constantinopol, credea cu tărie faptul că lepra nu era o boală contagioasă. În 1891 a publicat cartea Voyages chez les Lépreux (Paris, 1891) în care a consacrat un capitol leproşilor din Muntele Athos.
Lângă Mănăstirea Iviron din Muntele Athos a existat în secolul al XIX-lea un ospiciu pentru leproşi, unde monahii fără rezerve (netemători) aveau grijă de leproşi. Mai înainte de aceasta, leproşii căutau adăpost în pădurile Sfântului Munte, hrănindu-se doar pe plante şi rădăcini.
Colonia de leproşi din Muntele Athos se găsea la aproximativ zece minute de Mănăstirea Iviron. Deşi în leprozeriile din întreaga Europă se găseau condiţii mult mai bune, cea de pe Muntele Athos se afla într-o stare foarte bună, iar pacienţii aveau adăpost şi hrană. Era un loc făcut pentru ca leproşii să nu mai fie singuri, să moară de foame ori să rămână fără nici un fel de îngrijire medicală.
Sfinţii ocrotitori al leprozeriei au fost Sfinţi Doctori fără-de-arginţi, iar costurile de funcţionare a acesteia erau de 6.000 de franci pe an. Acest azil era situat pe un deal pitoresc, înconjurat de arbori seculari ce dădeau adăpost pacienţilor împotriva căldurii extreme a soarelui. Primăvara, florile sălbatice împrăştiau în zonă un frumos parfum şi multe culori luminoase.
Clădirea consta într-un parter cu şapte camere. Fiecare cameră avea o fereastră şi o sobă pentru iarnă. De asemenea, era amenajată o grădină verde, construită în aşa fel încât pacienţii să se poată plimba şi când ploua afara. Un paraclis a fost construit din acelaşi material ca şi clădirea. Gradina a fost împărţit în două zone – una pentru cultivarea de legume şi cealaltă pentru flori, spre bucuria pacienţilor.
În colonie puteau locui de la 8 până la 20 de leproşi odată. Dieta lor consta, în principal, din legume. Unii călugări şi pustnici îi vizitau în mod constant, adeseori petrecând zile la rând printre ei, împărţind hrana şi locuinţa. Aceştia purtau hainele leproşilor şi dormeau în aşternuturile lor, murdare de puroi uscat de la răni şi ulcere. Unii călugări au făcut acest lucru timp de mulţi ani, fără nici o teamă. În ciuda acestui fapt, nici unul dintre ei nu s-a îmbolnăvit vreodată de lepră.
Preoţii ce slujeau pentru colonie au trăit printre leproşi timp de cincisprezece sau treizeci de ani şi nu au contactat boala niciodată. Au mâncat împreună cu leproşii şi au trăit o viaţă comună cu ei, dar cu toate acestea, au rămas nevătămaţi. Dr. Phanouriadis descrie modul în care un tânăr a dormit în aceeaşi cameră, a folosit aceleaşi tacâmuri şi a băut din acelaşi pahar cu pacientul nr. 8, vreme de nouă ani, şi a rămas nevătămat. Un al doilea tânăr a fost legat de un alt pacient timp de treisprezece ani, dar a rămas într-o stare perfectă de sănătate. Dr. Phanouriadis a urmărit această colonie pe o perioadă de cinci ani şi a ajuns la concluzia că niciunul dintre cei care au îngrijit pe leproşi nu s-a îmbolnăvit vreodată de lepră.
Dr. Pasha menţionează cum, înainte cu câţiva ani, un lepros a servit cina pentru un preot şi un diacon. Pacientul avea răni de la lepră pe mâna lui, dar cu toate aceste nu s-a oprit din treburile casnice, precum servitul la masă.
Pacienţii din colonia de la Iviron veniseră de la Ierissos, Peloponez, Mytilene, Volos, Thassos şi Kalymnos. Cel mai adesea, pacienţii dobândiseră boala de la părinţi sau rude, având primele simptome în tinereţe, între 8 şi 20 de ani. Dr. Phanouriadis nu întâlnise vreodată un copil bolnav de lepră.
Un lepros poate trăi până la bătrâneţe. În Athos a existat un lepros de optzeci de ani, care contactase boala la vârsta de treizeci de ani. Alţii au purtat boala vreme de 35 sau chiar 55 de ani.
Majoritatea pacienţilor proveneau din familii de ţărani şi marinari şi suferiseră tot felul de privaţiuni în copilăria lor. Fuseseră prost îmbrăcați, fără căldură în timpul iernii, rămânând vulnerabili la vicisitudinile vremii şi trăiseră într-o sărăcie cruntă.
Adesea, leproşii veneau din locuri unde erau consideraţi contagioşi, şi, erau, de fapt, exilaţi. Dacă îndrăzneau să revină printre cei sănătoşi erau, de cele mai multe ori, ucişi. Au existat unele locuri unde leproşilor li s-a permis să mănânce şi să trăiască printre cei sănătoşi, fără măsuri de precauţie. Cu toate acestea, nimeni nu dorea să se căsătorească cu un lepros, iar dacă unul dintre soţi contacta boala în timpul căsătoriei, cel sănătos putea obţine divorţ. De mai multe ori însă, leproşii au continuat să ducă o viaţă obişnuită, au avut copii fără să se solicite divorţ.
Toţi leproşii din Muntele Athos ştiau că alimentaţia săracă, în special carnea de porc, uleiul, peştele sărat, le erau dăunătoare pentru sănătatea lor. Se temeau, de asemenea, de frig şi umiditate, care le accelera deteriorarea sănătăţii.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
multumim de precizari
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Va rog sa va informati despre NOUA MEDICINA GERMANICA.